Interviu cu Teodora Dumitru
Avem poezie și avem științe și tehnologii. Ulei și apă. Imposibil să le amesteci, aparent. Însă cea mai recentă carte a ta, Thermosofia și alte muze, recent publicată la editura Universității din Sibiu, demonstrează că ele sunt legate prin fire foarte discrete, dar incredibil de puternice. De unde atunci percepția comună – dar și a mediului literar – că ele sunt în opoziție și incompatibilitate?
Ideea că funcționăm ca niște sfere și că în noi rezidă „sfere”, „facultăți”, mă rog, tot felul de recipiente – sincrone, dar separate, uneori ermetic închise – e un larg loc comun al idealismului. Mintea sau creierul ar fi separate de „inimă”; fiecare ar avea jurisdicția lui și legile ori regulile de funcționare. Gândirea logico-științifică (intră multe aici: discursul juridic, politic, economic etc.) și artele ar merge pe trasee separate. Fiecare ar avea tipurile sale de produse specifice, cerând moduri de receptare și interpretare diferite. S-a trăit cu convingerile astea sute de ani; au ajuns să contamineze inclusiv teoriile economice și bioștiințele (Herbert Spencer imagina evoluția omului și a societății ca pe o diviziune a muncii: e un concept în care mai puțin am sesiza astăzi idealism, deși formula care l-a generat e congruentă cu separatismul asociat cu idealismul sau derivat din idealism). Uneori, distanța de operele prime a produs confuzie și radicalism. Kant, de exemplu, nu este un separatist radical: judecata estetică, spune el, vine din colaborarea intelectului cu imaginația – facultăți altminteri distincte. Până la Titu Maiorescu, în anii 1860, ideea colaborării dintre „facultăți” se pierde și rămâne doar cadrul separatist brut și dur, schema lipsită de context (de unde concluzia că succesorii ori colportorii idealiștilor sunt mai rigizi decât ei ori că translarea schemelor idealiste în domenii periferice filosofiei, cum sunt estetica ori critica literară, se soldează cu o inerentă pierdere de informație, de nuanță, de suplețe). Așa ajunge Maiorescu să reclame în 1867 imposibilitatea „minții” și a „inimii” de a administra și de a lucra în teritorii comune, de a intra una în jurisdicția alteia (într-adevăr, idealismul e mai curând spațialist/ cartografic decât temporalist). Poezia, susține el, ar fi arta exprimării sentimentelor general-umane (Schopenhauer), în virtutea căreia s-ar bucura de o receptare universală (toată lumea ar trebui să fie aptă de a înțelege imediat o poezie fiindcă aceasta ar vorbi limbajul universal al afectivității primordiale și imuabile), în vreme ce știința ar fi limbajul adevărurilor tranzitorii, perisabile (știința se renovează periodic, trăiește din propria chestionare, lucru care ar fi exclus în cazul artelor și îndeosebi al poeziei); iar aceste adevăruri perisabile ar fi accesibile unui număr restrâns de indivizi, specialiștii – fapt ce iarăși ar deosebi dramatic poezia de științe. Perenitate, imuabil, universal vs. tranzitoriu, perisabil, specializat: iată seturile prezumat opuse de proprietăți care ar caracteriza poezia (extinsă uneori la arta în genere) și știința/ modul de operare al acesteia, uleiul și apa de care vorbești.
Acesta este cadrul teoretic în care apare la noi critica de poezie și critica literară în sine, la Maiorescu, în Poezia română. Cercetare critică, celebrul studiu din 1867. Totuși, teoria-i una, practica, alta. Realitatea demonstrează, din anii 1860 încoace (dacă vorbim doar de spațiul românesc), că discursul criticii literare e inerent contaminat de științisme (fapt nu atât de eretic de la convingerile idealiste și simili-idealiste, câtă vreme critica nu se imaginează totuși artă/ poezie, ci un discurs mai apropiat de al științelor decât de artă); dar realitatea demonstrează și că însăși poezia poate privi cu interes spre științe, că sarcina ei nu e doar aceea de a da voce sentimentelor general-umane, ci și de a face loc în pagină adevărurilor perisabile, teoriilor științifice, curiozității pentru modul în care acestea descriu la un moment dat lumea ori aspecte ale ei.

