„Am ocolit secția de pictură pentru că acolo era și este foarte multă aroganță nejustificată”

Interviu cu Hortensia Mi Kafchin, artistă trans română, cu lucrări în colecțiile Centre Pompidou din Paris, Leslie-Lohman Museum of Art din New York și Ludwig Museum din Köln.

„Pictura este un protest împotriva heteronormalității la care eu nu am acces.”

„Locuința noastră arăta ca un atelier de electronică amestecat cu o bibliotecă școlară și un atelier de croitorie.”

Daniel Sur: Cum arăta Galațiul copilăriei tale — ce vedeai pe geam, ce se auzea în casă — și ce a rămas din acel loc în pictura ta?

Hortensia Mi Kafchin: Am deschis ochii într-un apartament plin de cărți și electronice. Pe geam vedeam cerul albastru de câmpie, cu plopi mai înalți decât blocurile pitice din cartier. Totul era acoperit de vegetație, iar copiii se jucau și vecinii se adunau la scările blocurilor. Apartamentul în care am crescut era la etajul patru, pe colț. Vara era saună, iar iarna pereții din dormitor înghețau. Nu-mi aduc aminte ca în casă caloriferele să fi fost vreodată calde, doar cum ai mei le tot aeriseau degeaba. Serile se auzeau scandalurile vecinilor, cu obiecte sparte și țipete.

Locuința noastră arăta ca un atelier de electronică amestecat cu o bibliotecă școlară și un atelier de croitorie. Tatăl meu repara mereu câte ceva, iar mama își făcea haine și pregătea programe școlare pentru elevii săi. Și acum mi se pare ciudat că părinții mei nu discutau niciodată despre politică, în ciuda Revoluției prin care tocmai trecuse România. Mama îmi citea multe povești, iar tata aducea casete piratate cu filme SF și desene Disney.

Arta mea s-a format inevitabil în acel mediu. Pentru că tatăl meu cunoștea mulți artiști, îmi aducea culori de ulei vechi, cuțite de paletă, albume de artă străine și foi mari pentru desen. Nimeni nu a pus vreodată presiune pe mine. Am desenat și am pictat firesc, de când mă știu, încă de la grădiniță.

Am păstrat multe de acolo și încă fac săpături arheologice în propriile amintiri și trăiri. Propria antichitate îmi este la fel de importantă precum antichitatea lumii noastre. De la umbra blocului până la drumul spre Dunăre, prin grădini pline, și până la cerul albastru, senin, cu soarele amiezii care încălzea sculpturile abstracte de pe faleză. Îmi amintesc și cum mă duceau părinții pe jos la Palatul Copiilor, pentru a lua lecții de desen, sau cum era podul bunicilor, plin de revistele de tehnică ale tatălui meu din tinerețe.

Toate aceste amintiri le retrăiesc deseori prin arta mea.

Galațiul m-a format și m-a pregătit. Era o altă lume, pe care o simțeam mai adevărată, nepoluată de telefon, internet și A.I. Galațiul meu a fost o antichitate luminoasă în care am studiat și am lucrat mereu. De multe ori, când mergeam la atelierul profesorului meu de sculptură, simțeam că sunt pe șinele Destinului.

Citeam viețile artiștilor și eram acolo cu mintea. Orice experiență mi se traducea ca ceva măreț. Asta mi-a dat putere. Totul este în capul nostru, exteriorul aproape că nu contează.

„Acel om era Adrian Ghenie și căuta pe cineva care să-l ajute la construirea Camerei Dada”

Daniel Sur: Ai intrat în scena artistică din Cluj într-o perioadă în care Fabrica de Pensule devenea un loc important pentru artiștii tineri. Ai lucrat o perioadă în studioul lui Adrian Ghenie și ai colaborat cu el la „The Dada Room”. Ce ai luat cu tine din acel mediu și când ai simțit că pictura ta începe să meargă într-o direcție proprie?

Hortensia Mi Kafchin: Vorbind despre Destin, din copilărie am simțit nevoia să merg la Cluj pentru studii, fără să am vreo legătură cu acel oraș sau cu acea zonă.

