Silvia a lucrat mulți ani în presa scrisă din Vrancea și în cea centrală. A învățat încă de atunci că politicile publice sunt departe de servi oamenii și că șansele celor din medii depărtate de centrele culturale și educaționale sunt condamnate să rămână mici spre deloc. Pentru că s-a născut și a crescut într-un sat de lângă Odobești, este definitiv atașată de problematicile spațiului rural și preocupată de evoluția copiilor de aici. În urmă cu șapte ani, a decis să devină antreprenor social.
A ajutat-o în această decizie stagiul din Statele Unite, unde a obținut o bursă Professional Fellows și unde a lucrat pentru o organizație comunitară din Boston, alături de directorul Massachusetts Community Action Network. Acolo a învățat cum acționează societatea civilă și cum se poate colabora cu autoritățile. Chiar dacă Focșani nu e Boston, la întoarcerea în țară, Silvia a înființat o asociație și a început să facă ce a considerat ea că e mai bine și mai eficient pentru copiii din dealurile Vrancei: să le spună povești, să îi învețe să citească, să le dezvolte gândirea și, de ce nu, spiritul critic și să le predea marea lecție a colaborativității. Apoi a învățat că, dincolo de accesarea unor granturi, trebuie să le spună oamenilor că participarea lor și a comunității este absolut necesară pentru ca lucrurile să se întâmple. Uneori, oamenii o ascultă, alteori, nu. Acum, este preocupată să înființeze un centru educațional mobil, „Școala pe roți”, pentru care are nevoie de o mașină și pentru care a strâns deja un sfert din suma necesară înscriindu-și proiectul la Swimathon.

Silvia spune mereu că și-ar dori ca în România să se înființeze Ministerul Alfabetizării și că acest minister ar trebui să înceapă prin a face o evaluare a numărului și a distribuției geografice a copiilor care au urgentă nevoie să învețe să scrie și să citească. Mai spune că și-ar dori și niște drumuri mai bune în țară, nu doar pentru ca ea să ajungă mai ușor la copii, ci și pentru că ele ar rezolva problema izolării, problemă care creează abandon școlar și dependență economică și politică. Și-ar mai dori profesori adevărați, în sate și nu numai, pentru că ea a cunoscut puțini care sunt așa. Și, acolo unde școlile se închid, și-ar dori ca acestea să devină centre comunitare.
Pe scurt, și-ar dori să salveze cât mai multe suflete și minți de copii. Deocamdată, câteva zeci de suflete și de minți sunt alături de ea: voluntarii pe care i-a crescut și format în cei șapte ani de activitate. O poți vedea pe Silvia, pe o stradă din Focșani, îmbrățișată de patru fete, voluntare în programul încheiat cu câteva luni în urmă, pe care tocmai le-a întâlnit întâmplător. Sau în gară, programat cu multe zile înainte, să îi urce în tren pe câțiva voluntari care pleacă în prima lor călătorie într-un program Erasmus. Alături de ei, Silvia e mereu radiantă și pentru ei, întotdeauna, va purta culori vesele. Optimismul și încrederea lor sunt un capital care trebuie conservat. (Carmen Corbu)

„c@rte în sate, caravană de lectură pentru copiii din sate”
Un proiect al Asociației „Eu, tu și ei” din Focșani

În Vrancea, unul dintre județele cu cele mai mari cote ale abandonului școlar, Silvia duce, împreună cu tinerii ei voluntari, c@rte în sate. Fie că amenajează cărțindare (mici căsuțe cu cărți) în tinda bisericii, fie că dăruiește cufere cu colecția Harry Potter sau că organizează activități cu zeci de copii deodată, echipa pare neobosită.
Când ajungem în Focșani, Silvia doar ce și-a condus la gară un grup de voluntari care a plecat într-o mobilitate Erasmus+. Ea povestește cu mândrie cum, de la debutul proiectului din 2018 și până astăzi, a reușit să strângă în jurul ei un număr de 60 de adolescenți și tineri, care se întorc cu drag, an de an, în comunitățile rurale pentru a citi din cărți copiilor din sate. Voluntarii se numesc „povestași”, iar unii dintre ei au fost cândva beneficiari în program. Modul în care funcționează transferul de informații și valori între generații apropiate e o particularitate spectaculoasă a acestui proiect.