În Thermosofia și alte muze sunt două componente care leagă literatura de științe. Pe de o parte influența științei asupra creației și creatorilor literari. Pe de altă parte influența științei asupra criticii literare. Și, cum receptarea unei opere nu se reduce la critică, avem probabil un al treilea nivel, cel al publicului larg, influențat și el de „ce se știe” într-o epocă sau alta. Care sunt deci căile prin care literatura este influențată de științe și cât de relevantă este această legătură?
În primul capitol din Thermosofia și alte muze arăt că primul nostru studiu critic despre poezie n-ar fi existat fără preocuparea lui Johann Friedrich Herbart pentru scientizarea psihologiei, fără efortul lui – poate naiv – de a introduce științele reale (algebra, fizica ș.a.) în studierea trăirilor umane. Acest fapt a dezidealizat conceptul de „sentiment” sau de „emoție” – ingredient fundamental și definiția poeziei. Tânărul Maiorescu, discipol al lui Herbart, l-a preluat ca atare, „afectat”, adică scientizat, și l-a placat pe definiția lui de sursă idealistă, schopenhaueriană. Așa se face că prima definiție a poeziei care circulat la noi e pe jumătate idealistă și pe jumătate realistă sau științistă. Noi nu avem o critică/ o estetică a poeziei produsă în afara contactului cu științele. Nici alții, din aceeași epocă, nu au, doar că uneori e destul de dificil de sesizat acest lucru, sunt multe straturi de discurs suprapuse și intercalate, conceptele sunt conjuncte, trebuie excavat și pus totul la microscop pentru a le distinge riguros. Era și imposibil să se întâmple altfel, dacă avem în vedere concepțiile care nu se revendică de la o viziune mistică asupra existenței și omului. Căci fără fizică și fără chimie nu știi ce e creierul sau cum funcționează sistemul nervos și circulator, fără acestea nu poți pretinde o psihologie („știința” emoțiilor, a eului creator, a subiectului receptor), fără psihologie nu poate exista o estetică, fără estetică nu ai o poetică, fără poetică nu ai poezie. Aceasta este atmosfera în care se naște, de fapt, critica de poezie la noi, chiar prin voci conservatoare și atașate de idealism ca a lui Maiorescu: o atmosferă în care nu mai puteai deambula platonician afirmând că poeții sunt inspirați de zei, simple canale prin care transcendentul își toarnă contentul în noi. Nu puteai face asta fiindcă, dacă erai întrebat ce se află la baza poeziei, răspunsul „emoția” era mai convingător decât „conclavul zeilor”, iar dacă erai întrebat ce înseamnă „emoția”, ecuațiile fizico-matematice prin care Herbart definea sentimentul erau mai incitante decât alte narațiuni și explicații, inclusiv decât refuzul filosofilor anteriori de a acorda interes unor fenomene atât de capricioase, de trecătoare și de puțin compatibile cu materialul din care se considera că trebuie croite fundațiile filosofiei, cum erau trăirile afective, cu diferitele lor grade de complexitate.
