Am deschis cărți pentru a cerceta pentru licență și, de multe ori, m-am trezit căutând pe internet exact lucrul pe care încercam să-l găsesc în carte. Cred că răbdarea pentru călătorie nu este doar problema generației mele.
Vrem să ajungem direct la destinație. Dacă vrem să aflăm ceva, dăm un search pe YouTube. Dacă găsim un videoclip de zece minute, nu îl privim neapărat de la început până la sfârșit. Căutăm minutul în care este spus ceea ce ne interesează și mergem mai departe. Dacă avem de citit un articol mai lung, uneori îl scanăm în căutarea ideii principale. Când trebuie să înțelegem o carte, există rezumate, explicații, recenzii, videoclipuri și, mai nou, inteligență artificială care ne poate spune în câteva secunde despre ce este vorba.
Și nu cred că este neapărat ceva rău în toate acestea.
Internetul ne-a făcut viața mai ușoară în foarte multe privințe. Putem afla lucruri la care generațiile de dinaintea noastră nu aveau acces atât de simplu. Putem învăța de pe YouTube, putem asculta un podcast în timp ce mergem undeva, putem găsi explicații pentru aproape orice și putem descoperi autori, filme, idei sau domenii despre care poate nu am fi aflat niciodată altfel.
Problema apare atunci când instrumentul care trebuia să ne ajute începe să ne înlocuiască.
Când nu mai căutăm informația pentru că vrem să înțelegem, ci doar pentru că vrem să avem un răspuns. Când nu mai citim pentru a descoperi o idee, pentru a putea spune că știm despre ce este vorba. Când nu mai încercăm să rezolvăm singuri o problemă pentru că știm că există întotdeauna un loc în care putem întreba.
Poate că una dintre cele mai importante schimbări ale generației mele nu este că am devenit mai puțin curioși, ci că am devenit mai nerăbdători. Vrem informația, dar vrem să vină repede. O carte este, prin natura ei, un obiect care ne cere răbdare și timp. Nu ne oferă întotdeauna ideea principală în primele două pagini. Nu ne spune mereu imediat de ce merită să continuăm. Uneori trebuie să citim zeci de pagini până să înțelegem unde vrea să ajungă autorul. Trebuie să ținem minte personaje, idei, întâmplări. Trebuie să facem legături.
Iar astăzi suntem obișnuiți cu exact opusul.
Suntem obișnuiți cu conținutul care încearcă să ne capteze atenția din primele secunde. Cu videoclipurile scurte. Cu informația prezentată în câteva idei. Cu titlurile care ne spun deja concluzia. Cu explicațiile care promit că ne vor face să înțelegem un subiect în cinci minute.
Și, din nou, nu cred că videoclipul de două minute este dușmanul cărții.
Dar mă întreb ce se întâmplă când videoclipul de două minute devine singura formă de informație pe care o mai acceptăm.
Ce se întâmplă când orice lucru care necesită mai multă concentrare începe să ni se pară plictisitor?
Poate că nu mai este vorba doar despre faptul că citim mai puțin. Poate că problema este că ne antrenăm tot mai puțin capacitatea de a rămâne atenți asupra unui singur lucru.
Iar asta se vede și în lucrurile foarte simple.
Deschidem un videoclip și, după câteva secunde, verificăm telefonul. Începem un podcast și îl abandonăm înainte de final. Citim un articol și trecem peste paragrafele care ni se par prea lungi și plictisitoare. Vedem o carte recomandată și căutăm imediat un rezumat. Nu pentru că nu ne interesează subiectul. Ci pentru că ne interesează să aflăm cât mai repede ce este important.
Am început să confundăm „a afla” cu „a înțelege”. Cred că aceasta este diferența cea mai importantă.
Poți afla despre un roman fără să-l fi citit. Poți afla despre un film fără să-l fi văzut.
Poți chiar să afli despre o experiență umană fără să fi trecut vreodată prin ea.
Dar a afla nu înseamnă neapărat a înțelege.
Un rezumat îți poate spune ce se întâmplă într-o carte. Nu îți poate oferi însă experiența lecturii. Îți poate spune concluzia unui autor, dar nu îți poate reproduce întotdeauna drumul prin care autorul a ajuns la ea. Pentru că o carte nu este doar suma informațiilor pe care le conține. Este și felul în care acele informații ajung la tine: întrebările pe care ți le pui, lucrurile pe care nu le înțelegi din prima, momentele în care îți schimbi părerea. Dacă primești doar concluzia, poți pierde tocmai procesul prin care ai fi ajuns să înțelegi.
La fel se întâmplă cu multe dintre lucrurile pe care le consumăm online. Primim informația, dar nu neapărat și contextul. Primim răspunsul, dar nu și procesul prin care am fi putut ajunge singuri la el.
Iar procesul acesta contează, pentru că uneori tocmai drumul ne învață.