c@rte în sate revine în mod repetat în comunitățile rurale, reușind să cartografieze autentic o rețea de oameni preocupați de apropierea copiilor de cărți – profesori, părinți, preoți. În pandemie, la cererea profesorilor care nu știau ce să mai facă cu cei mici ca să îi țină în casă și care considerau că echipa c@rte în sate are o putere morală asupra copiilor, Silvia a organizat un maraton de lectură online, cu peste 150 de elevi implicați.
Drumul până la alfabetizarea funcțională și emoțională este lung, iar, în ciuda celor șapte ani de călcat poteci nebătătorite, Silvia este în continuare bântuită de imaginea mânuțelor muncite ale copiilor care strâng avide la piept cărți noi, cu povești și imagini strălucitoare. Ea funcționează ca un combustibil pentru echipa care pregătește un centru educațional mobil, menit să îmbunătățească, cu și mai mare impact, viețile celor mici, care au nevoie ca de aer de sentimentul de libertate pe care ți-l poate oferi doar literatura. (Corina Taraș-Lungu)
A construi, nu a da
Silvia Vrînceanu-Nichita: „În satele unde noi ajungem, copiii nu se prea întâlnesc cu persoane străine. Noi generăm un network între copiii din sate și adolescenți educați, care au trecut deja de primele examene din viața lor. Mergem acolo unde sunt copiii cei mai necăjiți, vrem să lucrăm cu ei tocmai pentru că ei nu știu să citească sau să scrie. Nu vrem să ne ducem să dăm ceva copiilor, pentru că nu vrem să fim văzuți ca niște provideri. Vine cineva și ne dă! Nu vrem să facem copiii să se simtă săraci. Vrem să construim o comunitate, mereu ne luăm timp pentru a relaționa cu copiii, citim o poveste, spunem o poezie. Mai importante decât cărțile pe care noi le ducem copiilor este faptul că le dăm un pic de speranță. Copiii se simt importanți când ajungem la ei. Văd că cineva se gândește la ei și le dă încredere. Punem corturile în curtea bisericii sau oriunde suntem primiți. Se nasc lucruri magice pe unde trecem, în urma noastră. Sunt în unele părți adulți care, văzând că se poate, adună copiii în jurul acestui tip de activitate, în perioadele în care nu suntem noi acolo. Nu sunt mulți. Dacă este ceva cu adevărat greu în proiectul nostru, acest lucru este să aducem adulții împreună.

Îi încurajăm pe copii să vorbească, să își spună opinia, să pună întrebări. Transformăm cartea într-un pretext de discuții constructive cu copiii. Tocmai de aceea este foarte important pentru mine ce cărți aleg. Se tipăresc foarte multe cărți, dar nu toate sunt neapărat valoroase. Poveștile trebuie să îi încurajeze pe copii, să îi motiveze să învețe, să îi determine să gândească, să viseze sau să îi scoată din zona de confort. Poveștile trebuie să fie o invitație să își dorească să devină și ei ceva, orice. O carte pe care o iubesc foarte mult este „Fantasticele cărți zburătoare ale domnului Morisson Lessmore” de William Joyce. Pe baza ei a fost făcută și o animație care a obținut Premiul Oscar. Noi o folosim pentru a compara cartea cu filmul împreună cu copiii. În această carte, personajul principal își găsește un scop în viață cu ajutorul cărților. De aici ne-am extras și mottoul nostru: „Orice poveste de succes începe cu deschiderea unei cărți”. Lectura poate avea și un scop terapeutic. În urmă cu sute de ani, doctorii prescriau tratamente cu anumite povești, în lipsa unor medicamente, pentru ca oamenii să se vindece de anumite frici. În Londra există acum o farmacie literară, unde, în loc să cumperi medicamente, oamenii cumpără mesaje care le fac ziua mai bună.