Apoi, desigur, și mai incitant e poate să constați că poeții înșiși sunt atrași de scenarii științifice, că uneori acestea le modelează viziunea asupra lumii și chiar bagajul emoțional, că uneori poezia de aceea apare sau există: pentru a traduce uimirea unui subiect în fața unei explicații noi, a unui orizont nebănuit. În capitolul al patrulea din carte, „Eminescu-thermosof sau cum intră știința în poezie”, am găsit, de pildă, că modelul extincției universale propus de Eminescu în Scrisoarea I este cu un grad mare de probabilitate inspirat de termodinamică, mai precis de teoria morții (termice) universale creditată de Rudolf Clausius și William Thomson (Lordul Kelvin) în a doua parte a secolului al XIX-lea. Asta înseamnă multe lucruri: că tânărul Eminescu era relativ bine adus la zi în spectrul științelor (el și traduce din Julius Robert Mayer, traducere lăsată în manuscris: lucru știut încă din interbelic) și, mai mult, că refuză să respecte separarea „sferelor” reclamată teoretic de Maiorescu scriind poeme în care, dacă exprimă sentimente general-umane (angoasa sfârșitului – vieții individuale sau al universului etc.), nu o poate face uneori decât invitând știința să-i documenteze și să-i incite angoasa. Iar angoasa pe care ți-o pot alimenta cercetările lui Clausius și Thomson – ecuațiile lor mărunte din cărți de sute de pagini – are un tonaj net superior spaimei asociabile cu bietele scenarii biblice apocaliptice, unde cel mai rău lucru care se putea întâmpla lumii – adică Pământului – era ca Soarele și Luna să-și piardă cununa (lumina) și să cadă peste livezi ca niște fructe putrede, de toamnă. În comparație cu asta, scenariile oferite de termodinamică în a doua parte a secolului XIX erau mega-deprimante: nu foc, nu jale, dar întregul univers, toate galaxiile ajung la un moment dat într-o stare de nemișcare/ echilibru permanentă, unde sperie nu agitația și haosul, ci absența lor, înghețul metaforic, imposibilitatea de a mai trece dintr-o stare în alta. Acest sentiment „general-uman” nu-l puteau experimenta Homer sau Racine, ba nici poeți de început de secol XIX. L-a simțit Eminescu trecând mai mult sau mai puțin razant prin termodinamică. Te pui la curent cu știința ca să-ți renovezi parcul afectiv, să afli cât-cum-de-ce să tresalți, să te blazezi, să lupți. Când universul – prin cunoașterea pe care o poți obține despre el – își extinde limitele, emoțiile, entuziasmele și angoasele omului urmează aceeași curbă, același ritm de upgrade.
Studiile din volum se referă o perioadă clasică a literaturii române – Maiorescu, Eminescu, Lovinescu sunt în prim-plan. De ce ai ales acest titlu al lucrării și cât de importantă era termodinamica în ansamblul științific al epocii? La urma urmelor, despre termodinamică mai vorbesc azi doar inginerii și mecanicii auto.
Așa cum explic în concluziile cărții, am ales un titlu hibrid, euristic, de invenție proprie, dar care ar reflecta capacitatea unor sfere aparent autonome – știința, filosofia, poezia – de a juca pe un teren comun: „thermo-” de la termodinamică (antichizat pentru un pic de glam) și „sofia” – știutul etimon grec conservat în „filosofie” ca „iubire de înțelepciune”. „Thermosofia” ar fi stadiul sau ipostaza termodinamicii trecute în spațiul filosofiei și al poeziei, a unei științe scăpate întrucâtva de rigori și dispuse la coabitarea cu o zonă mai laxă a reflecției – un fenomen excelent ilustrat, în opinia mea, de acțiunea lui Eminescu de a