Au apărut multe filme românești în ultima vreme. Câteva mi-au atras atenția. Văzusem prin primăvară documentarul lui Eugene Buică, „Mrs. Buică”, un ciné-vérité despre propria familie. Filmul a avut o recepție bună, Victor Morozov descriindu-l ca pe „unul dintre cele mai tulburătoare documentare românești ale ultimilor ani”(1), iar Andrei Gorzo, mai discret, considerându-l mai bun decât „Între revoluții” și „Arsenie”(2). În schimb, un prieten cinefil, a ieșit din sală – înjurăturile din documentar l-au iritat la culme și m-a abandonat acolo.
Un nou documentar, și tot despre propria familie, este „O familie aproape perfectă”, regizat de Tudor Platon. Regizorul s-a folosit de peste 200 de ore de film cu membri familiei – tata și mama lui, el și iubita, mai apoi soția, copilul lor în partea finală a documentarului, bunica etc.
Pasionat de fotografie și film („filmez tot timpul”, s-a destăinuit regizorul la Q&A-ul de după proiecția de la Muzeul Țăranului Român – MȚR), Tudor Platon, a filmat de-a lungul anilor diverse momente din viața familiei. A luat imagini cu mama și tatăl când aniversau 20 de ani de căsnicie – erau veseli, dansau, se sărutau, dar și 10 mai târziu, când a aflat că părinții lui divorțau. S-a filmat cu iubita în diverse ipostaze, când se amuzau, când era însărcinată, iar mai apoi a trecut printr-o depresie postnatală. Pe scurt, filmul sondează zona sensibilă a diferitelor inflexiuni „pe care dragostea le capătă între părinți și copii și copiii care devin părinți” (Tudor Platon).
La același Q&A de la MȚR, l-am întrebat pe regizor dacă atunci când filma la întâmplare știa deja că va urma un film. Întrebarea mi s-a părut firească pentru anumite scene sunt căutate, ca niște expozeuri fotografice, bine gândite și puse în cadre. Nu par a fi deloc spontane în sensul în care nu prea vezi acea timiditate și intimidare care apare la cei mai puțin obișnuiți cu camera de filmat. Regizorul a spus pas, dar a admis că, da, dat fiind montajul, există o anumită subiectivitate în selectarea scenelor – totuși, s-au ales doar 88 de minute din cele 200 filmate.
Documentarul este emoționant fie și doar pentru că sunt prinși în cadre membrii a patru generații: copilul – mezinul familiei, regizorul și soția lui, părinții și bunica – de la strănepot la străbunică.
Spun sensibil pentru că se vede clivajul generațional, stratificările culturale date de diferitele perioade în care membrii familiei au copilărit și au trăit. Tatăl, spre exemplu, când vorbește cu fiul său, privește separarea de soție ca pe o vinovăție, ca pe ceva rușinos, dezonorant. Se tot scuză de mai multe ori că a trăit într-o perioadă mai dură, că părinții lui se comportau mai rece-metalic cu odraslele. Prin urmare, dat fiind regimul cvasi-cazon al familiei în care a crescut, e normal ca între el și soție să nu existe punți comunicaționale atunci când apar micile crize ale căsniciei. „Ce vrei, așa erau vremurile în care am crescut noi”, îi tot repetă fiului cu un soi de smerenie. Tatăl regizorului lasă impresia că există o fină psihologie educațională de familie pe care el nu și-a însușit-o temeinic dat fiind mediul în care a crescut – un mediu auster de țară undeva.
Pe de altă parte, mama este o combinație de femeie modernă cu anumite valențe conservatoare. O doare non-implicarea emoțională a soțului, dar nici nu dorește cu adevărat să divorțeze. Parcă așteaptă ceva să se întâmple, un miracol acolo, femeia care așteaptă… Prudentă și manierată, are o relație corectă cu fiul și iubita (soția) lui. Nu este iscoditoare, dă dovadă de toleranță, ba chiar încearcă să dezvolte o relație de armonie cu nora ei.
Străbunica trăiește și gândește după standardele unui alt strat generațional. Tot la Q&A a mărturisit că ea nu vede separarea dintre Vasile (tatăl regizorului) și Raluca (mama) ca pe ceva definitiv. De altfel, ea spune că cei doi soți nici nu au divorțat și (poate) că într-un final se vor și împăca. În felul ei, bunica regizorului, decanul de vârstă al familiei, vorbește limba vechilor bunici. Ei știau că viața de familie e una cu asperități, nu e doar așa un câmp cu maci. Important este să știi să fii tolerant și să aștepți înțelept ca lucrurile să se îndrepte. Nu de la sine, cu efort, dar orișicât. Mi-am amintit de limbajul bunicii mele privitor la căsnicie: „Rău e cu rău, dar mai rău e fără rău.” Răbdare, dârzenie…
Cât privește tânărul cuplu, Tudor Platon și Carla Fotea, ei își trăiesc iubirea paralel cu separarea părinților. Tudor își vizitează ambii părinți, discută cu ei într-o ambianță calm-senină, îi înțelege și-i acceptă așa cum sunt. Pe scurt, îi iubește deopotrivă egal. Similar, în viața de cuplu el și Carla sunt histrionici și se bucură de tinerețea lor. Atunci când asperitățile vieții le dau târcoale sunt suficient de zen, nu întâmplător sunt multe incursiuni în natură, inclusiv cu momente de meditație (a îmbrățișa un copac e un act de terapie), pentru a le depăși. Ambii parteneri trec prin momente dificile, depresia postpartum pentru Carla, tristețile de rigoare ale lui Tudor, dar, ca niște oameni care înțeleg pas cu pas că perfecțiunea nu există în lumea reală, se duc mai departe pe drumul vieții.
„Uneori ne simțim melancolici și plini de nostalgie, dar chiar și acestea sunt sentimente de care ne putem bucura” scrie într-un paragraf referitor la filosofia wabi-sabi. Urmărind camera care se plimbă printre membrii familiei regizorului Tudor Platon am avut această senzație. Că asist la un exercițiu curent în care micile bucurii se împletesc cu micile tristeți într-un tot al vieții cotidiene care este în esență un mic spectacol!

Note
1 Morozov, Victor (2024). „Suflet românesc”. Scena9, 19 ianuarie. Disponibil online la https://www.scena9.ro/article/eugene-buica-mrs-buica-cronica.
2 Gorzo, Andrei (2024). „Filmele românești ale anului 2023”. Cărturești, 9 ianuarie. Disponibil online la https://blog.carturesti.ro/filmele-romanesti-ale-anului-2023/.
Articol din ediția CULTURA 644
2024 | Cultura nr. 644
ARTA | POLITICA | SOCIETATEA
la începutul epocii AI
- „O familie aproape perfectă” sau spectacolul cotidianului - 22 decembrie 2024
- Sursele neîncrederii într-un sat moldav sau lumea rurală sub lupa antropologului - 14 decembrie 2024
- Micile comunități depărtate de centrul cultural - 9 decembrie 2023