Claudiu Sfirschi-Lăudat a obținut Premiul „Antoaneta Ralian” la ediţia 2024 a Târgului de Carte Gaudeamus Radio România, pentru traducerea romanului „Loxandra” de Maria Iordanidou.
| Interviu realizat de Carmen Corbu |
Premiul. Unu: de ce crezi că ți-a fost decernat, prin ce l-ai meritat?
Anul acesta au fost publicate o mulțime de traduceri meritoase, semnate de colegi cu multă experiență. Pe lângă ei, mă simt mereu un novice. Un premiu e întotdeauna, cred, o confluență de factori.
Dar să caut motive, cum mă îndemni tu. Poate pentru că tocmai apăruse cartea, pentru că se vorbise mai mult despre ea, pentru că personajul este atașant, pentru că lumea descrisă îndeamnă la visare, stârnește nostalgii și cheamă la evadare din prezent, dar aruncă, totodată, o lumină proaspătă asupra acestuia. Am încercat, prin traducere, să recreez această lume apusă – și mă refer aici la lumea reală, care a inspirat cartea, dar și la lumea alcătuită din cuvinte, care este o oglindă a lumii reale. Așa s-au strecurat în traducere o mulțime de cuvinte împrumutate, cele mai multe dintre ele, din greacă și turcă – limbile în care și vorbesc personajele cărții –, iar acestea, e drept, au dat culoare textului, reflectând pitorescul lumii pe care o îmbracă și o exprimă.
Dacă e să privesc din afară, cu cât mai puțin orgoliu, pot spune că a ieșit o traducere curgătoare, fără (multe) poticniri, care, atât cât s-a priceput traducătorul, adică subsemnatul, reînvie lumea evocată de autoare.
Și doi: care e primul gând când afli că ai luat un premiu și, apoi – la rece, să zicem – care e al doilea, care e al treilea și tot așa?
Așadar, un prim gând a fost, e adevărat, și acesta: de ce traducerea mea, și nu o alta? Al doilea gând este că premiul reprezintă o șansă dată cărții de a ajunge în mâinile și în inimile cât mai multor cititori. Pe o piață puternic marcată de premiile literare – care, pentru mulți, este un garant al calității –, un astfel de premiu desprinde cartea de fundalul miilor de cărți aruncate în lume de editori și o face mai vizibilă.
Apoi, este și o șansă dată altor cărți din literatura greacă, o literatură destul de vitregită de editorii noștri. Căci acesta este adevărul: literatura greacă – în afară de numele mare al lui Kazantzakis – nu pare deloc atractivă pentru editurile din România, deși Grecia este atractivă pentru turiștii români. Un paradox pe care încă n-am reușit să mi-l explic. Dar n-am renunțat.
Cartea. Unu: de ce acest roman? L-ai ales? Te-a ales? V-a pus ceva sau cineva în legătură?
E o carte care mi-a rămas dragă de când am citit-o cu ani în urmă. Ca toate cărțile pe care am ales să le traduc, și ea m-a bântuit multă vreme. Parcă povestea romanului își cerea dreptul să fie spusă și în limba română. A fost, desigur, și o provocare, fiindcă, așa cum spuneam, limba este una aparte, un pic nostalgică, iar ritmul povestirii este aproape oral, cu o sintaxă care trebuie bine strunită, pentru a-i păstra prospețimea. Ca întotdeauna, am început s-o traduc fără a avea semnat un contract. Însă, în cazul acestui roman, n-a trebuit, cum mi s-a întâmplat de cele mai multe ori, să aștept câțiva ani până la publicare. Deja publicasem două traduceri la Curtea Veche (Mama câinelui de Pavlos Matesis și Misiunea de Aris Alexandrou) și, când i-am vorbit despre carte Luanei Schidu, coordonatoarea colecției „Byblos”, aceasta s-a arătat mai mult decât încântată, adoptând-o pe Loxandra ca pe un copil de suflet.
Dar, ca să mă întorc la întrebarea ta, cred că a existat o chemare din ambele părți: și eu mi-am dorit-o – poate din vanitatea de a struni textul –, dar și ea parcă m-a chemat ca o sirenă. Și, desigur, a mai existat un argument: am crezut că, deși mai veche fiind (a fost publicată în 1963), îl va atinge pe cititorul de azi cu aceeași prospețime. La care s-a mai adăugat și argumentul că, pentru mine, ocupă un loc de cinste în topul celor mai frumoase romane grecești. Suficiente argumente să mă pun la treabă.
Doi: cartea are umor și probabil că aici relația dintre tine și text e bună. Dar cu nostalgia ce fel de relație ai? Să întreb și de rețetele și ritualurile culinare?
E adevărat, sunt atras ca de un magnet de cărțile care, mă gândesc eu, îi aduc zâmbetul pe buze cititorului. În plus, umorul e greu de tradus, ceea ce sporește dificultățile și adrenalina. Însă nu mă atrage umorul facil, iar în situația aceasta, a Loxandrei, umorul se împletește cu nostalgia. Și e firesc, fiindcă ne vorbește despre o lume dispărută, dacă e să privim la scara istoriei mari, dar și despre un om dispărut, dacă e să privim la scară mică, umană.