După o copilărie petrecută în Galați, plină de activitate, premii, olimpiade și expoziții personale, am plecat spre Cluj în 2004, cu mari așteptări. Datorită rezultatelor de la olimpiadele de artă, nu am dat examen de admitere. Pentru că făcusem ucenicie în liceu, într-un atelier de fierărie, am ales să studiez la UAD, la Ceramică, Sticlă și Metal. Am ocolit secția de pictură pentru că acolo era și este foarte multă aroganță nejustificată, iar mie mi-a fost poftă de sticlărie, cu misticismul de rigoare, scrierile lui Plinius și istoria sofisticată a pietrei topite în optică, alchimie și așa mai departe. În paralel, acasă, am pictat și am vândut mereu compoziții în ulei.

În primul an de masterat, în anii 2008–2009, după întoarcerea mea din programul Erasmus și după prima mea expoziție personală de la Muzeul de Artă din Cluj, mi-am deschis un atelier de manufactură și amenajări interioare, cu mulți angajați. A fost un haos. Am aflat de Fabrica de Pensule când Marius Bercea și Smaranda Almășan au comandat un raft modular special, pe care doar eu îl puteam face.

La montaj, Marius, care avea Spațiul Laika, împreună cu Mircea Suciu și Vlad Olariu, mi-a propus să le prezint idei pentru un posibil show. Îmi amintesc cum am umplut un caiet de schițe la lumina focului din soba atelierului. Au ales habitaclul cățelușei Laika, pe care l-am construit din fiare vechi și plastic, cu vopsea și chit, în Fabrică.

Într-o zi, după deschidere, când eram în galerie, a intrat un vizitator aparte, plin de entuziasm. I-am prezentat expoziția, iar după aceea am băut ceai în atelierul lui Șerban Savu. Acel om era Adrian Ghenie și căuta pe cineva care să-l ajute la construirea Camerei Dada. Am avut prezența de spirit și i-am arătat imediat portofoliul meu, plin de sculpturi în lemn, fier și sticlă, pentru a-i semnala aptitudinile mele meșteșugărești.

În acea perioadă am renunțat la afacere, iar interesul meu pentru universitate a scăzut dramatic, din cauza mediului din Fabrică.

Datorită acelor oameni mi-am dat seama de propriile puteri, iar Adi a fost un foarte bun mentor. El mi-a oferit atelierul din Fabrică atunci când s-a mutat la Londra. Altfel, nu aș fi avut acea șansă, pentru că erau liste lungi de oameni care așteptau un spațiu. Pentru mine, Fabrica a fost ca o adevărată universitate, în care profesorii itineranți erau artiștii și artistele din ateliere. Eram asistenta lui Adi și vizitam pe toată lumea, în fiecare zi. Nu bănuiam atunci că voi face coming-out sau că voi locui la Berlin. Fiecare zi era un miracol.

După un an, am avut a doua expoziție din Fabrică, la Galeria Sabot, cu care am lucrat până în 2016. Cu ei am participat la multe târguri de artă, precum Vienna Fair, Liste, Artorama, Art Market Budapest, NADA Miami și altele. Radu Comșa avea grijă de mine și îmi aducea câte un kebab la atelier, dându-mi observații despre lucrări împreună cu Daria, înainte de târguri. Mereu investeau în rame și prezentări aparte. Au fost ani plini și frumoși, în care am învățat mai multe decât aș fi vrut despre piața de artă.

Experiența Fabricii mi-a arătat sistemul. Acel loc era făcut de oameni care știau de ce sunt acolo. Eu făceam artă de dragul artei; mai târziu am deschis ochii și am înțeles ce a fost, de fapt, Fabrica. Pictura mea nu se încadrează în vreo școală. De la ei am preluat conduita și conștiința politică.

Ca și cum, înainte de Fabrică, aș fi fost un computer neconectat la internet, iar acei oameni m-au conectat.

Acolo am cunoscut primii curatori, colecționari, galeriști și pasionați de artă. A fost un paradis al tinereții mele.

„Mi-am însușit numele de Hortensia pentru că întotdeauna m-a fascinat numele Hortensia Papadat-Bengescu”

Daniel Sur: La un moment dat, numele Mihuț Boșcu Kafchin a fost înlocuit de Hortensia Mi Kafchin, într-o perioadă de transformare profundă. Cum a intrat această schimbare în pictură?

