De ce actuala criză politică e altfel?

România a trecut prin multe crize. Doar enumerarea lor ar ocupa pagini întregi. Unele mai grele și mai serioase decât altele. Momentul actual, de după ce PSD a dărâmat prin moțiune de cenzură guvernul din care făcea parte, iar posibilitatea unei reconfigurări guvernamentale pare imposibilă, este unul de o gravitate maximă. Doar două dintre crizele de până acum îl egalează (și probabil îl depășesc): alegerile prezidențiale din 2024, când corectitudinea procesului a fost viciată de un atac cibernetic fără egal în procesele electorale din alte țări; și criza Ordonanței 13, în care un partid încerca să impună tirania majorității, chiar dacă acea majoritate rezultase dintr-o prezență la vot sub 40%.

De ce criza de azi este mai importantă decât numeroase altele?

După două referendumuri de suspendare a președintelui țării, după cabinete care au durat sub 100 de zile, după fragmentări politice șocante, guverne minoritare, arestări și condamnări ale unor lideri politici care exercitau controlul aproape exclusiv al vieții politice, această criză este totuși mai gravă prin context și semnificație.

Super-veto în coaliția de guvernare

Într-un rezumat obiectiv, criza a fost provocată de decizia PSD de a se retrage din guvern. Ulterior, moțiunea de cenzură a fost doar urmarea destul de firească a acestei decizii. Totuși, condițiile în care această decizie a apărut sunt semnificative pentru ce va urma. Deși PSD este partidul cu cei mai mulți parlamentari (130), el intrase într-o alianță în care rolul central (median) aparținea unui alt partid. Factorul mijlocitor, în ecuația politică și ideologică, îl reprezenta PNL, cu doar 74 de parlamentari, dar capabil să facă o punte între formațiunile greu compatibile care își asumaseră guvernul. Dacă PSD și UDMR colaboraseră de multe ori (adesea alături de PNL), asocierea dintre PSD și USR fusese imposibil de imaginat până în urmă cu câteva luni.

La nivelul coaliției formate, PSD nu avea majoritatea, într-un calcul procentual. Socotind tracțiunea parlamentară a Guvernului, social-democrații avuseseră la formarea guvernului o cotă de doar 43% din totalul voturilor proguvernamentale. De asemenea, coaliția s-a bazat pe un program de guvernare asumat de toate partidele. Cu toate acestea, PSD a dorit un drept de veto (și l-a obținut prin retragerea de la guvernare) asupra modalităților, ritmului și formei de implementare a acelor măsuri (ca să nu luăm în discuție obstrucția din interiorul guvernului, de care sunt acuzați, în cazul altor măsuri și programe asumate).

Paradoxul marilor alianțe

Marile coaliții (conceptul desemnând asocierea principalelor partide, respectiv un spectru larg de opțiuni politice) sunt întotdeauna problematice. Ele au probleme reale de expresie politică și de coerență; și au dezavantajul extrem de serios de a alimenta extremismul.

În aceste situații, mecanica politică doar pare complicată: dar, dacă partidele main-stream se erodează împreună în actul guvernării, nemulțumirea este proiectată spre formațiuni din afara spectrului politic, adesea spre cele cu un program extremist. Același lucru se întâmplă oriunde în lume, chiar și în democrațiile consolidate. Exemplul Austriei sau Germaniei, unde asemenea mari coaliții au alimentat, involuntar, un spectru neofascist este bine documentat în studiile academice.

Această observație este mai mult decât o paranteză. Ea oferă contextul necesar atât pentru formarea guvernului Bolojan, cu un an în urmă, cât și pentru căderea sa, în mai 2026, dar și pentru formarea unui nou guvern în săptămânile viitoare.

În perioada recentă, PNL și PSD, principalele partide main-stream, au colaborat frecvent, într-o dinamică uneori contondentă, alteori amabilă, cu efecte relevante asupra spectrului politic. Astfel, cu ani în urmă, formalizarea acestei colaborări, prin USL, a fost catalizatorul unei opoziții politice din care a luat naștere USR. În acea perioadă, prăbușirea partidului lui Traian Băsescu, fragmentarea lui și absorbția în PNL, făcea ca opțiunea antiguvernamentală și antisistem să rămână fără o reprezentare politică proprie. Din același motiv, USL s-a prăbușit – pentru că instituționalizarea colaborării lăsa un prea mic spațiu partidelor componente.