Voluntariatul, o experiență relevantă pentru copiii din sate
Silvia Vrînceanu-Nichita: „Programul nostru este realizat pe bază de voluntariat. În fiecare an noi formăm echipe de povestași adolescenți, liceeni sau studenți. Ei sunt formați să devină animatori culturali pentru copiii din sate și să deruleze ateliere de povești, de literație, de dezvoltare personală prin lectură și prin arta povestirii. Eu merg la copii și apoi plec, dar copiii îmi scriu. Mai mult, când ajung în liceu, visul lor este să fie povestași la c@rte în sate. Am pornit acest proiect cu voluntari urbani și am ajuns acum ca cei mai mulți voluntari ai mei să fie din sate îndepărtate. Ei vin în Focșani pentru a merge într-un alt sat, eu trebuie să îi cazez, să am grijă de ei. Voluntariatul nu este neapărat pentru copiii oamenilor bogați, din contră, ei pleacă vara în vacanțe, au proiecte în care se implică. Am copii pentru care am făcut solicitări la Direcția de Protecție a Copilului, ca să se poată alătura grupului de voluntari, copii care au fost beneficiari și pe care eu îi cunosc din clasa a III-a. Avem mare succes în a atrage voluntarii, pentru că avem multă grijă de ei și transformăm implicarea lor într-o experiență relevantă de învățare. Și, mai ales, aici primesc încredere. La noi vine și rămâne cine vrea și cine se potrivește. Voluntarii sunt învățați cum să se apropie de copii cu blândețe, cum să se coboare la nivelul lor, cum să nu se simtă superiori celor mici. Faptul că voluntarii sunt din generații apropiate cu cea a beneficiarilor face ca ei să reușească să se apropie natural.
La început de an, noi dăm anunț de recrutare, la care se înscriu 100 și ceva de persoane. Ei au de făcut niște scenarii practice la tot felul de situații de lucru cu copiii, pentru a se înscrie în program. Eu nu refuz pe nimeni, pentru că mi s-ar părea crunt să refuzi dorința unui adolescent de a se implica într-o cauză. Doar atunci acceptăm înscrieri, pentru că există un proces de pregătire care durează trei luni. În acest timp, cei recrutați fac curs de prim ajutor, apoi învață cum să citească pentru ceilalți cu voce tare, pentru că e ca atunci când ții un discurs în public, iar peste 90% dintre oameni se tem de vorbirea în public. Facem multă lectură interpretativă, iar voluntarii se transformă în timpul formării și devin mici actori. Apoi lucrăm cu circa 50 de cărți de povești, iar familiarizarea voluntarilor cu bibliografia proiectului este foarte importantă. Ei au de citit cărți și de realizat prezentări, pentru a fi capabili să încerce să facă în activitățile noastre din teren un mic mentorat pentru lectură. În primul an, voluntarii sunt juniori, iar din al doilea an devin povestași seniori, care formează, la rândul lor, alți juniori.

Trebuie să facem ceva foarte relevant acolo unde ajungem. Primim copii de la trei la 18 ani. Îi împărțim în echipe, iar voluntarii sunt foarte bine pregătiți. Noi nu mergem să fim profesorii copiilor din sat. Integrăm activitățile cu telefonul mobil acolo unde este cazul, învățăm împreună să căutăm informații. Unul dintre principii este să găsim soluții creative la probleme, concentrându-ne pe partea bună a lucrurilor. Iar voluntarii sunt stimulați să identifice aceste soluții.
Lucrăm cu toți copiii pe care îi găsim acolo unde mergem, iar ei sunt întotdeauna pe primul loc. Folosim exclusiv metode ale educației non-formale, jocuri, povești, muzică. În plus, iubim mult îmbrățișările. Cărțile au o putere magică, de a aduce lumea împreună. Trăim într-o societate în care copiii sunt crescuți cu teama de a greși. Sunt copii pe care îi întreb care este numele lor și își ascund fața. Lipsa de tact pedagogic a profesorilor care îi arată cu degetul pe copiii care se poticnesc la citit le inhibă acestora dorința de lectură. Deci, înainte de a fi profesori, cititori sau orice altceva, trebuie să fim oameni și să protejăm umanitatea din copiii pe care îi creștem, direct sau indirect.”
Rezultatele descrise pe scurt
Silvia Vrînceanu-Nichita: „Acolo unde am dus pentru prima dată cărți și unde am citit povești, sunt copii care îmi spun acum că iubesc cărțile. Dacă am făcut ceva pentru unul sau pentru mai mulți, iată un mic cerc virtuos pe care l-am construit! Fotografia mea preferată este una în care doi copii stau sub un copac, iar unul dintre ei, cel care știe să citească, citește o poveste pentru colegul lui, care nu poate citi. Iar deasupra lor atârnă în pom merele coapte. Mereu mă uit la ea cu drag și îmi spun că acestea sunt… roadele de la c@rte în sate.”
Fotografii de Cristian Șuțu și din arhiva Asociației ”Eu, tu și ei”