Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Doru Căstăian: „Foarte mulți dintre noi nu facem ceea ce predicăm și nu suntem exemple pentru copii”

Doru Căstăian: „Foarte mulți dintre noi nu facem ceea ce predicăm și nu suntem exemple pentru copii”

Doru Căstăian este profesor de gimnaziu, liceu și facultate. Lucrează la Liceul de Arte D.Cuclin din Galați, este profesor asociat la Facultatea de Istorie, Filosofie și Teologie din Galați. A lucrat și ca metodist la Casa Corpul Didactic Galați. Este publicist și autorul cărților „Cum și de ce (mai) educăm” și „Despre ce ne apropie și ce ne desparte”.

| Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu |

„Noi greșim în mai multe locuri ca alții”

 După acest an în care am văzut destule, vă propun să vorbim despre rolul educației în societatea de astăzi. Cine educă, domnule profesor, în realitatea anului 2024?

Glumind puțin, aș spune că toată lumea educă pe toată lumea în același timp. În sensul în care procesele astea educaționale nu prea mai au cum să rămână închise între patru pereți. Sigur, școala ca instituție supraviețuiește. Dar e limpede că rezultatul net al felului în care este educată o persoană nu mai este 100% rodul proceselor educaționale din școală. De fapt, lucrurile din punctul meu de vedere stau chiar un pic mai grav decât atât. Într-o oarecare măsură școala n-a fost niciodată singurul mediu care a educat, dar fost mediul principal. Ori azi pare că nu mai reușește să fie asta. Nu trebuie să ne imaginăm că problemele din România sunt toate pur românești. Dar, din păcate, noi greșim în mai multe locuri ca alții pentru că nu avem curajul și nici hotărârea să privim în față unele dintre aceste probleme. În loc să se ia de piept cu balaurii vremurilor și momentului, pare că, într-o manieră aproape patologică, se închide și refuză realitatea. Funcționează ca un țesut canceros, acționează în sine și după propria logică. Poate că vi se par termeni duri, dar sunt concluzii la care am ajuns după foarte mulți ani de reflectat la lucrurile astea, de observat fenomene din interiorul sistemului.

Și care sunt balaurii în fața cărora lăsăm copiii să se descurce singuri câteodată?

În mod evident, trăim într-o lume de o complexitate, de o întindere și de o profunzime pe care nu le-a avut niciodată. Discuția asta despre a globaliza sau a nu globaliza e ușor amuzantă, pentru că globalizarea nu e un proces pe care putem să-l decidem noi într-un birou. Globalizarea e un proces aproape natural. Ea se întâmplă și s-a întâmplat încă din zorii umanității, de la primele cete de homo sapiens până la planeta complet conectată în momentul de față. Sigur că și reacțiile suveraniste sunt din punctul meu de vedere niște contrareacții, probabil la anumite dinamici ale postmodernității.

Un balaur este mediul informațional extrem de complex și extrem de zgomotos, în care principala grijă ar fi să livrăm copiilor instrumente pentru a naviga în el și pentru a lua decizii. În fond, de ce educăm? Ca să avem niște ființe mai adaptate la realitate. Alt balaur e legat de epoca asta a domniei simulacrelor în care trăim. De altfel, o epocă prevestită, cumva, încă din zorii culturii europene. Platon scrie despre asta, la fel și Baudrillard și alții, care atrag atenția asupra faptului că atunci când subminăm mecanismele culturale pe care oamenii de bine de rău le-au folosit secole, milenii, ca să traseze totuși niște linii clare în interiorul minților lor, între real și ceea ce nu e real, atunci ne putem aștepta la ceea ce vedem. Sigur, sunt tehnologii fără precedent. Cine își imaginează că rețele de socializare și mediile imersive sunt doar niște distracții, așa cum pare să creadă o parte dintre cei care gândesc educația, se înșală. Sigur că există un potențial enorm al acestor tehnologii pentru a educa mai bine. Dar nu e doar așa. Ele sunt niște tehnologii extrem de intrusive, care modifică totul, inclusiv automatismele. Gândiți-vă la atenția involuntară, care este un mecanism automat. Cred că orice profesor poate să vă confirme că ne confruntăm cu valuri de elevi care nu reușesc să mai fie atenți. Nu reușesc să mai urmărească o explicație sau un argument complex. Nu spun lucrurile astea ca să mă plâng, nu funcționez într-o logică de babă care lăcrimează. Sigur există discursurile astea optimiste de tipul dacă îmi fac orele interesante, voi captiva copiii. Ele sunt naive din punct de vedere psihologic. E bine ca un profesor să încerce să facă orele interesante pentru elevi, dar dacă cineva își imaginează că în decursul unei ore poate să concureze cu nivelul de stimulare și cu mecanismele de captare a atenției pe care le au platforme de tipul TikTok sau Instagram, care au în spate multă cercetare și multe investiții în bani în direcția asta, se înșală.

