Concluziile filmului „Cazul Samca”: „Hărțuirea în școli este, din păcate, o temă universală”

Dialog cu George Gänæaard și Horia Cucută, regizorii și scenariștii filmului

***

Corina: De la primul nostru interviu, ați finalizat și cea de-a doua producție cinematografică. Ați trecut, deci, de la ipostaza debutanților la cea a regizorilor care trebuie să repete succesul anterior printr-unul nou. Cum ați simțit această schimbare de status și cu ce presiuni a venit ea la pachet?

George: Ne place atât de mult să spunem povești, încât ne bucurăm de orice oportunitate, de orice șansă. Singura noastră presiune este dacă putem să facem următorul film. Încă nu câștigăm bani din producții, deși ne-am dori, evident. Dacă te uiți acum la noi, suntem după job (râde). O altă presiune pe care o simțim, cred eu, e o presiune autoimpusă. Pentru că ce a contat cel mai mult pentru noi, la primele două filme și în continuare, e să ne placă nouă. Adică ne dorim foarte mult să facem niște filme reușite, bune, de care să fim mulțumiți. Și cred că marile noastre discuții la final au fost, evident, unu, că iar n-am făcut bani, dar doi, că acolo puteam să facem mai bine, acolo puteam să mai încercăm nu știu ce. Suntem, în continuare, în locul în care facem ce ne place foarte mult și sper să facem până la sfârșitul carierei acest exchange cu spectatorii, în care noi punem ceva pe masă, vrem să vedem ce zice publicul, iar la final îmbunătățim totul printr-o nouă producție. La Cazul Samca am discutat foarte mult despre cum au rămas ei, spectatorii, în poveste, despre cine au crezut că e criminalul, am încercat să nu facem lucrurile evidente, să menținem curiozitatea până la final.

Horia: Cumva pare că am demonstrat, în primul rând, că filmul Clasat n-a fost doar un singur succes singular, ci am arătat că putem să facem producții puțin mai mari. Să fim regizori de low-budget e și un avantaj. Când discutăm cu producătorii și le zicem că putem să lucrăm, să facem producții pe bani puțini, se bucură când aud asta de la noi. Tot în zona asta ne așteptăm să continuăm, nu avem niște planuri mult mai mari. Ne era puțin frică la început să fim văzuți ca rămânând doar în zona de false documentare. Nu am vrea să rămânem cu această imagine, pentru că noi vrem și știm să explorăm și alte zone.

Corina: Deci sunteți mulțumiți de ce a ieșit?

George: Dacă avem în vedere bugetul, suntem super mulțumiți (râde). Ni se pare că am câștigat calitate pe partea de imagine, de actorie. Cu resurse mici am putut face un film de care poate nu suntem mândri, dar sigur suntem mulțumiți. Avem și aspecte de care nu suntem total mulțumiți, cum e bucata de final. Ne-am fi dorit să găsim o soluție și mai interesantă, dar nu a venit.

Corina: Cum ați gestionat, totuși, o producție mult mai mare, față de experiența din Clasat?

Horia: A fost plăcut. În primul rând, nu mai trebuia să facem noi totul. Apoi știam că o să avem o producție care va arăta mult mai bine. Clasat este foarte puternic la nivel de poveste, dar vizual este sărăcăcios. Forțele noastre au fost limitate. La Samca chiar am vrut să profităm de acel puțin buget pe care l-am avut în plus și să arate bine. Montajul e mult mai ok. Am profitat și de fapt că am avut foarte mulți actori, am făcut și partea de reenactment, de reconstituire a trecutului. La Clasat n-am avut timp și nici bani să umplem interviurile alea.

George: Am avut-o pe Boróka Biró ca director de imagine. Lucrasem cu ea la scurtmetraje. În trecut ne-a fost rușine să mergem la ea să-i propunem proiectul, de asta și-a asumat Horia rolul de Vlad Ilie și a făcut el imaginea la Clasat. Multe idei au venit și de la Boróka. Am avut profesioniști și pe partea de montaj, unde a fost multă muncă. Dar și pe partea de sunet.

