Eugen Buică despre „Mrs. Buică”

„Întotdeauna vor fi oameni care cred că arta înseamnă o minciună convingătoare. Eu zic că dacă vrem să rămână oamenii în sală trebuie să spunem adevărul. Chiar dacă circumstanțele sunt imaginare ca la un film de ficțiune, tot autenticitatea este cea mai importantă calitate.” (Eugen Buică)

On topic cu Eugen Buică

„Este o poveste a unei familii de români emigranți în America, pe care am încercat să o spun cât se poate de curat. Teme sunt multe, ca emigrare, visul american, coșmarul american, familie, frica de intimitate, dependența sexuală, codependența, putem să numim multe teme, dar până la urmă fiecare spectator își găsește temele lui. Ca intenții regizoriale… am avut o singură intenție, să nu mint și să nu trădez adevărul pentru a impresiona, a șoca, pentru a fi plăcut, adică să las adevărul în pace și să am încredere că filmul va fi ce trebuie să fie până la urmă. Cred că ăsta este cel mai mare merit al filmului.

Am stat 2-3 ani cu filmul la montaj, am avut 21 de versiuni ale acestui film, “cuts” cum se spune. Și mai în toate mă băgasem și pe mine, adică „uite cine sunt eu, eu nu sunt ca ei, sunt mai deștept, sunt cineva, sunt superior.”  Dar până la urmă, a trebuit să las prostiile astea și să spun povestea lor fără scuze și bazaconii. Asta a fost cea mai grea parte din munca cu filmul. M-a ajutat mult Ligia Popescu, cea care a montat.

Mizele stilistice, dacă vorbim despre stilul de a filma, au fost forțate de faptul că am filmat pe 7 formate diferite pe parcursul acestor ani, în conditii mai puțin optime. Adică pe parcursul celor 24 de ani, tehnologia a tot avansat și echipamentul la care am avut acces s-a tot schimbat, iar asta a creat și o mare problemă la montaj, când a trebuit să inserăm aceste formate ca să funcționeze filmul din punct de vedere tehnic.”

Limitele politeții și rigorilor sociale

„Cam tot filmul întrece limita politeții și rigorilor sociale, dar cred că orice film care merită văzut face asta.  O doamnă mai în vârstă, când a trecut pe lângă mine în timp ce pleca de la o proiecție, m-a întrebat: Nu puteai să arăți ceva frumos despre America? Și este o întrebare legitimă, la care răspunsul meu a fost: nu. Dacă vrem să ne uităm la o familie care se duce într-o vacanța unde se vorbește frumos despre peisaje, în drum spre Grand Canyon, și pe urmă se oprește la McDonald’s să mănânce câte un Happy Meal, asta nu este această familie și nu este acest film. Aici sunt oameni care nu se cenzurează, sunt vii. Se mai înjură, se mai țipă, se mai râde, nu lipsește mai nimic din experiența românească din anii comuniști și până acum. Din cauza asta, am spus că e un documentar nepoliticos, fiindcă pe oamenii care caută politețe în film îi invit într-un mod politicos să caute alt film.

Autenticitatea absolută până la urma nu există fără vulnerabilitate. Chiar dacă ascundem vulnerabilitatea pe care toți o avem, chiar și atunci se vede adevărul ascunderii. Și asta este și mai adevărat în fața camerei, fiindcă cum poți să minți când esti filmat într-un plin plan care este proiectat pe un ecran de 20m? N-ai cum să te prefaci, fiindcă publicul chiar dacă nu se prinde exact CUM l-ai mințit, el nu te mai crede și l-ai pierdut. Dar întotdeauna vor fi oameni care cred că arta înseamnă o minciună convingătoare. Eu zic că dacă vrem să rămână oamenii în sală trebuie să spunem adevărul. Chiar dacă circumstanțele sunt imaginare ca la un film de ficțiune, tot autenticitatea este cea mai importantă calitate.„

Filmările

„Părinții mei erau extrem de încântați să fie protagoniști într-un film sau documentar – nu știu dacă ei făceau distincția între documentar și ficțiune, și adevărul este că nici eu nu o prea fac. Ei au vrut ca povestea lor să fie spusă mai departe exact cum este spusă de ei, să nu moară niște oameni anonimi. Și au mai vrut foarte mult, fiecare la rândul lui, să aibă dreptate și dreptatea asta să fie documentată pentru public și pentru eternitate. Ei ar iubi faptul că viețile lor au fost documentate și vor avea niște martori, niște oameni care vor vedea prin ce au trecut ei. Nu sunt sigur despre capacitatea părinților auto-reflexivă și capacitatea lor de a admite că au greșit, dar cred că, confruntați cu purtarea lor clară într-o sală de „martori”, s-ar putea să se uite puțin mai adânc la purtarea lor și sistemul lor de gândire. Ar fi fost frumos pentru ei să vadă filmul, dar și mai frumos să stau și eu lângă ei într-o sală plină și să ne uităm împreună. Vedeți?  Nevoia de aprobare de la părinți nu moare niciodată.”