termodinamiza (seculariza) Apocalipsa. Dar mai găsesc reflexii ale termodinamicii și în alte secvențe care m-au interesat: de pildă în texte critice, de interpretare a poeziei moderniste, unde cutare poet este interpretat și evaluat după „energia” sau „insuficiența” care emană din poezia lui și din făptura ce i-a dat naștere (e vorba chiar de corpul fizic al poetului: mai solid sau mai deficitar, cu un consum mai mare sau mai mic, mai eficient sau mai dezechilibrat: „astenicul” Eminescu și „stenicul” Coșbuc și tipurile lor diferite, chiar diametral opuse, de creație lirică observate de Lovinescu, de pildă, tipuri presupus determinate de tipologiile lor opuse de corporalitate și de psihologie, arată că undeva, în backgroundul din care se alimentează acest imaginar, se află o influență științifică mai mult sau mai puțin riguros percepută și transmisă, coruptă cu alte tradiții de interpretare: poate chiar cu simetriile și separatismele „sferelor”/ „facultăților” sau tipologiilor din idealism). Nu sunt neapărat manipulări conștiente de originea în fizică sau în termodinamică a conceptelor folosite, dar originea aceasta există, fără îndoială, în genealogia vocabularului și a reprezentărilor care au influențat inclusiv critica literară, iar partea mea de muncă și de originalitate, dacă vrei, a fost să excavez suficient teren pentru a scoate în evidență mai bine și poate uneori prea apăsat această genealogie. Și, apoi, nu e vorba neapărat în sens foarte aplicat de termodinamică (treabă de ingineri, cum, până la un punct justificat, spui), ci de schimbarea de paradigmă pe care o impune descoperirea legii conservării energiei (exprimată și ca prim principiu al termodinamicii), de avansul conceptului modern de „energie” în mentalul public din a doua parte a secolului al XIX-lea și de la începutul secolului următor, care înlocuiește sau dublează conceptul mecanicist de „forță” sau de „putere”. „Energia” ajunge să explice totul, să difuzeze peste tot, de la psihologia individului la psihologia popoarelor (de pildă, meritele colectivismului german și păcatele individualismului franco-britanic, într-o teorie a nobelizatului Wilhelm Ostwald), la reprezentări sociale, economice, culturale, ba chiar spiritualisme, teozofii și tot felul de ocultisme care găsesc în ea un „false friend” bun de exploatat până la proba contrară, cât ține piața, cât ține fascinația unui segment de public sau al altuia.
Termodinamica/ energetismul au avut o influență masivă spre fine de secol XIX și chiar mai departe: sunt destule cercetări în zona asta, dar mai rămâne loc de mai multe (în spațiul românesc cu siguranță e nevoie de mai mult). Iar voga lor nu s-a terminat, ba chiar a intrat într-o junglă pop imposibil de gestionat și de ținut sub un control al rigorii științifice (vezi succesul academic și pseudo-academic nebun al conceptului de „entropie”).
Aparatul critic pe care îl utilizezi arată că un mare număr de exegeți au atins, de-a lungul timpului, această relație dintre artă și științe. Unii în opere mai puțin circulate, alții în mici fragmente de legătură între interpretările strict literare. Selectezi și grupezi aceste fragmente, iar întregul efort capătă o foarte mare gravitație. Pare că tema relației dintre poezie și științe este o preocupare permanentă și constantă a istoriei literare din România. Dar care este cu adevărat situația? A. Cât de mare a fost interesul? B. Sunt studiile de critică literară corect avizate științific?