„La noi, unde există un întreg imaginar mesianic, așteptăm mereu oameni cu har”

Dar cum trebuie educați copiii?

Copiii trebuie educați în spiritul cultivării unei stăpâniri de sine, dominării propriilor impulsuri, înțelegerii faptului că mediul școlar înseamnă inclusiv momente mai plictisitoare sau momente mai terne. Intoleranța asta la plictis și rutină nu e, din punctul meu de vedere, deloc sănătoată. Viața e 80% rutină. Nu trăim într-o minunare continuă. Și copiii au nevoie de rutine, inclusiv pentru a supraviețui.

Apoi să ne gândim un pic și la discursul ăsta pe care eu am obosit să-l tot aud, despre cum nu știm încă meserile viitorului, dar ar trebui să educăm copiii pentru ele. Nu poți să educi pe nimeni pentru ceva ce nu știi cum va arăta. Este nerealist. Putem încerca să educăm copiii tocmai pentru a fi capabili să facă față unui mediu foarte dinamic, cu multe elemente de imprevizibil.

Adică să ne întoarcem la homo universalis?

Dacă ar fi după gustul meu, da, sigur, așa ar fi minunat. Dar, în același timp, eu îmi dau seama că probabil o să mor cu idealul renascentist în brațe (râde).

Probabil că investiția într-un mediu școlar sănătos ar fi o soluție?

Mi se pare că s-a trasat o linie nevăzută, dar fermă, între oamenii cu mentalități progresiste în educație și cei care sunt văzuți ca niște dinozauri depășiți. Eu am fost adeseori asociat cu tipul progresist. În același timp, inclusiv profesorii care par să aibă un discurs mai toxic, mai încremenit în niște marote ale trecutului, nu sunt totalmente lipsiți de dreptate. Există vagoane de cercetări care arată că efortul profesorului poate fi puternic amplificat sau, dimpotrivă, puternic diminuat de mediile sociale în care funcționează copilul. O școală cu obiceiur încremenite în practici vetruste și birocraticem poate fi o piedică fantastică pentru un profesor bun.

Pe de altă parte, sistemele mai bune de învățământ merg exact pe contrariu. Adică ridică cumva profesorii la un nivel mediu tocmai prin faptul că au medii organizaționale mult mai funcționale decât la noi, unde există un întreg imaginar mesianic, așteptăm mereu oameni cu har. Sigur că un sistem cu 200.000 de profesori o să aibă și indivizi excepționali, dar nu poți să te bazezi pe lucrul ăsta.

„Fiecare profesor, la ora lui ar trebui să practice gândirea critică”

 Contextul politic recent a pus sub semnul intrebării termenul de realitate. Cum reușim să dezvoltăm în școală, adică într-un mediu controlat, gândirea critică a copiilor, astfel încât ei să poată să discearnă între real și ireal?

Da, am ajuns finalmente și acolo, în momentul în care ne întrebăm cum distingem între simulare și realitate. Distincția asta nu mai e o metaforă. Haideți să ne gândim la faptul că acești copii locuiesc în mediile virtuale ore întregi în fiecare zi, câteodată chiar 10-12 ore. Specialiștii vorbesc de un fenomen de migrație virtuală. Deci nu mai avem de-a face cu niște copii în lumea reală care folosesc un telefon, ci despre niște copii care locuiesc în altă lume decât a ta.

Sigur că și eu cred în importanța gândirii critice, dar nu văd cine ar putea s-o predea în momentul ăsta. Conform documentelor noastre programatice, de la legile educației până la programele școlare și până la documentele internaționale, competențele cheie și așa mai departe, gândirea critică este considerată o competență transversală, adică o competență care trebuie formată în perioade lungi de timp și interdisciplinară. Cu alte cuvinte, fiecare profesor, la ora lui ar trebui să practice gândirea critică, idealmente în colaborare cu alți colegi. Practicată, nu predată. Sigur că poți să ai câteva cursuri introductive în care să le dai copiilor aparatul conceptual, să le explici ce e un raționament, să le explici cum se construiește un argument, să le explici ce e un sofism, un paralogism, un bias cognitiv, dar apoi trebuie aplicată. E ca mersul pe bicicletă, e bine să știi că pedala se numește pedală și ghidonul ghidon, dar nu vei ști să mergi pe bicicletă decât dacă o faci. Și mai e un lucru. Gândirea critică are nevoie de cunoaștere. Trăim vremuri grele, în care e repetată ca o mantră povestea asta cu nu e nevoie să memorăm. Înțeleg contrareacția la excesul de memorare care a existat în școala românească, dar mintea, gândirea umană și întreg sistemul nostru cognitiv funcționează cu informații.