Comoditatea este utilă. Până când devine o obișnuință.
Poate că una dintre cele mai mari tentații ale tehnologiei este aceea că ne permite să evităm efortul.
Dacă nu știm ceva, întrebăm. Dacă nu știm să formulăm un text, putem cere ajutor. Când nu avem răbdare să citim, putem găsi un rezumat. Dacă nu știm unde să căutăm, algoritmul ne recomandă.
Și este minunat să avem toate aceste posibilități.
Dar există o diferență între a folosi un instrument pentru a ne fi mai ușor și a ajunge să nu mai vrem să facem singuri lucrurile pe care instrumentul le poate face pentru noi. Pentru că inteligența artificială a dus această comoditate la un nivel pe care încă nu știm foarte bine să-l evaluăm.
Astăzi putem întreba AI-ul aproape orice. Nu existența inteligenței artificiale mi se pare cea mai îngrijorătoare, ci cât de repede ne putem obișnui să apelăm la ea înainte de a încerca singuri.
Dar dacă AI-ul ar dispărea mâine?
M-am gândit uneori la o situație simplă: ce s-ar întâmpla dacă, pentru o singură zi, inteligența artificială ar dispărea?
Nu internetul. Nu telefoanele și nici calculatoarele. Doar AI-ul.
Câți oameni ar continua pur și simplu să-și vadă de treabă și câți ar simți imediat că le lipsește ceva?
Probabil că mult mai mulți decât ne imaginăm.
Pentru că AI-ul nu mai este folosit doar pentru lucruri complicate. A început să intre în activitățile mici și obișnuite ale vieții. Îl întrebăm ce înseamnă un cuvânt, cum să formulăm o idee, ce să alegem, cum să rezolvăm o problemă, ce să citim, ce să vedem.
Și poate că tocmai aceste lucruri mici sunt cele care ne pot face dependenți fără să ne dăm seama.
Nu există neapărat un moment în care spunem: „De astăzi nu mai vreau să gândesc singur.”
Pur și simplu începem să întrebăm înainte să încercăm. Iar după suficient timp, ceea ce era la început un ajutor poate deveni o cârjă. Nu pentru că tehnologia ne-ar face incapabili, ci pentru că noi ne putem obișnui atât de mult cu ajutorul ei încât să nu mai exersăm anumite capacități.
Și poate că aici se întâlnesc AI-ul, YouTube-ul și lectura. La prima vedere, nu au foarte multe în comun. Un adolescent care caută pe YouTube o explicație pentru un subiect, un adult care ascultă un podcast și un student care îi cere AI-ului să-i explice o carte fac lucruri diferite. Dar există o schimbare comună: tot mai multe dintre activitățile noastre intelectuale sunt mediate de instrumente care încearcă să ne ofere rezultatul cât mai repede. Nu mai trebuie întotdeauna să căutăm sau să încercăm. Putem întreba. Putem căuta. Putem trece mai departe.
Și, fără să ne dăm seama, putem ajunge să avem acces la o cantitate uriașă de informație și, în același timp, să avem din ce în ce mai puțină răbdare pentru cunoaștere.
Nu cred că trebuie să ne întoarcem în trecut. Nu cred că soluția este să renunțăm la YouTube, la podcasturi, la internet sau la inteligența artificială. Tehnologia ne-a oferit enorm, însă problema nu este tehnologia. Problema este dacă mai știm să o folosim fără să devenim dependenți de ea.
Putem să vedem un rezumat și apoi să citim cartea. Putem să folosim AI-ul ca să înțelegem un concept și apoi să încercăm să-l explicăm singuri.
Putem să căutăm o informație pe YouTube și, dacă ni se pare importantă, să mergem mai departe și să verificăm sursa.
Putem folosi instrumentele moderne pentru a ne extinde cunoașterea, nu pentru a o înlocui.
Poate că adevărata provocare a generației nu este să învețe să folosească tehnologia. Asta știm deja. Provocarea este să învețe când să o oprească.
Să poată citi fără să simtă nevoia să verifice telefonul. Să poată folosi AI-ul fără să-i cedeze propria gândire. Să poată sta în fața unei probleme câteva minute înainte de a întreba pe altcineva.
Pentru că există lucruri pe care tehnologia le poate face pentru noi, dar pe care ar fi bine să continuăm să le facem și singuri.
Nu mai avem răbdarea de a nu avea imediat răspunsul. Iar când primim totul instantaneu, riscăm să uităm cât de important poate fi să cauți.
Dacă cineva sau ceva poate gândi în locul nostru, există riscul să uităm cât de important este să încercăm să gândim noi. Poate că întrebarea nu mai este dacă vrem să știm. Poate că întrebarea este dacă mai vrem să înțelegem.
Notă: Inteligența artificială a fost utilizată în procesul de redactare pentru editare stilistică.
Ilustrație: Pexels