Percep gravitație și induc gravitație. Exegeții – critici, teoreticieni, istorici de artă și literari – au acționat toți, cel puțin din a doua parte a secolului al XIX-lea, la care mă pricep mai bine, într-un mediu din ce în ce mai permeabil la și mai interesat de științe. Slăbea gravitația indusă milenar de religie și parțial de filosofie și era nevoie de un nou Soare. Dar asta nu înseamnă și că acești exegeți au fost întotdeauna sau integral conștienți de originea științifică a unora dintre conceptele și teoriile folosite de ei. În fond, și astăzi vehiculăm cu inerență cuvinte ca „forță”, „reacțiune”, „rezistență” (ba și altele, mai specifice – „mișcare browniană”, „mutație”, „entropie”, cum aminteam mai sus) – fără să ne revendicăm puternic de la științe și uneori fără să știm mare lucru despre conceptele astea. Ce încerc eu să arăt în Thermosofia… este că:
1. Uneori criticii și istoricii literari au folosit în mod conștient și relativ avizat concepte și teorii științifice pentru a-și fortifica viziunile și explicațiile – dar că această acțiune a lor a trecut pe sub radarul istoriei și n-o mai conștientizăm. Datoria noastră, a cercetătorilor, ar fi să o aducem sau, după caz, să o readucem la lumină. Astfel, dacă interesul lui Lovinescu pentru biologism, evoluționism și teoria mutațiilor a lui Hugo de Vries este un lucru cunoscut, despre care s-a scris, faptul că la baza teoriei despre poezie a lui Maiorescu ar sta nu doar un ghem de idealisme (insuficient investigate și acelea, în opinia mea), ci și ecuațiile prin care Herbart căuta să definească sentimentul și să scientizeze psihologia este un lucru mai puțin știut, poate deloc; și este un fapt pe care mi-am asumat să-l pun eu pe tapet, observând cât și cum se nutrește teoria maioresciană a poeziei din volumul de debut al criticului, Einiges Philosophische in Gemeinfaslicher Form (tradus drept Considerații filosofice), o cărticică din 1860 impregnată de acest herbartism scientofil.
2. Alteori criticii și istoricii literari au folosit concepte cu origini în științe, dar fără a fi sau a părea conștienți de acest fapt ori fără a se preocupa de această genealogie. Conceptele se banalizaseră, intraseră într-un limbaj comun care nu mai necesita instrucțiuni de navigație, claim-uri și revendicări („energie” este poate un exemplu nimerit). Dar, pe de altă parte, chiar și în acest context de uz lax și nespecific, frapează masa conceptelor folosite, aspectul lor de cohortă care, chiar prin acest fapt, indică o influență sau alta: la Maiorescu avem concepte idealiste terminale și „psihologeme” emergente trecute deja prin ecuații sau reductibile la ecuații, habitudinea de a căuta relații și schematizări – adică sistem – într-un spațiu anterior puternic colonizat de idealism, dar pe care idealismul nu-l mai poate administra suficient (în partea a doua a secolului al XIX-lea survine un fel de retragere aureliană, măcar parțială, a idealismului din zona cunoașterii, vizibilă și în estetică ori în critică literară); la Lovinescu nu mai avem năzuința spre sistem (scheme atemporale, imuabile, fără istorie, ca la Kant), dar avem evoluție/ istoricitate, biologie, economii animale, corpuri puse în mișcare de „energie” (care se transmite și în operele acestora), creiere cu principiu de funcționare electric, prin care circulă sau unde se întâmplă „recea scânteie a emoției cerebrale”. Vrând-nevrând paradigma epocii – a nivelului de cunoaștere general și a înclinării fiecărui autor spre un domeniu sau altul – se transmite în textele criticilor, chiar dacă nu există declarații de intenție sau de revendicare coerente, explicite sau insistente, așa cum fusese revendicarea tânărului Maiorescu de la Herbart și a maturului Lovinescu de la Hugo de Vries în Istoria civilizației române moderne (1924-1925).
Preocupare constantă pentru științe? Da, dar nu mereu coerentă, consecventă și, mai ales, nu mereu conștientă sau agentivă, ca să fac un paradox (căci „preocupare” înseamnă intenție).