Bunica Mariei Iordanidou este, cumva, bunica mai tuturor cititorilor, omul care te iubește necondiționat, care te strânge în brațe mai-mai să te sufoce, care îți întinde cu amândouă mâinile bunătățile pământului, chiar dacă viața, mai apoi, ține morțiș să te dezamăgească. Privirea aceasta în trecut e bună, mă gândesc, căci e bine să ai un recul față de prezent și să privești senin firul care duce dintr-un punct într-altul.
Cât despre rețete și ritualuri culinare, recunosc că n-am nici o chemare. Am salivat în timp ce traduceam, dar nu m-aș apuca niciodată să gătesc toate bunătățile descrise în carte. Când aș mai avea vreme să traduc dacă m-aș apuca să gătesc rețetele Loxandrei? Pe de altă parte, cu ce câștigi din traduceri, nu prea îți permiți să mergi la restaurant ca să testezi minunățiile descrise în carte. Grea dilemă gastrologică.
Traducătorul
Unu: Traducătorul e cel care intră mereu în pielea diverșilor autori și, la un moment dat, își pierde cumpătul fiindcă nu mai știe cine este cu adevărat. Traducătorul e cel care stă ferm pe poziții și face câte un semn autorilor să vină la el, pentru că doar el îi poate ajuta să ajungă la public. Ce e greșit și ce e adevărat în aserțiunile de mai sus?
Nu e greșit nimic, dar nici adevărat – cu totul. Adevărul stă, ca întotdeauna, la mijloc, ca un arbitru și se miră de întrebările și răspunsurile noastre. Mai glumesc uneori zicând că e nevoie de o mică doză de schizofrenie (a se lua cuvântul în sensul lui etimologic, nu patologic) pentru a putea intra în pielea personajelor și a le împrumuta vocea ta. Sau, mai curând, e un exercițiu de actorie. Sau, și mai bine, de ipocrizie, dacă e să mergem pe firul cuvintelor. Căci, în greaca veche, actorul se numea hypokrites, de unde și ipocritul zilelor noastre. Sau mai putem gândi relația dintre traducător și cuvinte ca pe una scenografică.
Cât despre relația traductorului cu autorii, eu zic că e una pașnică. Autorul și-a făcut treaba, și-a trimis copilul în lume – cum zicea Platon despre oratori și discursurile lor scrise –, apoi e treaba traducătorului să facă medierea, atunci când copilul pleacă la drum în țări străine. Iar când traduci, autorul stă cuminte la el acasă, nu are nici o treabă cu tine, și nici tu cu el – de obicei. Deși s-a întâmplat să comunic cu unii – desigur, cu cei în viață, fiindcă de spiritism încă nu m-am apucat – și să-i întreb ba de una, ba de alta – de câte un cuvânt, o expresie sau vreun loc despre care nu știam.
Doi: În toată experiența ta, care a fost acel moment „oh, nu!”, acel moment în care ai simțit că traducerea a ajuns la punctul maxim al tuturor problemele posibile?
Încă n-am ajuns acolo. Cred că m-aș lăsa de meserie dacă aș ajunge în punctul lui „oh, nu!”. Cu toate că acum, traducând un autor antic, simt că mă apropii de marginea prăpastiei. Mă lupt cu denumiri de plante și de rețete care îmi fac pielea de găină și creierul praf. Perseverez însă. Sper s-o scot la capăt, căci nu vreau să mă las de meserie… așa curând.
În fine, trei: Se teme traducătorul literar de soft-urile de traducere automată? Și, în general, care sunt anxietățile unui traducător?
Teamă… Nu știu dacă este neapărat teamă. Cum nu sunt un traducător profesionist – nu lucrez la cerere, nu traduc mult, ci doar ceea ce îmi place și în ritmul meu –, nu am temerea asta, și anume că aș rămâne fără pâine – deși evit să mănânc prea multă pâine (asta ar mai trebui, la cât stau la birou, în fața unei traduceri!). Chiar dacă ar exista softuri performante, tot m-aș apuca să traduc ceva ce-mi place. Apoi, în loc să ne temem, mai bine ni le-am face prietene, așa cum am făcut-o cu Google, cu dicționarele online și cu multe alte facilități ale tehnologiei. Am făcut și eu câteva experimente cu ChatGPT și am rămas, cum se zice, cu gura căscată. Desigur că-ți trece prin minte întrebarea de ce ai mai traduce, când vezi că (deja) se poate – și se va putea din ce în ce mai bine.
Dacă am anxietăți ca traducător, acestea sunt mai degrabă de altă natură. Ce rost are să traduci și să publici într-o piață de carte bombardată de titluri, poate că timpul petrecut cu o traducere ar putea fi folosit altfel (citind cărțile pe care nu ai apucat să le citești, să vorbești cu prietenii cu care nu mai apuci să te întâlnești, să vizitezi țări pe care nu le-ai văzut etc., etc.). Poate îmi iau o vacanță când vin softurile la putere…
Vino cu propria ta întrebare la care, evident, să și răspunzi.
De ce stărui să traduc? N-am găsit încă un răspuns care să mă mulțumească pe deplin.