Horia: Am avut baftă de un producător, Alin Panc, care a fost pe partea de producție foarte mișto pentru că nu s-a băgat peste noi. E tot ce vrea un regizor, mai ales la un film comercial – să aibă libertate.  Deci la noi nu a fost valabil cazul din film, al producătorului care se băga peste documentariști. Mai degrabă noi singuri ne-am tot chestionat și ne-am dat feedback.

George: Alin ne-a ajutat chiar și cu idei, șoaptele, spre exemplu, sunt o idee a lui, care a venit în momentul montajului și pe care am reușit să le integrăm tot pe partea de sunet. Nici măcar n-am avut plasare de produse în filmul ăsta. Era probabil și foarte greu să avem, dar am convenit cu el încă de la început că facem filmul doar pentru că vrem să îl facem.

Corina: Cât ați lucrat la film?

Horia Cucută: În vara lui 2024 ne-am apucat de acest proiect. Inițial, era un proiect de miniserie, scrisă de un american. Noi avem un mic concurs de scenarii pe care îl organizăm de mai mulți ani și aceasta unul dintre scenariile câștigătoare. Proiectul stătea pe raft, așa că am zis să ne apucăm de el, pentru că simțeam că era și datoria noastră față de scenaristul american. Ne-am apucat să-l adaptăm la spațiul românesc, am păstrat contextul, dar l-am adaptat a nivelul local.

Scenariul se ducea într-o zonă supranaturală, noi știam că nu o să avem niciodată banii să mergem acolo, așa că am zis să-l facem cât mai realist. În 2024 am dezvoltat proiectul, l-am adaptat la nivel de outline, am făcut niște prezentări și le-am trimis la producători; știam că o să avem nevoie de finanțare, nu era atât de ieftin. Aveam nevoie de un microbuget și, din fericirea, Alin Panc a răspuns pozitiv. În primăvara anului trecut ne-a spus că a strâns banii și ne-am apucat de el.

Corina: Este de admirat onestitatea voastră! Modul în care puteți vorbi cu aparentă lejeritate despre ce funcționează și ce nu, despre greșeli și despre încercări, despre ceea ce este și ce nu este. Ați simțit la un moment dat că vă împotmoliți pe parcursul filmărilor?

George: A fost complicat cu prima versiune de scenariu. Când a fost gata, l-am citit și l-am mai dat unor prieteni să îl vadă, așa că ne-am dat seama că e cam evident cine e criminalul. Cu problema asta am rămas și în producție, așa că s-a întâmplat să rescriem scenele chiar cu o seara înaintea filmărilor. Lucram noaptea și dimineața veneam cu scenariul rescris la actori, care au fost minunați și s-au adaptat super repede. Încercarea a fost să nu fie atât de evident cine făcuse crimele.

Horia: Am avut discuții interminabile cu un prieten medic ca să avem o abordare credibilă și low-budget. Așa am ajuns la operațiunea criminalului de a-și seda victimele și de a le sufoca apoi. Sună bine în scenariu și arată bine pe sticlă formula asta. Multă lume a lăudat soluția noastră, care a fost foarte ieftină. Orice înseamnă sânge, vine la pachet cu foarte mulți bani pentru producție și scenografie. Noi am rezolvat situația cu niște pungi pe care am notat mesaje. Era prima dată când făceam chestia asta, să ascundem un criminal (râde). Ne-am dat seama pe parcurs că nu ne-a ieșit foarte bine. Cred că perioada de când am primit ok-ul că o să filmăm și până când am intrat în producție a fost cam scurtă. Probabil că dacă mai aveam vreo două luni și mai stăteam pe scenariu am fi rezolvat mai bine problema asta. Dar, din nou, noi ne super bucurăm de ce a ieșit.

Corina: Într-un timp al vizualului scump, voi îmi povestiți că este vandabil să scrii o poveste bună, să o faci să fie relevantă pentru spectatori, cu unele artificii de producție, iar ea să fie la fel de valoroasă ca una în care se investește masiv?