Cât despre avizul științific de care amintești – care ar trebui să însoțească operele care se revendică de la anumite teorii și concepte științifice – ar fi ideal să existe; ar asigura că respectivul specialist în umanioare face un trafic cât mai riguros și că propriile teorii sunt așezate pe fundații cât mai solide. Totuși, nu știu în ce măsură putem vorbi de o practică a avizelor științifice în istoria criticii literare românești: știu, de pildă, că Lovinescu se mai consulta cu Ion Petrovici în chestiuni de terminologie și harnașament filosofic (chestiuni în zona Kant, kantianism); dar nu știu dacă atunci când a redactat Istoria civilizației române moderne s-a consultat cu vreun biolog sau cu vreun specialist în evoluționism (acesta era la rândul său un domeniu în construcție, cu stadii și noduri de creștere). Senzația mea e că entuziasmul diletant și încrederea în propriile forțe de asimilare și interpretare a făcut ca practica solicitării de avize științifice să fie, dacă nu inexistentă, oricum discretă. Dacă întrebarea mă țintește și pe mine,pot să-ți spun că, în timp ce redactam materialele pentru Thermosofia…, am discutat și cu specialiști, inclusiv cu fizicieni, pentru a descâlci una-alta. Totuși, nimeni în afara mea nu este integral responsabil de conținutul afirmațiilor și interpretărilor de acolo, iar avizul științific nu asigură de coerența și soliditatea absolută a unei lucrări, mai ales în ce ține de speculație și interpretare.
Nu ești doar istoric literar, ci ai o bogată experiență de cronicar literar, inclusiv, ani de zile, la revista Cultura. Ești la curent cu ce se scrie și ce se citește. Cum este azi raportul între literatura română contemporană și științele epocii noastre? Cum sunt conectați științific autorii și cum îi vede critica?
În ultimii zece ani m-am ocupat mai mult de istoria ideilor (inclusiv științifice) de secol XIX și început de secol XX, așa că pot spune că sunt mai informată în zona aceasta decât a noutăților de ultimă oră din știința contemporană. În ce privește raportul dintre literatura contemporană și științele epocii noastre o să spun doar atât: din fenomenul pe care-l reprezintă poezia lui Dmitri Miticov, mai ales volumul din 2023, Dmitri INTJ, m-am trezit că mă interesează foarte mult răspunsul la întrebarea: este acesta un volum care (făcând abstracție de persoana fizică a autorului, de elementele de biografie personală) ar fi putut apărea întocmai în anii 1980, în anii 1990, în anii 2000 (și tot așa, cu menționarea unei borne precise)? Sau, din contră, enciclopedia lui – conceptele folosite (de la fizică la informatică), natura combinării lor, tipul de filosofie acroșată prin ele – e strict dependentă de ce se cunoaște la nivel de anii 2020 (situație în care nimeni, nici măcar el, n-ar fi putut-o scrie așa în urmă cu cinci-zece-cincisprezece ani înainte)? În funcție de răspunsul primit, pot extinde întrebarea: care este plaja de maximă plauzibilitate a apariției acestui volum, până unde o putem împinge înapoi în istorie? Apoi: după ce ar fi posibil de datat cât mai exact acest volum presupunând că i s-ar aplica o lectură neavizată la nivelul istoriei literare și la nivelul istoriei „mici” (personale și locale), dar avizată în istoria științelor? Cu niciun alt volum recent n-am mai fost tentată să caut ferestre atât de înguste de plauzibilitate a apariției, fiindcă în cazul acestuia referințele științifice sunt voci de prim rang, iar ele (vezi regimul de perisabilitate ce definea prin excelență științele, după idealiști) își schimbă tonalitatea și simfonismul într-un ritm dificil de urmărit și de apreciat din afară, dinspre nespecialiști.
Spui, în concluziile lucrării, că întreaga perioadă 1860-1920 este una în care se face o tranziție de la o concepție a poeziei ca investigație a spiritului la o poezie ca obiect psiho-corporal, legat și guvernat de legi științifice din fizică, psihologie, fiziologie, anatomie. Spre un raționalism care avea să triumfe cu modernismul. După care a avut loc o întoarcere spre iraționalism. Astăzi în ce stadiu ne aflăm? Și: este acest proces unul conștient pentru scriitori – noi sau vechi? Unul asumat programatic?
