„Anul Nou care n-a fost”, filmul regizat de Bogdan Mureșanu și premiat la Festivalul de la Veneția, spune povestea României ultimelor ore de dinainte de izbucnirea Revoluției din decembrie 1989 de la București. Acțiunea filmului se petrece la sfârșitul epocii Ceaușescu, într-o singură zi, pe 20 decembrie, și în dimineața zilei următoare, 21 decembrie, la mitingul unei mari adunări populare muncitorești când sunetul unor petarde ar fi transformat totul în altceva decât și-ar fi dorit organizatorii.
Scenariul lui Bogdan Mureșanu surprinde momente din viețile unor oameni obișnuiți în zilele trecerii lor memorabile de la o lume la alta: de la universul social deprimant al comunismului gri al anilor 80 la închipuita și minunata lume nouă. O traversare aproape imposibilă, ca încercarea de a fugi în Vest, o schimbare atât de dramatică la care aproape nimeni nu visa. Apocalipsa unui regim care înghețase și dădea impresia că va dura o veșnicie. Sfârșitul unei ere întunecate, despre care aproape nimeni nu își făceau speranțe că va să vină. Eliberarea de cătușele totalitarismului și iluzia unui nou început.
Filmul poate fi privit ca o incursiune în istoria socială recentă, în absurdistanul societății comuniste acceptat ca o normalitate banală. Sunt șase povești de viață care se intersectează pe alocuri, având în fundal zvonurile despre izbucnirea și reprimarea revoltei de la Timișoara: securistul (Iulian Postelnicu), atât de preocupat să-și mute mama la un bloc construit recent, încât îi scapă frământările din rândul studenților pe care îi supraveghea; demolarea casei unei, ironic, foste bătrâne comuniste fruntașe (Emilia Dobrin Besoiu) sau drama oricărui om obișnuit atașat de tot ce a ridicat într-o viață; tentativa de evadare din lagărul comunist unde părea că nimic nu se va schimba niciodată și fuga ratată peste graniță sau inadaptarea celor mai tineri (Andrei Miercure) și mai rebeli la sistemul care se impune cu forța; muncitorul (Adrian Văncică) care își încurajează copilul să îi scrie lui Moș Gerilă, deși cumpărase deja cadoul de Crăciun pentru fiu și pentru soție (Ioana Flora), iar apoi trăiește frica de a spune ceva și a gândi altceva; violența domestică tratată ca fapt divers cotidian atât în cuplu, cât și între părinte și copil; mass-media și în special emisiunile de televiziune ca instrumente de propagandă și divertisment ieftin.
Una dintre narațiunile-intrigă ale peliculei prezintă ultimul episod al unei emisiuni de ode închinate dictatorului Nicolae Ceaușescu: „Plugușorul Patriotic” a fost filmat în noiembrie-decembrie 1989 pentru programul de Anul Nou, dar producția (în care se interpretau cu emfază poezii patriotarde de către actori și o figurație aleasă să reprezinte clasele muncitoare) nu a mai fost difuzată niciodată la TV pentru că Revelionul 1990 a adus, în mod neașteptat, libertatea în casele românilor.

Emisiunile Televiziunii Române, „TeleJurnalul”, „Cântarea României”, „Plugușorul Patriotic”, Ziua de „23 August”, cu manifestațiile ei în direct de pe Stadionul Național, erau principalele producții ale televiziunii de stat care cântau osanale celor doi dictatori, Nicolae și Elena Ceaușescu, portretizați în stil nord-coreean ca părinți ai națiunii. Televiziunea a jucat un rol de prim plan în formarea Omului Nou și în educația politică, un instrument redutabil al cultului personalității și al ideologiei de stat, canal de comunicare monopolizat de vârful nomenclaturii PCR și de Securitatea familiei Ceaușescu.
22 decembrie 1989 transformă televiziunea de stat în Televiziunea Română Liberă, iar Revoluția este transmisă în direct la televizor. Ulterior, anii 1990, despre care nu vorbește filmul, marcați de mineriade și golaniade, au polarizat societatea românească între susținătorii noului regim FSN și oponenții regimului Iliescu, care scandau în stradă „Cu televizorul ați mințit poporul”, reproșând politizarea televiziunii publice și controlul partinic editorial.
Una dintre scenele de deschidere ale filmului ne transpune în ridicolul regimului comunist încapsulat într-o producție TV: cenzura nu permitea ca o artistă care fugise în Occident să rămână în prim-planul emisiunii unde se ridicau osanale în versuri spre slava lui Ceaușescu, astfel că protagonista trebuia înlocuită de urgență cu o actriță care să-i semene. Doar așa secvența din emisiunea de Revelion putea fi refilmată, montată și editată astfel încât „Plugușorul Patriotic” și realizatorii săi (Mihai Călin și Gabriel Radu) să fie salvați. De aici, un carusel de întâmplări despre o actriță de teatru (Nicoleta Hâncu) care trăiește drama de a fi văzută în acest rol meschin și riscul de a omagia la TV un conducător criminal și un regim opresiv, al cărui sfârșit îl putea bănui.
Pe 20-21 decembrie 1989, viața de zi cu zi se scurgea într-un ritm enervant de greoi, ca statul la coadă la pâine. Păreau niște zile ca oricare altele din Epoca de aur, cu bezna și frigul anilor ’80, întreruperile de gaz la bloc, căderea curentului electric din apartamente pentru că se „făcea economie”, raționalizarea alimentelor pe cartelă, cozile la orice de dis-de-dimineață, magazinele Alimentara goale, hazul de necaz din bancurile cu Nea Nicu, paranoia de a nu fi turnat de te miri cine la Securitate, poate de soție sau de propriul copil. Acțiunea filmului demarează lent și explodează undeva spre final, iar pe coloana sonoră „Boléro”, lucrarea compozitorului francez Maurice Ravel, amplifică acest crescendo al tensiunii sociale și psihologice. Totul conduce spre un deznodământ pe care niciun personaj nu îl așteaptă, dar care îi salvează pe toți din situații imposibile.
Anul acesta se fac 35 de ani de la revoluția din decembrie 1989, suficient timp pentru o altfel de raportare cinematografică la ororile ceaușiste. Maniera regizorală în care este focalizată atmosfera acelor zile de decembrie este una cu care spectatorii români sunt mai puțin obișnuiți: încrâncenarea sau atitudinea intransigentă despre foștii sau actualii sunt înlocuite de perspectiva suprarealistă, de comicul de situație, de personajele de râsu’-plânsu’. S-a spus despre film că este o tragicomedie, o farsă istorică, dar în realitate este mult mai mult. Este o propunere de împăcare cu trecutul, o privire conciliantă între cine eram în acele zile de euforie și naivitate și ce am devenit. Libertatea cu împlinirile și deziluziile ei și democratizarea societății post-comuniste ne permit să privim cu mult mai multă compasiune, detașare și maturitate întunecații anii 1980. Ceva ce n-a fost să fie, până acum.
Articol din ediția CULTURA 644
2024 | Cultura nr. 644
ARTA | POLITICA | SOCIETATEA
la începutul epocii AI