Ce se află în spatele abandonului școlar? Interviu cu Aurelia Pasăre

Aurelia Pasăre este fondatoarea și președinta Asociației Four Change, organizație care lucrează de peste 14 ani în comunități vulnerabile, unde dezvoltă și implementează programe educaționale și sociale bazate pe prevenție, intervenție timpurie și parteneriate pe termen lung, astfel încât sprijinul copiilor să nu se oprească odată cu o singură activitate sau intervenție.

Până acum, în județul Giurgiu, 4.680 de copii au participat la 3.952 de ateliere de educație nonformală, iar din 2023 aproximativ 500 de copii din cinci comunități au fost implicați în cluburi de lectură. Programele organizației urmăresc literația, acordarea de sprijin remedial, prevenirea abandonului școlar și consolidarea relației dintre copil, familie, școală și comunitate.

www.4change.ro

***

Corina Taraș-Lungu: Ce înseamnă, din punct de vedere emoțional și educațional, începutul unui nou an școlar pentru un elev?

Aurelia Pasăre: Începutul unui an școlar vine întotdeauna cu o combinație de emoții. Unii copii se bucură că-și vor revedea colegii, sunt curioși și de-abia așteaptă să învețe lucruri noi. Pentru alții, anul școlar începe cu teamă: ei se întreabă dacă vor putea ține pasul cu ce se predă, dacă se vor descurca la materiile mai dificile și dacă se vor simți în largul lor în clasă.

Pentru copiii care pornesc deja cu anumite vulnerabilități, începutul de an școlar poate face ca diferențele dintre ei să fie și mai vizibile. Unii copii nu au toate rechizitele, alții au probleme cu transportul și ajung mai  greu la școală, alții revin la școală după o perioadă dificilă acasă sau cu materii la care nu au reușit să recupereze ceea ce nu au înțeles.

Tocmai de aceea, la început de an, responsabilitatea noastră, a adulților, este să le dăm copiilor încredere în sine. Să-i facem să simtă că sunt bineveniți la școală, că pot pune întrebări, că pot greși, încerca lucruri noi, descoperi ce le place și că pot cere ajutor. Un început bun nu înseamnă că problemele nu mai există, ci că elevii nu trebuie să le înfrunte singuri.

Corina Taraș-Lungu: Care este profilul unui elev vulnerabil în sistemul de învățământ din România?

Aurelia Pasăre: Eu nu cred într-un „profil” al copilului sau al elevului vulnerabil, pentru că fiecare copil este unic în felul său. Există copii care se confruntă, într-un anumit moment, cu dificultăți pe care nu le pot depăși singuri.

Pot fi copii din familii cu venituri mici, copii care locuiesc în comunități în care transportul sau serviciile sociale lipsesc, copii cu părinții plecați în străinătate, copii care au dificultăți de învățare, probleme de sănătate sau nevoie de sprijin educațional suplimentar. Pot fi și copii care, din exterior, par să aibă toate condițiile, dar se confruntă cu bullying, probleme în familie sau au perioade în care își pierd încrederea în ei.

De aceea, vulnerabilitatea trebuie privită în context. Întrebarea nu este doar „Ce problemă are copilul?”, ci și „De ce are nevoie copilul ca să poată continua să vină la școală și să învețe?”.

Corina Taraș-Lungu: Cum ajunge un elev de la câteva absențe sau lipsă de motivație la abandon școlar?

Aurelia Pasăre: De cele mai multe ori, treptat. Câteva absențe nu înseamnă automat că un copil va abandona școala, iar situațiile pot evolua foarte diferit de la un copil la altul. Dar, atunci când se adună mai multe dificultăți, ele se pot agrava reciproc.

Copilul lipsește câteva zile și rămâne în urmă cu materia. Se întoarce și înțelege mai puțin. Îi este rușine să întrebe, este mai puțin activ la ore, rămâne și mai mult în urmă. Cu cât decalajul crește, cu atât întoarcerea la școală este mai dificilă. La un moment dat, nu mai este vorba doar despre câteva absențe, ci despre îndepărtarea copilului de școală.

Abandonul școlar începe adesea înainte ca un copil să dispară din catalog. De aceea contează atât de mult să observăm din timp primele semne. Atunci putem interveni înainte ca dificultățile să devină atât de mari încât copilului să-i fie foarte greu să se întoarcă în clasă.

