Subiectul seminarului Internațional „Penser l’Europe” este „Rolul Academiilor Europene în secolul XXI”. Articolul de față este un premabul la această temă de proporții vaste.
Când un alfabetizat pronunță cuvântul „Academie”, în mod intuitiv îi vine în minte Platon, din două motive principale. Primul este pentru că el a înființat-o și, deși există fizic de numai 473 de ani, spiritual, pășește în mileniul al treilea cu vigoare. Al doilea este crearea unui cămin al „dialogului” pe teme științifice și culturale de înaltă ținută, în scopul instruirii oamenilor. Dialogurile lui Platon erau clasificate pe baza vârstei autorului lor în: dialoguri de tinerețe, de tranziție, de maturitate și de bătrânețe, dar la dialogurile de tinerețe, cum sunt „Apărarea lui Socrate” și „Republica”, la cele de maturitate, ca „Banchetul”, sau la cele de bătrânețe, ca „Omul politic”, puteau participa persoane de toate vârstele. Deși clădirea academiei lui Platon a fost distrusă de dictatorul roman Sulla în anul 86 BC, ea străbate întreaga perioadă istorică de 2406 ani, până în ziua zilele noastre. Ea se află în fruntea umanismului secolului al XVI-lea, a filosofiei secolului al XVII-lea, a Iluminismului secolului al XVIII-lea, a codului napoleonian al secolului XIX și a democrației liberale a secolului XX.
Apariția omului pe planeta Pământ este rezultatul unei evoluții continue a primatelor hominide, timp de 1,9 milioane de ani. După primul milion de ani, creierul primatele hominide cântărea 700 de grame, iar după încă 900 000 de ani greutatea lui s-a dublat și a devenit de 1350 de grame, ca aceea a lui Homo Sapiens de azi. Cu acest creier omul gândește, vorbește, scrie, decide, creează și continuă să descopere legile universului. Friedrich Wilhelm Nietzsche, în eseurile sale despre „Übermensch” sau superman, din secolul al XIX-lea, a creat omul hibrid. De la supermanul lui Nietzsche evoluția și-a schimbat ritmul. Ritmul dezvoltării vechii academii va trebui să se adapteze la acest ritm accelerat. Evoluția, conform descrierii filosofului Henri Bergson (sec. XX) din cartea sa „L’Évolution Créatrice”, este mânată de un elan vital care o conduce spre un progres permanent al ființelor umane. Această idee a fost preluată de Pierre Teilhard de Chardin în cartea sa Le phénomène humain, în care prezintă evoluția ca pe o lege universală a elanului creator uman. Această carte îi aduce monitum-ul Vaticanului, avertizându-l că este pe cale de a manifesta înclinații clericale eretice periculoase, și cartea este respinsă de la publicare. Pierre Teilhard de Chardin, descendent prin mama lui din familia lui Voltaire, descrie „punctul omega” ca punctul spre care ne conduce evoluția ca forță de sine stătătoare, ca superconștiință, Dumnezeu Însuși. Mersul spre punctul omega este paralel cu complexitatea biologică a ființei umane, prezentată ca o noosferă paralelă cu atmosfera și biosfera care înconjoară planeta.
De la creația supermanului în imaginația lui Nietzsche au trecut 119 ani și evoluția omului și-a schimbat ritmul datorită revoluțiilor impuse de cybergizarea și transumanizarea prin ingineria genetică a secolului XXI. Aceste revoluții științifice sunt rezultatul adaptării impuse de internet și cyber. Steve Lohr, în cartea sa Data-ism, din 2015, și Yuval Noah Harari, în cartea sa Homo Deus, din anul 2016, creează o nouă noțiune semantică a omului, și anume H+ (Omul plus), care depășește de departe capacitățile supermanului lui Nietzsche. Ritmul evoluției lui H nu mai este egal cu cel al lui H+. Noul ritm al evoluției impune un număr de întrebări. Conștiința lui H+ s-a schimbat față de cea a lui H? Etica deciziilor lui este aceeași? Creierul lui are aceeași neurofiziologie? Cum se descurcă cu imensitatea datelor oferite de world wide web sau data-ismul lui Steve Lohr? Deocamdată nu avem răspuns la aceste întrebări.
Majoritatea națiunilor au azi o Academie care reprezintă (sau ar trebui să reprezinte) parlamentul lumii ei savante. În acest parlament se concentrează, pentru a dialoga, toate valorile științifice și culturale. Academia se află în prima linie a frontului în cursul marilor schimbări sociale și al revoluțiilor științifice permanente. Ea este cea menită să rezolve contradicția dintre tradițional și nou.
Academia are o simbolică socială prin faptul că are forța de a îl consacra pe membrul ales. Alesul capătă aureolă de cercetător științific savant, devenit egal cu cei pe care-i admira până cu puțin timp înainte. Personalitatea sa devine mai egocentrică și, în ciuda vârstei care face ravagiile ei, neimpresionată de aureola savantă a alesului, îi permite ca oricărui vestigiu geologic să devină imuabil. Dar arhetipul de academician nu este același pentru toți. Pentru cei foarte vârstnici înseamnă prelungirea carierei, pentru cei între 50 și 60 de ani este o acceptare într-un club al elitei, care-i conferă un surplus de demnitate și putere mediatică.
În secolul XXI însă, academicianul, ca reprezentant al științei și filosofiei poporului său, este obligat să dea dovadă de mare înțelepciune în relațiile sale sociale și guvernamentale. Reformele sociale îl obligă să reacționeze în special la problemele din țara sa legate de etică, comportement și criminalitate. Pe de altă parte, aspectele bugetare și financiare obligă statul în care Academia se află să vegheze la interesele menținerii la nivelul demnității impuse. Bugetul trebuie să fie independent și legiferat. Fundația Elias pentru Academia Română este un exemplu cu răsunet internațional pentru o țară din estul Europei cu istoria ei din perioada Cortinei de fier.
Ca membru de onoare dintr-o țară neeuropeană, țin să-mi exprim profunda recunoștință pentru privilegiul pe care mi-l dă revista Cultura, acela de a-mi publica părerile despre Academie și academicieni, la modul general.
VEZI ÎN FORMATELE ACTIVE DE MAI JOS
- Problema vaccinului pentru COVID-19 - 19 noiembrie 2020
- De ziua ta, Augustine, 22 septembrie 2020 - 20 septembrie 2020
- La 3 ani de latrecerea înnemurire a lui Augustin Buzura - 4 august 2020