Sărbătorile ori sunt funny, ori nu sunt sărbători. Sărbătorile obligatorii nu sunt funny!
Ziua Europei devine în școli o aberantă reeditare a lui 23 August. Festivități în careu, cu copii ordonați pe grupe, clase și – era să zic – detașamente. Cu bluze de aceeași culoare, pentru a reedita uniforma de pe vremuri, probabil. Și momente artistice în aer liber – adică în soare, la ora prânzului, pentru a le face complet neplăcute.
E ca în bancul acela vechi în care oricum asamblau muncitorii de la fabrica de biciclete piesele furate de la locul de muncă, tot Kalașnikov le ieșea.
La fel, școala românească atunci când are de sărbătorit eșuează în ce a fost antrenată să facă. Un fel de memorie musculară…
Sunt foarte multe reflexe aici, de care nu putem scăpa. Sunt tot felul de nostalgii (sau de traume) de care nu ne putem elibera.
Profesorii de azi – foarte puțini au fost profesori și în timpul dictaturii. Majoritatea sunt oameni noi. Oameni intrați în sistem după 1990, vreau să zic. Care s-au format, mulți dintre ei, după acel an-jalon. Care, ca elevi, au fost victimele abuzului festivist. Care ar fi cazul să îl urască, dar în schimb îl propagă.
Trist este că mulți dintre acești profesori sunt oameni de treabă. Mulți dintre directori au înțeles sau par să fi înțeles rolul lor azi, într-o școală care trebuie să se îmbunătățească, descurcându-se cu ce are. Mulți sunt sau par a fi dispuși să înțeleagă rolul nostru în lume și rolul Uniunii Europene pentru noi. Rolul lor ca formatori ai unor generații născute după 2007 sau cu puțin timp înainte.
În schimb, să transformi Ziua Europei într-o sărbătoare forțată, cvasi-militarizată, ca pe vremuri, e tot ce se poate mai rău. Nu e doar o formă fără fond. E o falsificare profundă a spiritului acestei sărbători.
Diversitate nu înseamnă să îmbraci copii desemnați în costume populare ale fiecărei țări din Europa. În sine, asta ar putea fi atractiv, dar ea trebuie să vină dintr-un spirit al înțelegerii diversității, nu dintr-o obligație. Ea trebuie stimulată, nu impusă. Trebuie descoperită de elevi, nu antrenată și dresată. În momentul în care elevii se simt victime în acest proces, asta nu e deloc în regulă.
Festivitățile de 23 August, oricât ar fi fost de neplăcute, erau în ton cu acel regim: intruziv și neplăcut prin asumare. Ideea era să te simți dominat, să fii redus la o piesă într-un puzzle. Nici măcar în intenție, sărbătoarea comunistă nu era despre bucurie, ci despre umilință, despre autoritarism. Era o cerebrale a dictaturii în sine. Să repetăm acum același ritual pentru a serba democrația și diversitatea, valorile Uniunii Europene, înseamnă nu doar să fii anacronic, ci și să îți pierzi busola. Sau să fii rău-intenționat.
Există zeci de alte modalități de a sărbători Ziua Europei, inclusiv în școli, și care să fie plăcute, nu respingătoare. Iar dacă niciuna din aceste idei nu se potrivește cadrelor didactice sau nu e pe inima școlii românești, atunci mai bine nu serbezi nimic.
Mai ales într-o perioadă ca asta, în care albul e prezentat ca negru și negrul ca alb, școlile ar trebui să fie în avangarda celor care promovează claritatea. Nu confuzia.
Dacă cineva vrea să se bucure de 9 mai, atunci s-o facă în moduri care îi oferă bucurie. Sau care îi oferă angajament și asumare, dacă asta preferă. Festivitățile formale, șablonarde și rigide, nu oferă nici una nici alta, doar un ceremonial respingător.
Tinerii, sunt singur, înțeleg mult mai bine aceste lucruri. Nu spun asta doar pentru că noi le înțelegeam când eram de vârsta lor și eram prinși în malaxorul „cântării României”. Noi o făceam din instinct. Spre deosebire de noi, cei de pe vremuri, tinerii de azi au informație și au o conștiință mult mai dezvoltată a propriului „eu”. Ei resimt cu și mai mare acuitate asemenea sărbători ofilite și forțate.
Nu cred – sau sper că nu – vor urî din această cauză Uniunea Europeană și valorile democratice. Dar cu siguranță, în ochii lor, noi, generația celor care le impunem un asemenea ceremonial absurd și chinuitor, noi nu ieșim nici de această dată foarte bine.
Iar realitatea este că dacă facem așa ceva, dacă organizăm așa ceva, nici nu merităm prea multe. Este, în ultimă instanță, un indiciu despre ce am înțeles cei mai mulți dintre adulți despre democrație, despre umanism și despre valorile Europei. Adică prea puțin.
P.S.:
- De ce să transformăm 9 mai în 23 August? - 8 mai 2026
- Lumea cromatică a Dimitrei Stasinopoulou - 5 mai 2026
- Cine finanțează cultura Bucureștiului (subvenții și bugete) - 1 mai 2026