Corina Taraș-Lungu: Ce se află, de fapt, în spatele absenteismului școlar? 

Aurelia Pasăre: Aș spune că absențele sunt un semnal, nu o explicație. Un copil care nu vine la școală poate avea multe motive. Poate nu are cu ce să ajungă la școală. Poate că familia se confruntă cu dificultăți financiare sau trece printr-o perioadă complicată. Poate trece printr-o situație de bullying sau se confruntă cu o problemă de sănătate, are dificultăți de învățare sau a rămas atât de mult în urmă încât îi este rușine să mai intre în clasă. Uneori, toate acestea se adună.

De aceea este riscant să tragem prea repede concluzia că, atunci când copilul începe să absenteze, asta înseamnă că nu mai este interesat de școală. Uneori, copilul pare lipsit de motivație când, de fapt, nu mai știe cum să facă față la tot ce i se întâmplă.

Problemele de acasă se văd și la școală: prin oboseală, lipsă de concentrare, rezultate mai slabe sau absențe. Dacă reacționăm doar la comportament, fără să-i înțelegem cauzele, riscăm să ratăm tocmai ajutorul de care copilul are nevoie.

Corina Taraș-Lungu: Din expertiza ta, care sunt cele mai importante semnale de avertizare timpurie pe care profesorii și părinții ar trebui să le observe?

Aurelia Pasăre: Cred că unul dintre cele mai importante semnale este schimbarea. Copilul nu mai este cum era.

De multe ori schimbările sunt mici și pot fi ușor trecute cu vederea. Copilul care ridica mâna nu mai este la fel de activ la ore. Nu mai întreabă atunci când nu înțelege ceva. Începe să lipsească din când în când. Are rezultate mai slabe la învățătură. Este mai retras sau, dimpotrivă, apar schimbări de comportament pe care le interpretăm imediat ca fiind semn de indisciplină. Rămâne cu tot mai multe lucruri neînțelese și începe să-i fie tot mai greu să țină pasul.

Atunci cred că trebuie să schimbăm întrebarea. În loc de „Ce e în neregulă cu copilul?”, să ne întrebăm „Ce se întâmplă cu copilul?”. Diferența pare mică, dar prima întrebare pornește de la ideea că problema este copilul. A doua ne ajută să înțelegem ce se întâmplă cu copilul și de ce are el nevoie.

Corina Taraș-Lungu: Educația se bazează în primul rând pe relație. Cât de important este sentimentul de apartenență la o clasă, la o școală pentru parcursul unui copil în sistemul educațional? Cum se construiește acest sentiment și cum trebuie întreținut?

Aurelia Pasăre: Sentimentul de apartenență este esențial. Copilului îi este greu să învețe dacă nu se simte binevenit la școală sau dacă simte că trebuie să demonstreze mereu că își merită locul acolo.

Ca să-i dăm unui copil sentimentul de apartenență nu trebuie să-i spunem mereu că tot ceea ce face este bine și nici să avem așteptări mai mici de la el. Dimpotrivă. Un copil poate întâmpina provocări, poate greși, poate primi feedback și poate primi responsabilități. Diferența este să știe că, dacă îi este greu sau greșește, locul lui în grup nu este pus sub semnul întrebării.

Sentimentul de apartenență se construiește atunci când copilul știe la ce să se aștepte, când cineva observă dacă lipsește de la ore, când se simte confortabil să pună întrebări și când există adulți pe care se poate baza atunci când îi este greu. Când aceste lucruri se repetă zi de zi, copilul începe să simtă: „Am voie să fiu aici. Pot să cer ajutor. Dacă îmi este greu, nu înseamnă că trebuie să renunț.”

Pentru un copil care trăiește deja într-un mediu instabil, să știe că va fi așteptat și mâine la școală contează mai mult decât să fie lăudat astăzi.

Corina Taraș-Lungu: În România confundăm uneori competențele copilului cu rezultatele la evaluările inițiale sau cu notele din catalogul digital. Ce poate face concret un profesor/diriginte ca să dezvolte încrederea copiilor în capacitățile proprii? Dar un părinte?