Ulterior, alianțele au fost mai puțin formalizate, dar cu un efect similar. Guvernarea dintre 2021 și 2024 a avut ca efect secundar alimentarea unor zone politice radicale și virulente, de un populism extrem. Cu toate acestea (sau tocmai din această cauză), după alegerile din 2024, în loc ca cele două partide să meargă în direcții opuse pentru a se maximiza electoral fiecare și pentru a se reconstrui politic, ele au fost silite să colaboreze în continuare. Fragmentarea spectrului politic (și bizareria existenței în Parlament a patru formațiuni extremiste, lipsite de orice experiență politică și orice credibilitate) a forțat toate celelalte partide să improvizeze un bloc comun.  

Un guvern făcut în grabă

La data formării cabinetului Bolojan, urgența era maximă. În primul rând: urgența psihologică. Numirea noului premier era la scurt timp după alegeri prezidențiale extrem de tensionate. Cu un tur doi din care lipseau marii favoriți ai sondajelor de dinainte de alegeri, Nicușor Dan a obținut cel mai mare come-back din istoria alegerilor în două tururi de oriunde din lume: a recuperat în doar două săptămâni o diferență enormă și a reușit să câștige la o diferență confortabilă un vot care a părut la un moment dat disperat. Numirea unui guvern care să fie ecou al acestor alegeri era așadar o motivație psihologică.

Dar urgența unui cabinet era dată și de numeroasele interimate. Premierul Ciolacu demisionase după primul tur al alegerilor, asumându-și eșecurile politice repetate. De asemenea, țara avusese timp îndelungat un președinte interimar, după demisia lui Klaus Iohannis, care și-a asumat aceleași greșeli.

Nu în ultimul rând, viața economică și socială impunea un guvern rapid. Lunile trecute de după alegerile deraiate din 2024 fuseseră luni pierdute. Timpul nu mai putea fi risipit, mai ales în condițiile unui deficit public uriaș și în creștere și al unei inflații necontrolate.

Suprapunerea urgențelor a făcut ca alianța guvernamentală să fie formată plecând de la tot felul de alte considerente decât planul de guvernare și pragmatismul guvernării. În primul rând, alianța avea mult mai multe voturi decât îi erau necesare: 281 față de 233. S-a vizat o majoritate comodă, care să ofere susținere unui program știut ca fiind dificil și cu ridicate costuri sociale. De asemenea, programul de guvernare a fost negociat în mai puțin de o lună – deși diferențele dintre partide erau enorme. Spre comparație, în Germania asemenea alianțe ample se negociază luni de zile; în schimb, guvernul instalat are obiective și jaloane precise, ceea ce îi garantează stabilitatea.

Și, dincolo de toată această grabă, riscul indus de marile coaliții nu s-a diminuat, ci s-a amplificat.

Remedii, corecții și reforme nedorite

Chiar și fără a lua în calcul impulsuri externe (despre care se vorbește adesea cu indicii sau probe), coaliția era grevată de o instabilitate inerentă. Multe dintre deciziile guvernului, oricine ar fi fost premier, trebuiau să fie reparatorii și remediale. Mai puțin eufemistic: să corecteze rapid deciziile eronate sau nerealiste ale guvernării precedente; inerția, lipsa de acțiune sau populismul unor măsuri.

O asemenea penalizare a „grelei moșteniri” este caracteristică guvernărilor din România, dar, de regulă, guvernele nu sunt reprezentate de aceeași oameni, culpabili. Paradoxul acestei situații nu avea cum să ducă la armonie și un ritm coerent al reformelor. Deși necesare și asumate, condiționate ca amploare și termene printr-un calendar convenit cu Uniunea Europeană, de care depinde decontarea unor investiții de 10 miliarde de euro, reformele vizate au efectul de a dezavantaja structuri ale unor partide, interese electorale legitime și nelegitime ale acestora.

Programul remedial a inclus doar tangențial zonele cu cel mai negativ impact asupra dezvoltării sociale și unde s-au acumulat marile disfuncții: reforma administrativă, taxarea incomparabil mai redusă decât în alte țări, evaziunea; educația și cultura (ca expresie generică a indicilor de dezvoltare umană). Altele, precum impozitarea progresivă sau – deosebit de nociv – controlul politic asupra companiilor de stat și instituțiilor secundare, abia au fost menționate. Însă, chiar și cu un program limitat la repararea unor disparități acute (vârsta de pensionare din zona militarizată, gestiunea pensiilor necontributive, cheltuiala excesivă cu administrațiile locale ineficiente), agenda nu era comodă. Aceste dezechilibre nu doar că au fost create anterior, adesea voluntar și conștient, de partidele care participau la guvernare, dar pentru unele dintre ele conservarea situației era/este un interes strategic.