Unii vor trebui să-și asume, până la urmă, reformele cele grele

Speranță? Optimism?

Speranța e un mecanism psihologic extrem. Nu trebuie confundată cu optimismul. Optimismul e rațional, speranța e ușor irațională. Sunt și motive de optimism și de speranță, fără discuții. Tinerii sunt mai educați decât ar fi fost de așteptat să fie. Ei sunt foarte informați, sunt mai activi civic. Deocamdată participarea nu e spectaculoasă, dar există un trend, există o tendință de creștere a interesului pentru problemele publice și pentru spațiul public. Sunt mai dezinvolți, mai neînduplecați când vine vorba despre drepturile lor, mai puțin dispuși la compromisurile alea pe care n-ar trebui să le facem. Mă uitam la Consiliul Eleviilor, ce frumos a crescut structura asta. Eu, realmente, știu structura de când era aproape numai pe hârtie. Azi funcționează și copiii sunt coerenți, sunt curajoși. Să fim serioși, consiliile elevilor au pus degetul pe niște răni pe care nu știu să le fi arătat vreodată asociațiile profesorilor sau alte structuri ale adulților.

Cred că, dacă avem răbdare, pe termen mediu și lung, lucrurile vor fi mai bune și sistemul se va reforma. Unii vor trebui să-și asume, până la urmă, reformele cele grele. Pentru că altfel vom deveni, și sistemul va deveni, absolut irelevant. Cum, mă rog, și este de foarte multe ori.

„Ne facem că facem și avem de toate pe hârtie”

Un autor spaniol spunea că pudoarea este noua vulgaritate. Cât de mult trebuie să mai păstrăm astăzi această pudoare în a discuta cu copii în școală subiecte de interes pentru ei, precum politica, orientarea sexuală, folosirea corpului etc.?

Eu am intrat în învățământ fiind mai degrabă un teoretician, credeam foarte mult în valoarea conceptelor, nu neapărat în aplicabilitatea lor în realitate. După 20 de ani am devenit foarte pragmatic, adică aduc orice fel de cunoaștere, inclusiv pe cea conceptuală, în viața reală. Eu sunt mereu bucuros să dezbat, mai ales pentru că dezbaterea este una dintre cele mai eficiente metode de învățare. Dezbaterea cu puncte de vedere diferite. Expoziția aceea de opinii, pe care profesorii o preferă de foarte multe ori, într-un spirit împăciuitor, în care toată lumea are dreptate, nu are niciun efect educațional. În schimb, dezbaterea reală în care copiii sunt confruntați cu argumente contrare, pe care trebuie să le evalueze, da, e importantă. Pe de altă parte, nu pot să nu văd și riscurile asociate, în sensul în care există, din păcate, și profesori care nu știu corect lucrurile sau duc mai departe informații foarte dubioase. Și atunci, sigur că ar trebui să faci o analiză cost-beneficiu. Sunt momente în care și eu sunt convins că poate că e mai bine să ne abținem pe anumite subiecte decât să le vorbim elevilor despre ele. Tot din experiență, exact profesorii care vorbesc prostii, sunt primii care n-au scrupule de tipul ăsta. În drept, meseria de profesor cere și conștiință morală, cere niște valori și niște principii etice. O idee și mai faină ar fi organizarea unor dezbateri periodice pe anumite teme sensibile, care să fie, cumva, și sub supravegherea conducerii școlii, în care să fie invitați specialiști, să existe o transparență.

Acum, mai e o chestie, dacă ne uităm în planificările diriginților, probabil o să constatați că ele abundă de astfel de teme, discutăm despre toate lucrurile posibile, dar realitatea orei de diriginție ne arată că ea servește mai mult pentru motivarea absențelor. Eu am o glumă amară și zic că dacă va descoperi cineva peste vreo mie de ani scriptele noastre, toate materialele noastre, o să zică: Băi, în România a fost cel mai avansat sistem de învățământ. Nimic nu le-a scăpat ăstora. S-au ocupat de absolut toate lucrurile. Pentru că ne facem că facem și avem de toate pe hârtie.

Ați discutat cu copiii dumneavoastră despre politica românească recentă?

În contextul alegerilor, copiii au inițiat un dialog cu mine. Sigur că am vorbit fără să fac neapărat referiri la prezent, dar am discutat cu ei despre mișcarea legionară, despre pericolele extremismului, despre ceea ce s-a întâmplat la Țâncăbești de curând, unde aveam imaginile alea cu tineri înfățisând salutul fascist. Da, în principiu, cred că ar trebui să vorbim cu copiii, dar și profesorii trebuie să fie foarte responsabili pentru ceea ce discută cu elevii.

