Raluca Aprodu este actriță de teatru și film. În prezent, este angajata Teatrului Național din București. În 2024, a colaborat cu renumitul regizor Thomas Ostermeier, într-o adaptare scenică a textului Hedda Gabler de Henrik Ibsen. Cel mai recent proiect în care a fost distribuită este Mary Stuart în regia lui Andrei Șerban, care a avut premiera în data de 12 decembrie, la Teatrul Național.
Raluca poate fi urmărită și pe scene independente, precum cea a Teatrului de Artă din București sau cea a Teatrului ACT.
Hedda Gabler – regia Thomas Ostermeier – TNB, 2024
| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |
Suntem la final de 2024, cum a fost anul acesta pentru tine?
Nu pot să despart anul acesta de ultimii cinci. De când a venit pandemia peste noi eu simt că trecem printr-un fel de restructurare a noastră, ca oameni, și a lumii în care trăim. Cred că reușesc să se reașeze în acest peisaj aceia care au un grup sănătos de suport, format din familie sau prieteni. 2024 mi se pare un an mai bun decât cei anteriori. Cel puțin este un pic mai solid, cu mai multă substanță, nu atât de haotic. Mă simt un pic mai pregatită să mă adaptez.
Și cred că, într-un fel, aștept cu nerăbdare să văd că se schimbă niște lucruri. Nu sunt convinsă că vor fi niște schimbări bruște, deși e foarte posibil. Nu suntem toți obișnuiți cu schimbarea, oricât ne-am pregăti, așa cum nu știu dacă o să ne placă vreodată, dar eu simt nevoia reală să se mai schimbe niște sisteme, niște lucruri, pentru că mi se pare că ne-am dus într-o zonă care pentru mine nu-i neapărat confortabilă. Dorința mea la final de an e să avem parte de mai puțin superficial, de mai puțin plastic, de mai puține like-uri și mai puțin irațional pe rețelele sociale. Ce a început ca un divertisment în online și părea ok, să ai milioane de followers, mi se pare că a ajuns acum să fie ceva absolut dăunător pentru sănătatea mentală a tuturor.
Probabil că ești una dintre cele mai apreciate actrițe ale momentului. Cum te raportezi la asta?
Nu știu dacă sunt cea mai apreciată, dar cu siguranță sunt într-un moment bun al carierei mele. Fac meseria asta de aproape 20 de ani și aș fi fost probabil tristă să nu ajung la aceste rezultate la un moment dat. Profesorul meu, Alexandru Jitea, mi-a spus cândva: „Raluca, m-am plictisit să fiu tânără speranță”. Am râs atunci, dar acum îmi dau seama că am 40 de ani. Adică, eu înțeleg și sunt flatată pentru că unii oameni mă descoperă abia acum și cred că fac niște chestii extraordinare. Mă bucură mesajele de genul ăsta. Cred că este și normal cumva ca atunci când înaintezi în vârstă să ți se ofere roluri principale sau roluri mai importante, în producții mai mari. Dacă nu mi s-ar fi întâmplat asta după atât de mult timp probabil mi s-ar fi părut că am eșuat.
Ce crezi, totuși, că a făcut ca parcursul tău să fie unul de succes?
Nu m-am lăsat doborâtă de momente când am simțit că orice fac nu va fi niciodată suficient. Nu o să joc acum rolul victimei, dar cred foarte tare în ceva care mă interesează pe undeva: câteodată contează mai mult unde joci și în ce context, decât rolul pe care îl interpretezi. Sunt convinsă că sunt actori excepționali, care poate fac roluri minunate undeva în țara asta și nu auzim de ei. Sigur că mai ține și de noroc, dar eu însămi am făcut niște roluri bune, cred eu, am jucat în niște spectacole pe care eu le-am considerat de neratat, dar care n-au fost deloc luate în seamă, nu au fost considerate atât de grande încât să mă sune 50 de oameni să-mi ia interviuri. Asta nu înseamnă că nu am avut satisfacție, pentru mine repetițiile și întâlnirile cu oamenii cu care împărtășesc aceleași valori sunt cele mai importante lucruri. Am situații în care joc și care, pentru că sunt în regia cuiva cunoscut sau pentru că joc alături de niște nume sonore, par brusc grozave. Apoi, eu sunt o actriță extrem de flexibilă și încerc tot, nu prea zic nu la propuneri. După care vedem dacă funcționează sau nu. Nu am așa multe păreri și, oricum, cu timpul am învățat să mi le exprim doar atunci când simt că există dorința de dialog. Dacă nu, fac tot posibilul să execut cât mai bine ce se cere de la mine.
Joci mult. Cum faci să îți păstrezi sănătatea mentală și să te detașezi de personajele pe care le interpretezi?
