Fragment din romanul Începutul e la urmă, în curs de apariție la Editura pentru Artă și Literatură
Înainte să împlinesc zece ani, ne-am mutat într-o clădire dărăpănată din cartierul Iosefin, lângă podul Ștefan cel Mare, care traversa Bega. Bulevardul ducea drept spre gară și arăta mereu de parcă aștepta ceva ce nu mai venea. Casele din vremuri imperiale ȋși purtau feroneria ruginită cu eleganţa unei contese scăpătate etalându-și ultima bijuterie rămasă. Ferestrele ȋnalte cu obloane de lemn ȋși îndreptau privirea obosită spre cerul străpuns de firele de telegraf care bâzâiau ca viespile. Curtea, cu zidurile ei roase de timp, era pentru mine un labirint, un loc unde puteai să dispari, dacă aveai destulă imaginație.
Într-o zi, jucându-mă de-a v-ați ascunselea cu ceilalți copii, m-am strecurat într-un loc unde n-ar fi căutat nimeni. Am alunecat pe lângă un zid acoperit de iederă, care se unduia ca tentaculele Meduzei. La capătul unui culoar strâmt, o ușă grea din lemn mă trăgea spre ea ca și cum m-ar fi recunoscut de undeva. Mi-am ȋnchipuit o sală mare în spatele ei, cu torțe pe pereți, draperii de brocart atârnând din tavan și legendele Olimpului pictate în tencuială. Ȋmi tremurau genunchii de emoţie. Am împins ușa, fără să mă gândesc la comori sau monștri. Nici nu-mi păsa dacă înăuntru mă aștepta lampa lui Aladin sau Minotaurul.
Ȋntâi m-a izbit mirosul. Ulei, vopsea, ceva rânced. Aerul stătea nemișcat, de parcă ar fi stat așa suspendat de veacuri. Lumina se strecura în fâșii ȋnguste printr-o fereastră acoperită cu ziare îngălbenite. Totul părea rupt din romanele acelea de mister de care nu se mai sătura Maia. Am stat locului, lăsând ochii să se obișnuiască cu ȋntunericul. Încet, am început să deslușesc borcane cu pensule și spatule, cârpe murdare, scrumiere pline ochi și cești în care zaţul de cafea se uscase demult.
Pe urmă i-am văzut pe pereți și mi s-a părut că mi se despică trupul în două. M-am simțit măruntă, un grăunte de nisip prins între crăpăturile podelei. Am rămas înțepenită, ca și cum ceva venit din străfundurile timpului mă găsise. Nu știu cât am stat așa, dar când m-am mișcat, s-au mișcat și ei. Ochii.
Pânze, mari și mici, din podea până în tavan. Același chip, iar și iar, cu un rânjet care îți întorcea stomacul pe dos. Spaima mă cotropea din nou, ca un val. Spaima aia din copilărie, când mă uitam la stele și mi se părea că mii de ochi mă pândeau ȋn ȋntuneric. Dar de data asta nu erau stelele. Era… el. Portretul de deasupra tablei din clasă, din fabrici și birouri, de la parade. Mi-am zis că e doar lumina, doar aerul prăfos. M-am apropiat de unul din tablouri, cu corpul strâns ca un arc gata să țâșnească dacă vreunul s-ar fi desprins din ramă. Tușe groase de vopsea, ca niște cruste pe răni uscate. O ușă a scârțâit în spatele meu. Un bărbat stătea ȋn prag, cu mâinile și șorțul pătate de vopsea. Părea surprins.
— Ce cauți aici?
— M-am ascuns, am recunoscut.
Și-a văzut de lucru, ca și cum nici n-aș fi fost acolo. Parcă intrasem într-o lume subterană, cu alte rânduieli, unde fiecare mișcare a pensulei mă transporta tot mai adânc în ţesătura unei povești de taină. Am ieșit tiptil, dar chipurile mi-au rămas în minte. Le simțeam urmărindu-mă cu privirea până în locuinţa noastră. De atunci, n-am mai văzut clădirea cu aceiași ochi. Intuiam că sub zidurile ei roase de timp se ascunde ceva mult mai întunecat. Ceva se schimbase în mine, nu mai știam cum să închid ușa pe care o deschisesem. Când mă jucam afară, simțeam o chemare să mă întorc acolo, deși știam că n-ar trebui să intru. Între mine și pictor s-a născut o tăcere complice, de parcă amândoi purtam în noi lucruri pe care nu știam cum să le spunem. Un copil tăcut, un om mare tăcut. Când l-am întrebat despre picturi, a ridicat din umeri și s-a uitat la ele, ca și cum răspunsurile erau îngropate sub straturile de culoare.