Dacă tot vorbim, mai în glumă, mai în serios despre memoria istorică, cum comentați introducerea materiei obligatorii de Istorie a comunismului românesc și a opționalului despre Revoluția din `89 în curricula școlară?

Eu nu sunt foarte convins că înmulțirea obiectelor de studiu este sănătoasă. Nu cred că cineva îi împiedică pe profesori să discute lucrurile astea la clasă, inclusiv despre comunismul românesc. Cred că ar trebui să luăm în serios ideea de competențe educaționale. Lucrurile astea se pot învăța, se pot înțelege și asimila și în cadrul existent. La Istorie sunt studiate totalitarismele. Dacă obiectul ăsta nou va însemna iarăși niște caiete umplute și niște chestii învățate pe de rost, s-ar putea să obținem exact efectul contrar. Adică o alergie a elevilor față de subiect și o închidere cognitivă față de el. Ministerul nostru trebuie mereu să dea impresia că reacționează ferm și că el are un răspuns la problemele societății. N-ar fi fost util de exemplu un studiu intern al Ministerului Educației care să ne arate cam cum gândesc profesorii despre comunism? Că dacă faci o istorie a comunismului cu oameni care sunt nostalgici sau care relativizează niște orori, s-ar putea să nu atingi efectul pe care îl dorești.

Mai e ceva. Noi nu pilotăm nimic. Nu încercăm întâi să vedem dacă merge ceva. A fost introdusă de curând printre materiile de studiu cea referitoare la istoria Holocaustului. Haideți să vedem în ce măsură asta se și vede în parametrii în următorii ani, cum va scădea antisemitismul? Ochiometric, antisemitismul nici nu mi se părea o problemă foarte consistentă în societatea românească. Un rasism low-profile cred că există și se manifestă în special la adresa comunității rome. Dar mă uit la elevii mei care studiază această materie și sunt clasa a XII-a. Nu mi se par atinși de subiect, chiar dacă au un profesor implicat.

„Tinerilor nu le place ipocrizia”

Care sunt micile dumneavoastră victorii la catedră?

Am foști elevi care n-au uitat ce le-am spus, care iau decizii serioase pornind de la instrumentele pe care le-au descoperit în școală. Sunt victorii uriașe din punctul meu de vedere. Cine a educat serios măcar o perioadă din viață știe cât e de greu să faci lucrul ăsta, dacă e să-l faci serios. Nu e nici pe departe doar despre a ține minte.

Educația e un tip de intervenție foarte complexă și la foarte multe niveluri, de la nivelul deprinderilor și automatismelor celor mai mici până la nivelul marilor viziuni despre lume, valorilor morale și așa mai departe. Sigur, nu e totul roz. Eu am folosit la un moment dat expresia de „ceilalți elevi”, referindu-mă la cei la care nu am ajuns, pe care i-am impresionat negativ sau la cei care au ceva să îmi reproșeze. Viața niciunui profesor nu e 100% doar o poveste de succes sau de insucces. Există întotdeauna și „ceilalți elevi”, iar pe mine ei mă dor mai mult, îi țin minte cu mult mai multă pregnanță decât pe cei cu care m-am armonizat.

De ce lideri credeți că au nevoie tinerii de astăzi?

Liderii nu funcționează 100% într-o logică utilitaristă, nu funcționează pe ideea că ce fac trebuie să aducă cel mai mare beneficiu. Liderii sunt altruiști și, în același timp, virtuoși. Iar printre virtuțile unui lider se numără verticalitatea. Cred că pentru tineri contează foarte mult să vadă oameni care fac ceea ce predică. Asta e o boală profundă în școala românească. Foarte mulți dintre noi nu facem ceea ce predicăm și nu suntem exemple pentru copii. Nu poți să predici curiozitatea și dorința de înțelegere, de cunoaștere în contextul în care tu nu citești, nu teoretizezi, nu construiești un argument. Tinerilor nu le place ipocrizia.

Apoi, liderii lor au nevoie de curajul de a lua deciziile bune, corecte, care nu sunt neapărat cele mai ușoare sau cele mai plătute. Liderii au și umor, au o înțelegere mai nuanțată a omenescului. Și la portretul ăsta aș adăuga neapărat fermitate. Tinerii au nevoie de oameni care să le arate niște limite. Nu cred în prietenia infinită dintre elevi și profesori.  Mie îmi place foarte mult definiția asta, care cred că este cea mai frumoasă formulată vreodată: profesorul e un om de care în timp nu mai ai nevoie.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.