Mai e posibilă colaborarea?

Orice guvernare face greșeli și orice guvernare responsabilă ia măsuri pe termen scurt nepopulare, dar care permit dezvoltarea. Poate ritmul, amploarea sau formula unora dintre reforme nu sunt optime, însă tocmai pe asta se bazează conceptul democratic al alternanței la guvernare.

România a ajuns însă în situația incredibilă că toate partidele suficient de mature cât să își asume Executivul erau deja grupate în tabăra guvernamentală. Alternanța la guvernare nu mai e posibilă, când toți sunt deja în Palatul Victoria.

Asta duce la două blocaje deosebit de mari: cel de aparat politic și cel electoral.

Transformarea de către PSD a lui Ilie Bolojan într-o țintă a acțiunii sale de răsturnare a propriului guvern este o simplă linie de comunicare. În realitate, situația și contextul politic duc la o situație complet insolubilă, dar în care tensiunile se acumulează și vor continua să se acumuleze. Altfel spus, această criză este structurală și fundamentală. Încă de la constituirea cabinetului era clar că premierul va fi atacat de colegii săi de stânga, dacă programul de guvernare avea să fie urmărit consecvent, sau de cei de dreapta, dacă avea să fie abandonat. Calea concordiei nici nu putea fi imaginată.

Cauze

Pe de o parte, aparatele politice ale celor patru partide guvernamentale sunt nu doar în competiție, ci în opoziție unele cu altele. Oricât de ferme sau de flexibile ar fi acordurile semnate, interesele și viziunea sunt complet divergente.

Totodată, erodarea la guvernare e un fenomen real și plauzibil. Chiar și în cazul unor guvernări sută la sută eficiente, măsurile pe termen lung aduc costuri economice și sociale pe care, de regulă, electoratul le penalizează. Cu atât mai mult erodarea e rapidă atunci când aceste măsuri sunt rezultatul unor compromisuri – între formațiuni rivale. Schema încercată în primele luni ale guvernării – ca partidele de la marginile guvernului, PSD și USR, să exprime opinii separate sau chiar critici vehemente, rămânând totuși la guvernare, nu le transformă în opoziție propriu-zisă. Ele continuă să fie percepute în mod corect ca parte a deciziei și acțiunii guvernamentale. Iar, ca parte a acestei formule, ele continuă să piardă electorat și să își slăbească și mai mult prospectul pentru alegerile viitoare.

Astăzi, interesul esențial al tuturor acestor partide (mai puțin UDMR, care are propriul culoar politic) este de a nu relua colaborarea. Însă: interesul și mai clar este de a nu începe o nouă colaborare cu partidele extremiste. Îngustarea opțiunilor duce la o imposibilitate majoră.

Partidele pro-europene (sau pro-occidentale – cu nuanța scoasă din joben de președintele Nicușor Dan) nu pot colabora în continuare, dar nici nu pot abandona colaborarea. Această nuanță face criza politică de azi una mult mai gravă decât altele de dinainte.

Scenariul eșuat

Previziunile sunt intrinsec riscante; cu atât mai mult când e vorba de crize.

Totuși, câteva jaloane pot fi puse.

Cert este că scenariul vizat de PSD atunci când a decis ieșirea de la guvernare a fost nerealist și greșit planificat. Așa cum liderii săi au declarat, mișcarea viza îndepărtarea lui Ilie Bolojan nu doar de la conducerea guvernului, ci și de la conducerea PNL. Practic, acest partid putea fi transformat într-o anexă comodă a PSD. Totodată, mai puțin transparent, dar logic din punctul de vedere al matematicii parlamentare, USR putea fi îndepărtat din noua formulă, nemaifiind necesar pentru constituirea unei majorități. Evoluția parlamentară din perioada de după alegeri a dus la o reconfigurare relativ importantă: din zona outsider-ilor extremiști au apărut partide-balama sau grupuri fără o personalitate politică evidentă și care puteau intra în formula unei noi majorități. PSD însuși are în prezent cu opt parlamentari în plus față de data alegerilor, iar cei neafiliați și slab afiliați sunt destul de numeroși.