Meseria de actriță nu a „atentat” niciodată la sănătatea mea mentală. Alte lucruri mă pot destabiliza. Când citesc un text, încep să îl simt. Nu-l compun în exteriorul meu. Nu știu cum a fost Mary Stewart sau Elizabeta, nu le-am cunoscut pe femeile astea. Chiar știu foarte puțină istorie. Nu sunt genul de method actress, acel tip de cercetător. Nu mă uit dacă se mai joacă spectacolul. Nu mă interesează ce au făcut alții, nu mă interesează cine a mai jucat acel rol. Metodologie zero. Pentru mine nu funcționează acest stil, pentru că sunt extrem de influențabilă, chiar și subconștient. Am un orgoliu bun, de actriță care vrea ea să descopere, care vrea ca un rol să fie parcursul ei. Cu toate astea, actoria este o meserie, când mă prezint Raluca Aprodu, nu mă prezint Raluca Aprodu actrița. Este strict o meserie, altfel decât celelalte, într-adevăr, dar nu mă identific cu ea.
Dar cu ce te identifici?
Cu omul care sunt și care încearcă să trăiască în lumea asta. E din ce în ce mai greu să rămâi un om decent. E ușor să renunți la decență pentru că te simți îndreptățit câteodată să dai cu pumnii în stânga și în dreapta, să te aperi. E ușor să aluneci pe panta asta și e din ce în ce mai greu să rămâi un om onest și să ai grație. Asta este, de fapt, lupta mea cea mai mare.
„Mary Stuart” a avut premiera la Teatrul Național din București. Cum a fost pentru tine să lucrezi la această producție?
A fost enorm să lucrăm două luni jumătate, dar cumva timpul era la un sfert din cât e timpul normal, pentru că am lucrat cu dubluri, tripluri. Eu am fost atât de concentrată să fac față unui stil un pic haotic. A trebuit să-mi reorganizez sistemul meu de a învăța textul, de a repeta. Eram destul de disperată să încerc să-mi învăț rolurile, încât nu am o privire de ansamblu încă. Cu Ofelia Popii și Nicoleta Lefter am lucrat pentru prima dată și am făcut-o foarte bine, dar avem o singură scenă împreună, în rest cele două regine nu se întâlnesc în acest spectacol.
Ai lucrat cu Ostermeier, o colaborare la care mulți actori ar râvni. Ce a însemnat pentru tine colaborarea cu el?
A fost atât de multă presiune în jurul acestui mare eveniment, încât cred că ceva din nesimțirea aia bună a mea, acea atenție pentru lucrurile care nu au legătură cu discuțiile din jur, m-a salvat. Adică nu m-a strivit presiunea asta.
Eu nu am fost niciodată fan al textului Hedda Gabler. Nora, de exemplu, mie mi-a plăcut mai mult. Hedda nu este un rol pe care mi l-am dorit vreodată. Am înțeles că este rolul pe care toate actrițele din lume și-l doreau să-l joace. Întâlnirea cu Ostermeier a fost una foarte frumoasă. Este un om extrem de echilibrat, știe exact ce vrea, când vrea, cum vrea.
Noi, ca români, nu suntem atât de obișnuiți cu stilul ăsta, dar mie mi-a convenit. A fost un lucru foarte intens, am repetat practic trei săptămâni. Toată lumea mă întreba dacă am repetat cu el sau cu asistentul. Dumnezeule mare, cu el am repetat! Sigur că avea un asistent, cu care noi repetam mișcările când pleca Ostermeier, dar nu se băga în indicații regizorale. Cu Ostermeier s-a lucrat și eu sper că n-a citit sau că nu știe ce s-a vorbit în România despre colaborarea asta. Noi, practic, am fost ambasadorii țării ăsteia. Am fost primii actori români cu care a lucrat. Nu poți să nu te gândești la viitor și să calci în picioare orice, pentru că tu ai o părere de zis. Dacă facem asta, să nu ne mai mirăm că lucrurile merg cum merg. Chiar trebuie să învățăm și noi, că poate câteodată e mai bine să tăcem și să ne gândim atunci când ne exprimăm o părere, să reflectăm dacă ideea noastră e constructivă sau dacă ea provine din frustrare.
Cum te deconectezi atunci când ai nevoie de asta?
Mă joc. Mă joc. Mă joc. Mă duc spre oameni sau spre situații care să-mi permită să fiu „idioată”. Mi-am comandat de curând două creme în miniatură. Arată ca niște borcane de dulceață. Nu pot să îți explic câtă fericire mi-au adus borcanele alea. Ceva total inutil, care aparent nu are niciun sens, dar care contrabalansează această seriozitate. Alerg. Mă duc să mă întâlnesc cu oameni. Și mă bazez pe umor. Când o să mă părăsească umorul o să mă păresească și sănătatea mentală. Îmi place să stau acasă, alături de familia mea, de prietenii mei, de pisica mea. Sunt genul de om care are foarte multă nevoie de interacțiune one-on-one. Nu funcționez bine în mulțime, nu pot să mă întâlnesc cu mai mult de trei oameni. Dacă sunt patru, deja sunt obosită.