George: Ăsta este pariul nostru. Nu ne mințim că suntem la Hollywood, dar ce am făcut noi arată la dublul sau triplul bugetului pe care l-am avut.

Horia: La nivelul încasărilor, a fost sub nivelul așteptărilor. Speram să aibă un impact mai mare, dar când am discutat cu alți oameni din piață și am comparat cu alte bugete de producție, filmul și-a făcut treaba, a fost vandabil.

Corina: Cum ați ajuns să filmați în Blaj?

George: Inițial, povestea a fost planificată să se întâmple la Mizil. Apoi, în timpul producției, ne-am decis să-l mutăm în Blaj, din rațiuni de producție. Căutam, oricum, un orășel mai mic. Eu sunt din Galați, Horia din Brăila, avem experiența unor orașe destul de mici, dar căutam o comunitate chiar mai restrânsă. Ideea era ca acest caz să aibă reverberații foarte puternice în comunitatea locală, dar el să nu explodeze la nivel național. Am încercat, astfel, să trezim interesul prin dubii, ca un joc în care spectatorul să nu știe dacă ce propunem e real sau nu. Am reușit chiar să păcălim niște spectatori, care au început să caute cazuri de crimă în Blaj. E o joacă frumoasă în care publicul se simte bine că a fost păcălit.

Corina: A fost dificil să adaptați povestea scenaristului american la fondul autohton?

Horia: Da și nu. Ce a rămas din miezul poveștii e partea de bullying. Care, din păcate, e universală. Problemele care le vezi acolo, le vezi și la noi. De asta, cred că a fost ușor să construim.

George: Iar multe alte lucruri au apărut pe parcurs, ba din noroc, ba fiindcă le căutam. Spre exemplu, situația cu jurnalistul și puțina critică pe care o facem față de presa de scandal a venit din noroc. De obicei, noi ne dorim foarte mult să avem un început, un final și un titlu la fiecare proiect. Titlul nu îl aveam, iar ce îi propuneam eu lui Horia, de genul: crime în Mizil, erau titluri care îl enervau.

Horia: Da, George dădea titluri care sunau a presă de scandal și ne-am adus aminte atunci că au mai existat criminali în serie, în SUA, de exemplu, care au primit porecle din partea presei. Ni s-a părut interesant ca jurnaliștii să fi dat în filmul nostru numele criminalului, așa că am căutat demonii locali. Așa am ajuns la Samca, care, pe lângă faptul că se potrivea cu povestea pentru că era o entitate care ataca copiii, avea și o sonoritate bună. Formularea „Cazul Samca” era cu adevărat ceea ce căutam. Am ajuns, astfel, și la insert-urile cu jurnaliștii. 

Corina: Cum ați lucrat cu studenții?

Horia: Majoritatea tinerilor din producție sunt în anul I sau II la Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din București. Lucrul cu studenții a fost foarte ușor pentru că ei au un entuziasm foarte mare. Ne-a fost teamă de scenele filmate cu multă lume, dar au funcționat foarte bine.

Corina: S-a ridicat la un moment dat problema sănătății emoționale, dat fiind faptul că subiectul filmului a fost unul foarte sensibil?

Horia: Situațiile mai grele au fost când am avut două scene ale crimelor la care participau tineri. Au fost complicate și din punct de vedere tehnic, dar și pentru că am avut o atenție foarte mare să nu depășim o limită emoțională acceptată, să nu sărim calul. Totuși, ei nu au jucat efectiv povestea. Reconstituirile crimelor nefiind bazate pe filmare, erau mai degrabă o joacă. Noi ne hăhăiam cu studenții, ne făceam poze, atmosfera nu era cum ai crede despre scena unei crime. Acele crime scenes au fost amuzante pentru tineri. Adulții erau cei care construiau povestea serioasă, dark, iar acelea au fost momentele mai delicate, nu cele cu tinerii actori.