Însă acest scenariu a eșuat din primele ore. Premierul Ilie Bolojan, singurul politician de la putere care era într-o relativă creștere a popularității, a fost transformat prin episodul moțiunii de cenzură într-un simbol al dorinței de reformă și de însănătoșire a mediului politic. Expunerea fermă și accesibilă (uneori prea accesibilă!) a unor puncte de vedere bazate pe principii solide, acțiunile sale concrete în spiritul acestor principii, dar și lunga sa experiență administrativă și politică îl recomandă în prezent ca fiind cea mai credibilă personalitate politică, o alternativă reală pentru nemulțumirile acumulate în societate.

Cota sa de popularitate, deja semnificativ mai mare decât a propriului partid, îl califica drept un personaj politic cu o mare greutate. Însă după asaltul PSD valul de simpatie a crescut exponențial. Ca urmare, PNL, aflat mult sub cota de încredere a unui asemenea lider, ar intra într-un joc politic care nu ar duce decât spre dispariția sa. În schimb, în opoziție ar avea oportunitatea de a crește electoral, scurt-circuitând AUR, și conturându-se ca principalul actor al alegerilor viitoare.

Urmarea este că imposibilitatea formării unui nou guvern a devenit și mai acută. Dacă nu reușește anexarea liberalilor, PSD rămâne fără opțiuni și pierde inițiativa. În prezent, el este complet dependent de modul în care vor decide alte partide politice să acționeze, în principal PNL și, distinct, AUR.

Scenariile posibile

Unu

Crize cu un grad de similaritate s-au soluționat prin scindarea unuia dintre partide. Așa au apărut, de-a lungul timpului, partide efemere precum UNPR sau ALDE. Asta ar fi și în acest caz soluția pragmatică. Diferența este că în actualul context ar fi nevoie ca două partide, nu unul singur, să se scindeze.

O ruptură în partidul liberal nu este imposibilă. Numeroși lideri au colaborat anterior cu PSD, iar unii și-au exprimat disponibilitatea de a colabora în continuare. Însă un fragment din PNL nu ar fi suficient pentru o majoritate. Chiar și alături de UDMR, încă ar exista un deficit semnificativ de susținere.

În anul scurs de la alegeri, mulți parlamentari intrați pe lista partidelor așa-zis suveraniste s-au detașat de acele formațiuni și activează ca independenți. Însă în prezent fragmentarea politică e atât de mare încât nici atragerea acestora n-ar fi suficientă. Pentru a fi util, grupul acestora ar trebui să fie completat cu o scindare dintr-un alt partid, AUR. Iar în această ipoteză participarea UDMR la guvernare nu ar mai fi garantată, ceea ce ar însemna un necesar și mai mare de parlamentari atrași. Chiar și pe hârtie, un asemenea calcul e greu de făcut.

Doi

Al doilea scenariu aduce o matematică mai simplă, dar o ecuație politică și mai complicată.

PSD + AUR + neafiliați și transfugi = 232. Fix 50%, ceea ce înseamnă cu un vot mai puțin pentru a trece guvernul. Diferența majoră față de primul scenariu este că nu ar mai fi necesară scindarea PNL și nici prezența UDMR.

Însă varianta este doar teoretică. Electoratul PSD îi detestă pe cei de la AUR, iar cei de la AUR pe cei de la PSD. Discursiv, partidul lui George Simion s-a afirmat prin vituperații și ofense la adresa liderilor social-democrați. Dincolo de asta, obiectivele declarate de cele două partide sunt complet opuse.

În plus, slaba pregătire profesională a politicienilor din zona suveranistă (din rândul cărora, într-o asemenea ipoteză, ar trebui să vină o treime dintre miniștri, secretari de stat, prefecți și directori de deconcentrate) îi face riscanți chiar și într-un guvern de compromis.

Însă cea mai mare piedică poate veni de la Cotroceni, de unde președintele Nicușor Dan a declarat în repetate rânduri că nu va nominaliza un premier al unei asemenea majorități, nici chiar în cazul unui guvern minoritar (pe care AUR să-l susțină, dar din care să nu facă parte).

Trei

Refacerea coaliției a devenit complet improbabilă, dacă unul sau mai multe partide nu trece printr-un șoc major. Intensitatea angajamentului din ultimele zile nu poate fi resorbită printr-un nou acord care să fie marcat de aceeași lipsă de claritate ca și precedentul și de aceleași perspective divergente. Altfel spus, dacă la PNL rezistă actuala echipă de conducere, atunci cea de la PSD devine caducă.

Timpul este însă scurt și doar o creștere a crizei la un nivel paroxistic ar putea avea asemenea urmări.