Apoi, într-o seară, când soarele aluneca dincolo de acoperișurile de țiglă și o lumină trandafirie poleia geamurile, am intrat din nou. Copiii plecaseră pe la casele lor, dar eu am rămas ca o gâză prinsă într-o pânză de păianjen. Pictorul stătea în fața unui tablou nou. Un petic de cer albastru se ȋntrezărea printre gratii. Și păsări. Zeci, diafane ca niște șoapte de mătase, zburând libere. Am privit cum imaginea se schimba. Chipul apărea din nou, dar, în spatele lui, păsările rămâneau ca și cum fuseseră acolo tot timpul, doar că nimeni nu le vedea.
— Eram tânăr când am început să pictez, a zis el, de parcă ar fi continuat o conversație începută cu mult înainte. Credeam că arta poate fi o fereastră spre alte lumi. Și o vreme chiar a fost. Până când am început să fiu luat la ochi… de fapt, urmărit, filat. Să nu ne ascundem după deget. Și-a întors capul puțin și m-a privit. Dar ce mai contează acum? E totul praf, ca zidurile astea.
Cuvintele cădeau greu, ca niște pietre adunate într-un sac. Le simțeai cum te trag în jos.
— Nu Le plăceau picturile mele, a continuat. Cică-s prea vii. Prea multe păsări, prea multă libertate. Ei voiau lanuri de grâu, tractoare, muncitori fericiți. Fără aripi.
Mi-a venit imediat în minte desenul meu, cel cu fluturele. Ȋncă aștepta să se elibereze. Mi-am amintit și ce îmi spusese Tata despre libertate și lupi. Trei la număr, trimiși să sfâșie pe oricine gândește altfel. M-am întrebat care dintre ei l-o fi hăituit pe pictor.
— Într-o noapte, a zis el, ca și cum mi-ar fi citit gândurile, au venit. Au spart ușa. M-au luat din pat, nici nu m-au lăsat să-mi pun ceva pe mine. M-au dus într-un loc care părea scos din cele mai negre coșmaruri. Au ars tablourile sub ochii mei, ca să nu uit.
A făcut o pauză.
— Dar asta n-a fost totul. Cel mai rău a fost când au zis că vin și după soţie și după fată. Au zis că dacă nu pictez ce vor Ei, or să sufere și ele. Și știi tu… când te cotropește frica, n-ai de ales.
M-am uitat la pânză. Cerul era aproape înghițit de chipul cu rânjet. Doar într-un colț, o pasăre încă zbura. Vorbele lui m-au urmărit ca poveștile Bunei sau ale Maiei, când li se duceau gândurile în trecut. Mi se părea că urmele de vopsea de pe mâinile lui se transformaseră în cicatrici dobândite în luptă, ca rana de război a lui Tatamare. Și fața aia, pictată din nou și din nou, la nesfârșit, era prețul pe care ȋl plătea ca să poată merge mai departe.
Ȋncepând de atunci, când privirea mea întâlnea rânjetul strâmb și ochii sașii, vedeam și altceva. O fisură în stratul de vopsea, prin care se ghiceau aripi, zbor, un cer prea larg ca să fie ținut închis. Și zâmbeam, pentru că știam că doar două suflete în toată lumea asta cunoșteau adevărul. Pictorul și cu mine. O viață pictată, ștearsă și pictată din nou. Am aflat mai târziu că are un nume. Palimpsest.
vezi și
Literatura ca act de recuperare a memoriei
De ce trecutul revine Când am decis să scriu cartea Începutul e la urmă, aflată în curs de apariţie la Editura pentru artă și literatură, eram convinsă că încerc să reconstruiesc din fragmente de memorie și postmemorie trecutul familiei mele. Pe măsură ce romanul căpăta contur, am înțeles că adevărata miză era înțelegerea traumelor moștenite, … Continuă lectura