N-o să diagnostichez prezentul din acest punct de vedere (nu am suficiente date: răspunsul modest-comod), dar o să refac desenul pe care l-ai descris în prima parte a întrebării. Acest desen pare că afirmă o evoluție de la spiritual(ism) la știință/ raționalism/ modernism și înapoi la iraționalism. Or, desenul ăsta e mai simplu decât realitatea observată de mine. N-am asociat modernismul cu raționalismul, ci cu interesul pentru științe, aflate într-o explozie a specializării și diversificării. Raționalismul l-am asociat, în schimb, cu un fenomen mult anterior, de fine de secol XVIII și început de secol XIX, anume cu habitudinea idealiștilor de a-și explica conceptul și realitatea fizică a „geniului”, personalitate creatoare de anvergură căreia i se tot căuta mecanismul de funcționare prin scheme deprinse din științe; raționalistă ar fi, așadar, scientizarea geniului la idealiști.
Mai concret (sunt lucruri pe care le detaliez în capitolul al doilea al cărții) am remarcat o tranziție de la o concepție raționalistă asupra minții creatoare (a „geniului”), care la fine de secol XVIII, sub influența lui Newton și a altora, este percepută ca un fenomen, e drept, aparte, diferit de mințile altor oameni, dar nicidecum refuzat de legile naturii, ba chiar explicabil prin ele, spre o concepție iraționalistă tot mai acută și rampantă de-a lungul secolului al XIX-lea, unde creația cu mari merite, zisă „de geniu”, apare deseori descrisă ca un produs supranatural, ieșit din cadrele explicației științifice, ale determinismelor naturale. Iar tranziția de la raționalism la iraționalism s-a făcut, culmea, pe măsură ce științele avansau tot mai mult în secolul al XIX-lea. Explicația pe care am găsit-o acestei stări de fapt a fost că renunțarea la presiunea sistemică indusă de idealism, deși a fost dublată de progres și de specializare în sfera fiecărei științe, a indus practicienilor și, în bună măsură, teoreticienilor un comportament mai lax și un evident dezinteres în a mai căuta cheia armonizării tuturor cotloanelor existenței. Iraționalismul apare, așadar, concomitent cu specializarea, este un efect pervers al ei: cu cât știi mai multe despre funcționarea unei anumite părți a creierului sau a esofagului, cu atât mai puțin te preocupă să corelezi știința ta despre acel obiect restrâns de studiu cu o viziune asupra lumii; să pretinzi că toate „se leagă” și să le cauți firul roșu; să cauți să-ți inserezi descoperirile într-un tablou coerent din toate punctele de vedere, al cărui unic administrator să fii tu, ca Hegel pe ogorul spiritului sau Kant pe al rațiunii. Idealiștii nu-și permiteau să afirme că un obiect terestru nu poate fi explicat, de vreme ce însăși „vârtelniței aștrilor” îi fusese găsită cheia, via Newton. La Schopenhauer geniul este încă pe jumătate explicabil (este ca muntele Mont-Blanc: deasupra tuturor, dar totuși cu picioarele pe pământ). Dar fiziologii, psihologii, neurologii de la fine de secol XIX nu se mai preocupă de big picture: ei lucrează cu „normal” și „anormal”, cu „patologic” și „funcțional” în parametrii lor specifici – iar „geniul” intră la ei lejer în ecuații care-l descriu drept o anomalie. (O analogie din același regim ar fi specialistul contemporan performant într-un domeniu hiper-tehnologizat și care poate da diagnostice foarte precise și specifice pentru disfuncții particulare, de finețe, dificil reprezentabile nespecialiștilor, dar care pierde contactul cu alte paliere ale existenței: IT-istul care votează cu legionarii ori geneticianul pasionat de agheasmă.) În aceste condiții, ca o anomalie (sociologică, culturală, psihologică) începe să pătrundă „geniul” și în discursul criticii literare, care, evident, nu o preia asumat, programatic (în sensul unei voite deturnări iraționaliste). Un exemplu de preluare în orb este G. Ibrăileanu, care, deși era un cap cu totul lipsit de misticisme, cu lungi stagii materialist-dialectice, defilează nestingherit cu teza unui Eminescu-„meteor” venit de nicăieri, inexplicabil, pură anomalie.