George: Studenții erau foarte happy să fie cu noi acolo. În plus, pentru noi, ca echipă, reconstituirile cu tineri au însemnat ultima parte din producție, iar atmosfera era mai relaxată. În plus, studenții nu resimțeau scenariul atât de puternic, pentru că trăiseră anterior episoade de bullying. Erau dintre ei care se regăseau în poveste și ne relatau din experiențele lor reale. Culmea, excluzând crimele, poveștile lor anterioare de hărțuire în școală ne păreau mai dure decât scenariul nostru. Unele scene au fost construite împreună cu ei. De exemplu, atunci când Ionuț-tânăr este împins cu capul de tablă de către un coleg care scrie „prost” deasupra lui. Acolo aveam 2-3 idei pe care le-am discutat cu ei, iar ei au contribuit la definitivarea scenei. 

Corina: Cum ați ajuns la această stilistică a reconstituirilor, pe bază de fotografii?

Horia: Din research-ul nostru pe partea de true crime, ni s-a părut foarte greu să facem reconstituiri video care să arate bine. Ele ar fi fost tehnic foarte ok, dar sigur ar fi arătat prost. Nici nu știu să explic până la capăt de ce. Poate pentru că nu ar fi fost credibile. Ne-a fost frică, pentru că dacă reconstituirile ar fi arătat prost, sigur tot filmul ar fi fost compromis. Așa am ajuns la varianta de a face poze. Deci am ales o stilistică statică.

George: Așa am avut timp să facem mii de poze, dintre care am putut să le alegem pe cele mai bune. Dacă reconstituirile ar fi fost filmate, ar fi fost mai greu cu dublele, era greu de decis ce a ieșit și ce nu a ieșit bine, mai ales când lucram cu grupuri mari, la scenele din școală și era greu de prearanjat toate detaliile astfel încât să iasă totul impecabil.

Corina: Ce reacții ați avut de la public?

George: Am avut ceva dificultăți pe partea de PR. A trebuit să ne facem singuri promovare și am întâmpinat diferite reacții. Dacă Clasat se adresa unui public, să zicem, mai elevat, Cazul Samca se adresează mai multor categorii de public, fiind ceva mai comercial. Am primit foarte multe mesaje în online. Mulți copii de 12 ani ne scriau că vor să meargă la film, dar nu îi lasă mama. Printre mesaje, unii ne povesteau amintirile lor legate de bullying și ne vorbeau de scene în care s-au regăsit. Noi, făcând parte din echipă, suntem bucuroși că proiectul ne-a reușit. Pentru public, însă, e o altfel de experiență, deoarece el trăiește povestea și, prin ea, unii spectatori revizitează realitățile lor anterioare.

Corina: Sunteți la a doua producție de tip mockumentary, vă adjudecați un stil emergent în România?

Horia: Nu. Ne place să experimentăm zona asta în care mulți nu se bagă deocamdată, dar nu e neapărat stilul nostru. Nu ne adjudecăm acest culoar, pe care cel mai probabil vor veni și alții. Genul acesta de mockumentary, să zicem, e cam încheiat pentru noi. Nu am vrea să mai facem producții în zona asta prea curând. Vrem să experimentăm alte formate. Ne place și vrem să rămânem deocamdată în zona de thriller, dar ideea de fals documentar nu reprezintă totul. Pentru Cazul Samca, a fost mai ieftin să îl facem așa. Ne-ar fi convenit să avem bugetul să facem filmul ca o acțiune în desfășurare, în anul 2010, cu povestea polițiștilor care nu se prind cine era criminalul. Dar am fi vorbit de un buget triplu.

George: S-a mai făcut, totuși, mockumentary în România. Sunt Adrian Țofei, Ion Indolean, Tom Wilson care au mai făcut genul ăsta de proiecte. Sigur că dacă mâine primim bani să mai facem unul, îl facem. Ar fi o plăcere. Dar vrem să încercăm și altfel de povești. Suntem în discuții cu un producător pentru un thriller supranatural, tot low-budget, dar de impact. Avem niște idei foarte drăguțe pentru el, ca să îl facem interesant. Ideile sunt mai multe, noi știm să facem maximul cu ce avem și sperăm să obținem încrederea producătorilor și în viitor.