Un bildungsroman care miroase a tămâie, cafea și răzbunare

Andreea Ionescu-Berechet, Sus e numele meu, Ila! — Editura Corint, 2025

Uneori sunt suficiente câteva rânduri ca să-ți dai seama dacă un roman te prinde. Deschizi cartea, citești la întâmplare și vezi dacă vrei să mergi mai departe. „Sus e numele meu, Ila!” produce efectul acesta chiar de la prima pagină, din prima frază: „Țin foarte bine minte ziua trădării.” De aici, lectura merge singură.

Andreea Ionescu-Berechet — scenaristă, fost jurnalist de televiziune, cadru universitar — vine în proză cu un prim roman inspirat din viața bunicii sale, pictorița Constanța Stratulat. E o proză cu nerv, cu atmosferă și cu o anumită cruzime în privire.

Ila are nouă ani când mama ei, văduvă de război și dintr-odată săracă, decide că din patru fete trebuie să dea una la orfelinat. O alege pe Ila. De ce pe ea? Nu aflăm. Mama nu explică, iar Ila rămâne cu întrebarea. Cititorii lui Jane Austen știu că o femeie fără avere e o problemă de rezolvat. La Berechet, lipsa averii ajunge să decidă care dintre fete rămâne acasă și care pleacă. La Austen, cruzimea trece prin convențiile sociale ale epocii. La Berechet, mama spune pur și simplu că una dintre fete trebuie să plece.

De la scena aceea din salon — mama dreaptă în rochie neagră, fetele în picioare de cealaltă parte a mesei, spetezele scaunelor între ele ca niște baricade — romanul nu mai slăbește. Are ceva din primele pagini ale lui Dickens: copilul este pus în fața unei lumi adulte care nu are timp pentru el. Ila reacționează altfel. E furioasă. „De ce eu?”, strigă ea, iar când nu poate să arunce scaunul, prea greu, rămâne cu furia în ea. Va avea nevoie de ea multă vreme.

„Bilele, faptele și vorbele, cad mereu la nimereală, nu prea țin cont de nimica.” — Ila Iordăchescu

Agatha și botinele directoarei

Cu puțin timp înainte de vestea morții tatălui, apare o fotografie de familie. Fotograful le pozează pe rând, fiecare fată separat cu mama. Ila se lipește de fusta mamei, îi simte piciorul prin stofă și privește ghetele albe pe pardoseala cu model geometric. Sunt câteva minute de apropiere fizică, fără să fie alungată. Pentru Ila, fotografia rămâne singura dovadă că a existat și o versiune caldă a mamei. Mai târziu, în mintea ei, fotografia arde: o vede cuprinsă de flăcări, cu marginile înnegrindu-se treptat.

E un detaliu care schimbă puțin imaginea mamei. Înainte de cruzime a existat și un gest de tandrețe, scurt și aproape întâmplător. Ila îl păstrează în fotografie, apoi îl distruge în imaginație.

La orfelinat, Ila o întâlnește pe Agatha, înaltă, tăcută și periculos de deșteaptă, fiică nelegitimă și deja obișnuită să privească lumea cu neîncredere. Are ceva din Becky Sharp din „Bâlciul deșertăciunilor” al lui Thackeray, cu inteligența aceea practică și cu instinctul de a se descurca singură.

Prima lor legătură se înfiripă noaptea, în biroul directoarei. Fac pipi pe covoarele Doamnei Director și pe botinele ei cele frumoase, în tăcere, complice, cu lumina lunii intrând pe ferestre. Așa începe prietenia lor: printr-o răzbunare bine executată. E o scenă amuzantă, puțin scandaloasă și greu de uitat.

Agatha crește și devine tot mai tăioasă. Dialogurile ei cu Ila, odată adulte, în Constanța interbelică, sunt poate partea cea mai vie a romanului. Cele două femei se iubesc, își spun lucruri incomode, se provoacă și se irită. Se cunosc prea bine ca să-și menajeze slăbiciunile.

Abia în confruntarea cu Ila înțelegem de unde vine asprimea ei. Tatăl, un bărbat cu nume și avere care n-a recunoscut-o, o tratează ca pe o marfă de recomandare: prezența ei lângă el funcționează social „ca un cec”. Agatha refuză soarta mamei și a celorlalte femei din neamul ei, care „au dus tava, au spălat picioare și au frecat podele”. Vrea un fotoliu de stăpână.

De aici și preferința pentru hotel, unde oamenii care o servesc rămân niște necunoscuți, în locul unei case cu slugi pe care ajungi să le cunoști și care ajung să te cunoască.

Surpriza: Anne Melis

Anne Melis este personajul care m-a surprins cel mai mult. Gazda turcoaică din mahalaua Constanței, văduvă, cu un fiu plecat în Turcia kemalistă după promisiunile lui Kemal Pașa, capătă în roman o voce interioară foarte puternică. Are ceva din Orhan Pamuk, mai ales în felul în care memoria se amestecă în gesturile de fiecare zi.

Anne Melis nu știe să scrie. Despre marile schimbări politice care îi hotărăsc viața ajunge la ea doar câte ceva, prin poveștile celorlalți. Tratatul de la Lausanne rămâne pentru ea „Stambul”, un nume de vapor. Își trăiește iubirea pentru fiul plecat în rugăciuni, amintiri și așteptare. Vocea ei are căldura unui mangal.

Ila și Anne Melis ajung să se apropie într-un fel neașteptat. Ila poartă rana abandonului, Anne Melis absența fiului plecat. Întâlnirea lor aduce în roman o altă Constanță, văzută dinspre mahalaua turcească, prin viața unei femei care a rămas să aștepte.

Lănțișorul furat

Constanța și Balcicul interbelic sunt locurile în care Ila se maturizează. Pictează, se îndrăgostește — de Mundy, filozoful discret ale cărui reviste nu le citește aproape nimeni, și de Jean-Radu — și ajunge la serate unde deputați liberali vorbesc despre civilizarea „barbarilor” tătari. Ila le răspunde.

La una dintre aceste serate, Jean-Radu îl apără public pe Mundy, absent de la masă, în fața antisemitismului unui deputat, iar Ila i se alătură. Conversația îi unește, iar Jean-Radu se rămâne umăr la umăr cu Ila. Un gest mic, aproape de fundal, care spune destul înainte să fie rostită vreo vorbă.

Ila caută în același timp o formă de independență. Pictura îi oferă o meserie și un loc al ei. De aici poate fi înțeleasă și apropierea de tânăra artistă din „O cameră doar a ei” a Virginiei Woolf.

Finalul, în tren, cu lucrările strânse lângă picior ca cel mai prețios bagaj, și lănțișorul furat din casa Hangerli, ajuns prima ei bijuterie, închid povestea într-o imagine simplă. „Pe care nu am primit-o, mi-am luat-o eu.” E o replică ce rămâne după ce ai închis cartea.

De ce merită citit?

Un roman de debut care își știe povestea și are libertatea de a o spune cu umor negru, fără să-și menajeze personajele, nu apare chiar în fiecare an. Berechet nu scrie despre o orfană care așteaptă să fie salvată. Ila își croiește singură drumul, prin desen, prin furt și prin refuzul de a ierta doar pentru că cineva i-a dat viață. Iar lănțișorul acela furat este metafora perfectă. Nu l-a primit. Și l-a luat singură.

Ila Iordăchescu e greu de uitat. Romanul nu o împinge spre împăcare cu mama și nici nu îi caută justificări pentru tot ce i s-a întâmplat. Agatha și Anne Melis sunt două dintre femeile care ajung să conteze în viața ei, fiecare în felul ei.

Imagine: Editura Corint