Aurelia Pasăre: Cred că primul lucru pe care îl putem face este să nu confundăm performanța de moment cu potențialul copilului.

O notă ne spune ceva despre ce a reușit copilul într-un anumit moment, la o anumită materie și în anumite condiții. Nu ne spune tot ce știe, tot ce poate învăța și cu atât mai puțin ce poate deveni un elev.

Profesorul poate construi încrederea copilului prin feedback concret: să-i arate ce a făcut bine, unde a progresat și ce poate face în continuare. Să-i ofere posibilitatea să recupereze, să întrebe atunci când nu înțelege ceva, să poată greși fără să fie pus într-o situație stânjenitoare. Un copil care se teme să dea un răspuns greșit va ajunge, firesc, să nu mai răspundă deloc. Iar atunci ne este și nouă mai greu să vedem ce a înțeles, ce nu a înțeles și unde are nevoie de ajutor.

Părintele poate face același lucru: să nu fie interesat numai de note, ci și de proces. Poate să pună întrebări simple, care îl ajută pe copil să vorbească despre ce i se întâmplă: „Ce ai înțeles?”, „Ce ți s-a părut greu?”, „Unde ai nevoie de ajutor?”, „Ce ai făcut astăzi mai bine decât data trecută?”.

Este foarte important ca un copil să nu fie privit prin prisma dificultăților lui de moment și să nu fie comparat cu ceilalți.

Și cred că trebuie să fim foarte atenți la limbaj. Există o diferență enormă între „Nu ești bun la Matematică” și „Aici încă nu ai înțeles”. Prima propoziție îl definește și îi spune copilului că problema este el. A doua îi arată că lucrurile se pot schimba și că el poate progresa.

Corina Taraș-Lungu: Cum poate un părinte să facă diferența între „nu vreau să merg la școală pentru că nu am chef” și „nu vreau să merg la școală pentru că acolo se întâmplă ceva care mă afectează”? Cui poate cere un părinte ajutorul în această situație?

Aurelia Pasăre: Cred că părintele nu trebuie să se grăbească să găsească explicația. Mai important este să observe schimbarea, să o ia în serios și să-l facă pe copil să simtă că poate să vorbească despre ce se întâmplă, fără să-i fie teamă că va fi certat.

În cazul în care copilul spune tot mai des că nu vrea să meargă la școală, mai ales în anumite zile, la anumite ore sau când trebuie să se întâlnească cu anumite persoane, ori dacă observăm și alte schimbări — se izolează, are rezultate mai slabe sau începe să lipsească — e important să încercăm să înțelegem ce se întâmplă. Putem porni cu întrebări simple, cum ar fi: „Ce s-a întâmplat?”, „Te supără ceva la școală?” sau „Ai prefera să nu te întâlnești cu cineva anume?”.

Apoi, părintele poate vorbi cu învățătorul, profesorul sau dirigintele și, în funcție de situație, cu consilierul școlar sau psihologul (acolo unde el există) sau poate apela la serviciile sociale din comunitate. Important este ca adulții să pună cap la cap ceea ce observă.

Uneori copilul nu poate explica imediat ce i se întâmplă. Asta nu înseamnă că nu se întâmplă nimic.

Corina Taraș-Lungu: Cum vezi că funcționează triunghiul școală–familie–comunitate în comunitățile cu care lucrezi? Care e importanța lui în prevenirea și combaterea abandonului școlar?

Aurelia Pasăre: Cred că funcționează foarte diferit de la o comunitate la alta. Am întâlnit școli, familii, autorități locale și servicii sociale care colaborează foarte bine, dar există și multe situații în care legătura dintre ele se activează cu adevărat abia când problema a devenit urgentă.

Cred că există și o explicație foarte umană pentru asta: criza este vizibilă. Un copil care lipsește aproape permanent, care este în pericol de corigență sau este pe punctul de a renunța la școală ne obligă să reacționăm. Primele semne sunt mult mai ușor de trecut cu vederea. Ele nu par întotdeauna suficient de grave pentru a mobiliza imediat oameni și resurse.