Deznodământul cel mai plauzibil este cel al amânării și reîmpachetării crizei pentru o dată viitoare. Astfel, dacă o majoritate nu poate fi configurată, există în schimb mai multe variante de guvern minoritar.

Prima variantă, deja (auto)propusă este cea a unui cabinet PNL+USR+UDMR, eventual cu același premier, Ilie Bolojan. Matematic, ar avea cu o sută de parlamentari mai puțini decât necesarul, dar în cazul guvernelor minoritare, ele sunt vulnerabile chiar și dacă le lipsește un singur parlamentar.

La rândul său, PSD (alături de UDMR) ar putea avea o propunere de guvern minoritar, dar care să fie validat în Parlament de USR și PNL, ceea ce ar presupune negocieri atroce. În acest caz, deficitul de voturi ar fi de doar 70-80, însă, iarăși, acest număr nu e relevant.

A treia variantă ce poate fi luată în calcul este un guvern tehnocrat, cu vagi asumări politice din partea partidelor din coaliția precedentă. În acest caz, deficitul de parlamentari ar fi de sută la sută, dar nu numărul e important. Ca argument pentru această variantă ar fi guvernul Cioloș, unul dintre cele mai eficiente din perioada recentă. Contraargumentul ar fi același guvern Cioloș, care a lăsat în urmă un peisaj electoral dezolant, radicalizat până dincolo de orice limită plauzibilă.

În oricare dintre formule, este de neimaginat ca un guvern minoritar să poată rezista până la alegerile din 2028. O asemenea soluție ar fi doar o amânare până în toamnă a soluționării crizei actuale. Care, chiar și peste câteva luni, încă se întrevede ca insolubilă.

Concluzii

Coaliția din 2025 a fost formată în condiții extreme. Chiar dacă ele s-au estompat doar parțial (în principal prin disoluția internă a unora dintre partidele populiste intrate în Parlament), acele condiții extreme încă persistă. Totuși, pentru oricare dintre partide, riscurile potențiale s-au estompat prin prisma intereselor legitime și mai puțin legitime.

Contextul intern și internațional nu oferă timp suficient pentru o reașezare optimă. Finalizarea PNRR (și a reformelor asumate) are termen lunile viitoare. Coincide cu decontul unor mari sume, fără de care bugetul va fi dezechilibrat, iar efectele ar dura mai mulți ani. De asemenea, implică reforme majore, încă restante, greu de repus pe agendă.

Tot până în vară urmează atribuirea unor principale componente din programul SAFE, de reconstrucție a Apărării. Sumele urcă la 14 miliarde de euro, iar beneficiari sunt nu doar constructorii de armament, ci și infrastructura.

Nu în ultimul rând, perioada curentă corespunde cu deficite bugetare majore, care trebuie corectate, cu inflație enormă în raport cu țările vecine, cu o depreciere a monedei care afectează atât importurile, cât și împrumuturile. Iar asta într-un context internațional adesea haotic, cu acțiuni imprevizibile din partea SUA, capabile să destabilizeze piețe importante, cum e cea a energiei. Plus război informațional și hibrid, pentru care România încă nu este pregătită.

Întrucât coaliția ruptă prin demiterea guvernului nu poate fi reparată prin peticire, iar timp pentru a concepe și realiza una nouă și solidă nu este, opțiunile momentului pun o mare presiune pe liderii momentului. Iar dacă o soluție temporară, precum un guvern minoritar, poate funcționa pentru un timp, cel târziu în toamnă partidele vor fi nevoite să opereze schimbări radicale la nivel de lideri, dar, mai ales, o claritate a asumării.

Personal, cred că în acest moment deja s-a configurat care lideri vor ceda și care vor continua mai departe. Cum se vor fragmenta și reconfigura discursurile politice și retorica implicită. Cum se vor repoziționa trusturile media care își asumă linii politice (virulente). Care vor fi ecourile în media socială.

Însă cel mai important lucru mi se pare acela că, în 30 de ani de observare atentă a politicii românești, niciodată nu am văzut o strategie cu mai mult de doi pași care să fi fost executată cu urmările scontate. Cu atât mai mult în situația de față cred că niciunul dintre actorii politici implicați nu are o soluție și o viziune a ce va urma, astfel încât rezultatul, oricare ar fi el, va fi într-o măsură un rezultat al întâmplării.

Și va fi, prin urmare, sub semnul provizoratului, ca tot ce s-a întâmplat începând cu 2014.