Imagini: Siliștea Gumești, înainte și după Marin Preda

Sunt trei sate Siliștea în Teleorman. Dintre ele (dar și printre alte sute de sate destul de asemănătoare), doar Siliștea Gumești se bucură de faimă națională. Poate că și în celelalte vor fi existat Moromeți și Băloși, dar ele au fost lipsite de o mare resursă locală: ochiul unui scriitor de calibrul lui Marin Preda.

Siliștea Gumești, satul din câmpia Găvanu-Burdea, își trăiește existența în ritmul modernității economico-politice din ultimele două secole. Orice ar însemna asta. Până la cel de-al doilea război mondial, țăranii locului și-au consumat energia muncind pământul, niciodată suficient pentru nevoile cotidiene ale unei familii oarecare de aici. Munca brută, dură, pe țarinile din jurul satului, asigura doar minima subzistență. Se trăia pe muchie de cuțit, de la un an la altul. De aici nevoia de pământ, de cât mai mult pământ.

Sunt tensiunile sociale și politice specifice Teleormanului, în definitiv, ale satelor din Vechiul Regat. Se tot amâna la infinit un faliment cvasi-generalizat. Doar cei câțiva înstăriți își permiteau o anumită normalitate economică. Împroprietăririle de după Primul Război rezolvaseră „problema țărănească” doar cât să nu mai fie una extrem de gravă. Dar fragmentarea proprietăților, atunci când au trecut în generația a doua, în anii primului volum din „Moromeții” făcuse ca foarte puțini să aibă proprietăți care să le asigure subzistența. Slabele îmbunătățiri agro-tehnologice, secetele frecvente, toate puneau presiune pe lumea țăranilor din Siliștea Gumești. O statistică din 1925 îi enumeră pe cei care nu se ocupau cu munca pământului: cinci învățători, cinci băcani, un brutar, cinci cârciumari, o moară și cam atât.

Imagine din Casa Moromeții de la Talpa, un sat vecin, unde au fost turnate filmele lui Radu Gabrea

În acest cadru economico-social, tensiunile au irumpt continuu. Răscoala de la 1907 precede Primul Război Mondial. Mai apoi, mișcarea legionară tulbură apele în interbelic – unii legionari se înscriu mai apoi, după cel de-al Doilea Război Mondial în Partidul Comunist, fiind excluși apoi intempestiv odată cu deportarea chiaburilor și colectivizarea.

În interbelic, migrația rurală era mică. Din sat plecau spre zările îndepărtate ale orașelor doar acei câțiva cu dare de mână, cei care (își) puteau susține economic viața la oraș. În rest doar calcule peste calcule, ritm sezonier de muncă, pigmentat de evenimentele de peste an, mai vesele sau mai triste – sărbătorile religioase, nunțile, botezurile și înmormântările.

Natalitatea era mare, dar și mortalitatea, inclusiv cea infantilă, era pe măsura vremurilor. Bilanțul total al populației era per ansamblu pozitiv, dar creșterea populației a fost lentă. Conform anuarului Socec din 1925, Siliștea Gumești avea atunci o populație de 3.043 de locuitori.

Casa din Siliștea Gumești în care s-a născut Marin Preda în 1922

Comunismul vine pe val de colectivizare, doar munca câmpului rămâne, în rest totul se transformă. Țăranii au avut pământ puțin – dar era al lor. Comuniștii li l-au luat și pe acela. Tensiunile au fost mari. Mici revolte apăreau pretutindeni. Marin Preda nu a putut și nu a vrut să le ignore.

Dar nimeni nu mai discuta politică în gura mare. Nimeni nu s-ar mai fi întrebat, cum o făceau Moromete și Cocoșilă în Poiana lui Iocan, dacă președintele României iese și el primăvara la arat. Dimpotrivă: Poiana lui Iocan, care încă există și astăzi, ca nume pe hartă, a fost redusă la o intersecție părăsită, banală ca orice altă întretăiere de ulițe. În loc de dezbatere politică, azi: un avizier ruginit, cu afișe decolorate de la ultimele alegeri.

Țărani din Teleorman în anii 1960. (Imaginea este din satul Suhaia. Fotografie de Gheorghe Dinuță din colecția Muzeului Național al Satului „Dimitrie Gusti“, via Europeana.eu)

În postcomunismul românesc, agricultura, una tot mai de subzistență, reprezintă din ce în ce mai puțin o oportunitate economică. Libera circulație post-aderarea la Uniunea Europeană oferă posibilitatea emigrației. Demografic, satul este tot mai depopulat (2.200 de locuitori în 2021) și tot mai îmbătrânit – o treime sunt acum cei de peste 60 de ani. Principalele lucrări de modernizare sunt cele cu fonduri europene: branșamente și racorduri la rețeaua de apă și canalizare, stație de epurare și anveloparea școlii gimnaziale din localitate. Un Moromete de azi, într-o ipotetică Poiană a lui Iocan, ar depune eforturi herculeene să-și vândă sau să-și dea în arendă terenurile: „Le dau ieftin, dar cine să le mai ia?, nu le vrea nimeni!” Pământul, cândva mama tuturor lucrurilor de aici, se vinde avantajos; cu excepția unor latifundiari prosperi, nimeni nu mai e interesat de așa ceva.

Ieșirea din sat. (Imaginile din 2026 sunt realizate de Cristi Farcaș)

Articol din cadrul proiectului „Locuri de poveste” realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române și SNSPA.

Locuri de poveste este un proiect cultural co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Mențiune AFCN: „Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziţia Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.”