Dar tocmai atunci avem cele mai mari șanse să intervenim la timp. Când un copil începe să lipsească, este mai puțin activ la ore și rămâne în urmă cu materia, avem încă mult mai multe variante de intervenție. Când dificultățile s-au acumulat luni sau ani, trebuie să reparăm în același timp decalaje educaționale, pierderea încrederii în sine, relația deteriorată cu școala și, uneori, probleme sociale care între timp s-au agravat.

Nu este suficient să observăm că un copil riscă să renunțe la școală. Acesta este doar primul pas. Trebuie să înțelegem de ce are nevoie acel copil și să-i oferim sprijinul potrivit — ajutor la învățătură, consiliere, transport, sprijin pentru familie sau alte servicii — și apoi să vedem cum evoluează lucrurile.

Este și logica pe care o aplicăm în SuperKID, proiectul pe care îl derulăm la Crevedia Mare pentru 270 de copii vulnerabili. Sprijinul școlar și activitățile educaționale sunt completate de consiliere, dezvoltare personală și implicarea părinților. Când dificultățile unui copil au mai multe cauze, nici sprijinul de care are nevoie nu poate veni dintr-un singur loc.

Experiența din comunități ne-a arătat ceva foarte important: o nevoie rareori se rezolvă printr-o singură intervenție. Poți să-i dai unui copil rechizite și să rezolvi o problemă de moment. Dar dacă a rămas în urmă la școală, are dificultăți acasă sau și-a pierdut încrederea că mai poate recupera din achizițiile școlare, sprijinul trebuie să continue.

În cei peste 14 ani petrecuți în comunități, am învățat că prevenția înseamnă trei lucruri care trebuie să funcționeze împreună: să observăm semnele la timp, să vedem ce tip de ajutor este necesar și să-l susținem pe copil suficient de mult timp astfel încât schimbarea să se stabilizeze.

Am revăzut, ani mai târziu, copii pe care îi cunoscuserăm în proiectele noastre și care, deși la început păreau să aibă foarte puține șanse, ajunseseră la liceu, iar unii chiar la universitate. Sprijinul oferit la timp și constant poate schimba traseul de viață al unui copil.

Cu cât intervenim mai devreme, cu atât plătim mai puțin mai târziu — nu doar în bani, ci și prin efectele asupra copilului, familiei și comunității.

Corina Taraș-Lungu: Pregătiți o campanie privind prevenirea abandonului școlar. Cui se adresează și care sunt mesajele ei principale?

Aurelia Pasăre: Prin campania „Ajută un copil să nu renunțe la școală” oamenii îi pot susține direct pe copiii care au nevoie de ajutor pentru a continua să meargă la școală.

Nevoile diferă de la un copil la altul. Unii au nevoie de ajutor la învățătură ca să recupereze ce nu au înțeles. Alții au nevoie de consiliere, de rechizite sau de transport până la școală. Iar uneori, ca să-l putem ajuta pe copil, trebuie ca mai întâi să-i sprijinim familia.

Printr-un ajutor concret, oferit la timp, putem schimba viitorul unui copil. 80 lei înseamnă o oră de activități educaționale, 150 lei o oră de consiliere și dezvoltare personală, 150 lei pot asigura transportul unui copil la școală și la activitățile educaționale, 200 de lei înseamnă un ghiozdan echipat. Când rezolvăm problema care îl ține pe loc, copilul poate merge mai departe.

Ca să putem interveni înainte ca lucrurile să se agraveze și să rămânem alături de copil atât timp cât este necesar, trebuie să avem resurse pe care ne putem baza. De aceea, fiecare donație ne ajută să nu le oferim copiilor doar un ajutor punctual, ci un sprijin constant, pe care ei să se poată baza. Asta spunem și prin mesajul campaniei: „Copiii au nevoie de sprijin constant și la timp. O singură șansă nu este suficientă.” Pentru a fi alături de un copil atunci când are nevoie de sprijin, puteți dona direct pe pagina campaniei.

Tot din grijă pentru copii organizăm și „Camera de lectură. Camera de curaj”, prin care susținem cluburile de lectură pentru copii. Aici, copiii citesc împreună, întreabă, se exprimă, descoperă cuvinte și idei noi, își spun părerea și sunt ascultați. În timp, capătă mai multă încredere în ei și în viitorul lor.

---

Sfaturi rapide la început de an școlar