Cum te raportezi la vocile care împart hotărât spectacolele și actorii în buni sau răi?
Nu am lăsat să mă doară părerile publicului mai mult decât e civilizat să te doară un lucru. Și cred că dacă ți-ai creat o structură de valori destul de sănătoasă și ai totuși în jurul tău niște oameni care să te țină cu picioarele pe pământ, nu poți să citești niște păreri și să o iei razna. Întotdeauna cineva va spune că ești fabulos, iar altcineva va spune că e sinistru ce faci.
Eu mă reglez în funcție de mine, de bunul meu simț artistic, de valorile pentru care fac eu meseria asta. M-a scutit Dumnezeu de nevoia de a-mi confirma cineva ce simt. Am alte defecte care mă încurcă în viață, dar nu și pe ăsta. Oamenii mai uită o chestie. Noi, actorii, suntem totuși limitați de o viziune regizorală. Suntem îndrumați de cineva. Trebuie să respectăm niște indicații. Nu facem rolurile după cum le-am face noi.
Nu dau mare importanță oamenilor care vin acum să-mi zică că sunt excepțională. Dau foarte multă importanță oamenilor care mi-au zis că sunt excepțională atunci când nimeni nu scria despre asta. Ăia au contat cel mai mult. Este incredibil cum se întorc oamenii în viața ta atunci când faci ceva aparent de succes. Nu e neapărat ceva meschin la mijloc, e vorba doar despre valori. Sunt oameni cărora trebuie să li se spună că o prăjitură e bună înainte să aibă încredere să o mănânce.
Și cine ne spune în domeniul tău că prăjitura este bună?
Acum practic toată lumea spune. Oricine îmi zice mie cum să-mi fac cu măiestrie meseria. Dacă urăsc ceva cu adevărat, urăsc comparația. Omul care vine la teatru este influențat, în primul rând, de starea lui personală. El poate să fie într-o perioadă foarte dark sau foarte tristă, să aibă nevoie de comedii și să nimerească la o dramă sinistră pe care eu o să încerc să o joc. Să o ia foarte personal, că i-a stricat mai mult starea decât o avea. Ceea ce nu e un lucru rău. Pentru că actoria de teatru este bazată pe schimbul de emoții. Dar este o perspectivă atât de subiectivă!
Apar multe fotografii cu spectatori cu picioarele pe scenă sau care filmează în timpul spectacolelor. Conduita spectatorilor în sala de teatru te-a încurcat vreodată?
Sunt genul ăla de om căruia i se pare că acesta e un fenomen care mă depășește. Și atunci singura muncă pe care pot să o fac este să devin din ce în ce mai rezistentă. E bine să se întâmple exact ce trebuie să se întâmple. Pentru că dacă asta este realitatea, să-mi doresc altceva este absolut inutil. Nu ne putem preface că aceste situații nu există. Mă interesează să știu când anume a considerat un spectator că meseria mea nu trebuie respectată, dar nu pot să rezolv eu situația. Pentru că totul vine din educație. Spectatorul care își pune picioarele pe scenă este acel om care deschide geamul și își aruncă țigara din mașină. În fața unei realități nu ne putem băga capul în pământ ca struții. Lasă-i să vină la teatru și pe acești oameni. E foarte bine că vin, e foarte bine că-și pun picioarele pe scenă dacă ăsta e comportamentul lor în societate. La un moment dat o să existe reacție exact cum se mai întâmplă și o să ne reglăm. Sau nu. Nu prea mă pricep să fiu extrem de activă în a lupta pentru anumite cauze, apăr foarte mult niște valori ale mele și sunt extrem de vehementă în unele direcții, dar nu știu să educ publicul. Tot ce pot să fac e să continui să joc și să sper că, la un moment dat, noi, actorii, precum si ceilalți spectatori civilizați o să spunem: Stop! Vă rugăm să părăsiți sala.
Ce aperi vehement și nu ai negocia niciodată?
Nu cred că aș accepta niciodată ca atunci când mă duc acasă să-mi fie rușine. Sentimentul de rușine e bun în unele situații, mai ales când greșești. Am avut situații în care am fost furioasă pe mine pentru că m-am comportat într-un anumit fel sau situații în care nu am fost mândră de ceea ce am făcut. Dar să-mi fie rușine de mine pentru că am acceptat niște lucruri despre care știam sau simțeam că sunt profund greșite, nu, asta nu am negociat și nu voi negocia niciodată.
(credit foto: Alex Gâlmeanu)