Aceasta este, mi-am spus, o turnură iraționalistă – dacă nu a concepției asupra artei și artistului în genere, măcar asupra ideii de „geniu”.
Ce se întâmplă la nivelul evoluției poeziei este însă ceva ce nu m-aș hazarda să afirm că urmează un vector care pleacă de la spiritualizare, trece prin raționalism (știință) și se întoarce la iraționalism (presupus echivalat cu spiritualizarea). Dar nici să infirm n-aș alege. Adevărul este că n-am inspectat judicios evoluția concepției despre modernism și din această perspectivă: dacă și în ce mod scientizarea poeziei prin „intelectualizarea emoției” observată de Lovinescu la moderniști, dacă și în ce mod impactul specializării și rafinării științelor asupra poeziei se corelează cu aceeași ascensiune a iraționalismului (a refuzului de a mai explica totul, a recursului pasionat la „inexplicabil”) pe care am constatat-o în zona evoluției conceptului de „geniu” în romantism și post-simbolism. Iată o temă de cercetare viitoare, de care mi-ar plăcea să mă ocup.
Ce pot afirma însă, deocamdată, este că poezia modernă se dezvoltă paralel (chiar dacă concomitent) cu iraționalizarea concepției asupra „geniului” (care la noi se petrece spre fine de secol XIX și început de secol XX, cu Eminescu). Și asta pentru că „geniul” rămâne un vestigiu al romantismului și al idealismului. Modernismele nu mai sunt interesate de el, după cum nu mai sunt preocupate de viziuni sistemice atemporale și de sechelele lor. În schimb, modernismele – de fapt, „modernismul” românesc, așa cum îl descrie Lovinescu, ca post-simbolism – se apropie de modul științific de scrutare a lumii prin aceea că slăbesc poziția anterior centrală și dominantă a subiectului și se axează, cum scrie Lovinescu, pe „noneu”. Corelat cu asta, tot ele și-ar stabili cartierul general nu în inimă, ca romantismul (care era dator să emită „căldură” și să producă „mișcare” în public – vezi Maiorescu), ci în creier, și n-ar mai fi interesate să genereze „căldură”, ci răcire – adică să transmită date (emoții) ca impulsuri nervoase (electrice), nu ca pulsații de cord (chit că și cordul tot un organ electric este – aspect ignorat de Lovinescu, autorul punerii lor într-o asemenea antiteză). Am asociat, mai departe, acest scenariu explicativ cu o disidență lovinesciană în interiorul paradigmei termodinamice – câtă vreme criticul sugerează că și răceala poate emoționa, că nu doar căldura „mișcă”. (Lucru pe care eu, prin ceva inginerii speculative fără legătură cu textul lovinescian propriu-zis, l-am împins, mai departe, spre un scenariu de interpretare care ar explica opțiunea pentru „modernism” ca opțiune pentru o răceală care poate conserva mai bine corpul și prezerva vitalitatea – unei poezii, a unei formule lirice etc., totul trebuind înțeles, desigur, la modul metaforic). Dacă mai stau mult și mă gândesc, o să ajung să constat că, făcând lobby pentru „modernism” ca pentru o tranziție de la „motorul” inimii la „recea scânteie” a creierului, Lovinescu anticipa tranziția de la combustibili fosili la energie verde. Cum însă n-am gust pentru astfel de pseudo-anticipații o spun doar pentru amuzament. De fapt, nici nu sună rău, aș putea-o trata la un colocviu: „Sincronism și ecomodernism”.
- Cum poate arăta pacea în Ucraina și ce a fost în mintea lui Putin când a declanșat războiul? - 6 ianuarie 2025
- Matematica alegerilor prezidențiale: ce candidați vor fi pe listele din 2025? - 31 decembrie 2024
- Mașina rea și narativul mașinii rele - 29 decembrie 2024