Imagini: Mangalia, înainte și după Cella Serghi

Mangalia: Curtea muzeului – Arhivele de Stat din Baden-Württemberg, Germania – CC BY.

Mangalia este aici din vremuri imemoriale. Callatis a fost colonie grecească încă din secolul al VI-lea înaintea erei noastre. După 1.200 de ani de evoluție continuă, odată cu năvălirea popoarelor migratoare din secolele VIII-IX, localitatea este distrusă, rămânând din ea o simplă așezare pescărească la Marea Neagră. Este mai apoi devastată de tătari în secolul al XIII-lea. După secole de stăpânire turcească, când Mangalia devenise un sat oarecare (spre exemplu, în 1912 avea o populație cu puțin peste 1.900 de locuitori), devine un port modern în perioada interbelică. Orașul ajunge al doilea terminal maritim al țării, după Constanța, cu aproximativ 3.000 de locuitori permanenți în 1938 și o populație care se triplează în timpul verii.

„Cafeneaua mică la Mangalia” de Tonitza, Nicolae – Muzeul Național Brukenthal – CC BY-SA.

Portul comercial îi asigura importanța economică. Dar plajele au transformat Mangalia într-un fenomen monden.

În interbelic, lumea a prins gustul vacanțelor. Moda „băilor de soare”, promovată întâi de medicii britanici, adoptată apoi în toată Europa, a adus turiști și pe plajele până atunci pustii ale Mării Negre. Constanța, cu mica ei plajă, Trei Papuci, stațiunea Eforie, construită de la zero în acea perioadă, Mangalia, cu plajele imense de la nord de oraș, și Balciul, cu o discretă locuință regală, dar cu mari ecouri culturale, au găzduit primele forme de turism organizat din România.

Mangalia: Brigada de scuturat covoare – Arhiba de Stat din Baden-Württemberg, Germania,
Colecția Willy Pragher – CC BY.

Noua modă a vacanțelor, plajele din jur și industrializarea comunistă îi asigură boom-ul economic micului sat tătăresc. Construcția stațiunilor din sudul litoralului (Venus, Saturn, Cap Aurora, Jupiter, Neptun) a atras fonduri masive și sute de mii de turiști. Din anii 1970, Șantierul Naval Mangalia devine un gigant industrial – sunt create aici mii de locuri de muncă. Populația crește rapid, ajungând repede la peste 40.000 de locuitori (în 1989, o creștere de peste 20 de ori față de începutul secolului). Orașul vechi se transformă, spațiul geografic se modifică – apar cartierele noi de blocuri la pachet cu facilitățile balneare moderne.

Mangalia Nord – Neptun. Plaja „La steaguri” [vedere, anii 1980] de Mariana Mendrea (fotograf) – Institutul Național al Patrimoniului – CC BY-SA.

Post-1990, economia de piață afectează cele două motoare economice ale orașului: turismul și activitățile portuare. Dacă inițial privatizarea șantierul naval părea una de succes, mai apoi, odată cu criza globală a transportului maritim, acesta avea să intre în insolvență. Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, stațiunile turistice din jurul Mangaliei intră și ele în declin. Investițiile masive din turism se fac pe litoralul de nord (Mamaia și Năvodari), lăsând sudul dependent de un turism social, cu bugete reduse și un sezon scurt, de doar două luni pe an.

Șantierul naval și portul. Sursa imaginii: Primăria Mangalia

Evoluția demografică încapsulează aceste schimbări ale geografiei economice. În 25 de ani, orașul pierde o pătrime din populație. De la peste 40 de mii de locuitori în 1992, în 2021, la recensământ, au fost contabilizați puțin peste 30 de mii de locuitori. Suplimentar, migrația forței de muncă și natalitatea în scădere fac ca populația să fie tot mai îmbătrânită.

Și totuși… Mangalia își păstrează farmecul ei. Hotelurile de pe faleză, minoritățile etnice, turcii și tătarii locului, cu gastronomia specifică – șuberekul tătăresc cu brânză și carne, braga sau baclavalele de aici –, cântecul dulce al muezinului de la moschee, lentoarea ei în zilele toride din iulie-august, proximitatea stațiunilor din jur, toate-toate dau farmec orașului, particularizându-i stilul propriu al decăderii urbane. „Pânza de păianjen” țese povești de altă natură și lasă încă loc pentru visare.

Articol din cadrul proiectului „Locuri de poveste” realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române și SNSPA.

Locuri de poveste este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Mențiune AFCN: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”