Hortensia Mi Kafchin: Nu bănuiam în 2014, când am adăugat Kafchin, numele de familie al mamei mele, că voi face vreodată coming-out. Arătam ca Lenin în 2015, când, la un RMN, mi s-au descoperit două chisturi mucinoase uriașe, de natură necunoscută. Atunci, înainte de operație, am făcut coming-out.

Cariera mi-a fost grav fracturată atunci. În următorii ani, mulți colecționari conservatori s-au îndepărtat de mine, iar persoane care se prezentau drept liberale în cultură mi-au pus piedici din această cauză.

Feminizarea deranjează și, din această cauză, nu mi se vede opera.

În 2018, mi-am însușit numele de Hortensia pentru că întotdeauna m-a fascinat numele Hortensia Papadat-Bengescu. Acum îmi place și rămân la Hortensia Mi Kafchin.

Într-un fel, a fost o a doua fractură în carieră. Nu recomand modificarea numelui de prea multe ori, căci conștientul colectiv nu are prea multă răbdare.

Pictura mea a fost afectată, dar într-un sens pozitiv. Faptul că am fost ignorată din cauza confuziei și a situației mi-a dat o libertate uriașă în artă, pentru că nu existau așteptări sau proiecții.

Iar din punct de vedere chimic, am atins starea alchimică, aducând testosteronul și estrogenul la un nivel de echilibru două săptămâni pe lună, iar în celelalte două săptămâni mărind doza de estrogen și progesteron, pentru a simula chimia feminină. În aproape zece ani de tratament hormonal, am descoperit chimia care funcționează pentru mine și stimulează creativitatea. Nu am libidou și nu mă gândesc la sex, iar asta mă eliberează în atelier. Până și alimentația mi-o reglez în această direcție. Este ca un efort de război constant. Viața mea este un delir organizat, ca și societatea noastră.

Daniel Sur: S-a schimbat mai întâi felul în care te vedeai pe tine sau felul în care pictai?

Hortensia Mi Kafchin: Cu greu mă descopăr. Ani de zile nu m-am uitat la mine, evitând oglinzile, pozele și reflexiile. În ultimii ani am început să mă salut de la distanță și să-mi fac poze. Pictura reflectă inevitabil aceste probleme.

„Modernitatea este ca un tonic superficial, ca o cafea care acoperă foamea.”

Daniel Sur: Experiența trans este prezentă în opera ta, însă pictura ta merge mult dincolo de autobiografie. Cum transformi o experiență personală în mit, ficțiune sau imagine? În „Religions on the Genitals”, titlul însuși pune în relație religia și corpul. De unde vine nevoia de a lucra direct cu asemenea imagini? Există și o relație personală cu tradiția religioasă în spatele lor?

Hortensia Mi Kafchin: Din păcate sau din fericire, sunt o persoană religioasă, cred în Dumnezeu.

Am pictat aproape toată copilăria icoane bizantine. Iubesc pictura religioasă, mănăstirile ortodoxe, Imperiul Bizantin și toată atmosfera de rigoare.

Îmi plânge inima că această lume mă respinge ideologic și dogmatic. Tocmai pe mine — este o ironie sadică a sorții. Însă mă văd pictând la bătrânețe, dacă apuc. Mereu am câte o icoană în lucru. Este ca un deliciu spiritual.

Referitor la subiecte, experiența mea ca persoană trans este doar un mic aspect al vieții mele. Nu acesta este piscul cel mai înalt și consider că arta trebuie să fie conectată cu ceva mai mare decât persoana care o face. Da, folosesc anumite situații sau metafore, însă nu vreau să fie ceva gratuit. Dacă nu mi se face pielea de găină sau nu mă consumă, atunci nu este bun de arătat, de vândut și așa mai departe. După asta mă ghidez.

Daniel Sur: În „From Brâncuși with Love” revii la Brâncuși într-o formă foarte diferită de imaginea lui consacrată în România. Ce relație ai astăzi cu Brâncuși și cu felul în care este interpretat și folosit cultural în România?

Hortensia Mi Kafchin: Da, acea compoziție este făcută din frustrare.

Domnișoara Pogany devine o jucărie erotică pentru un travestit, exact ce ar detesta conservatorii. O lucrare făcută de o persoană „dezaxată”, care contaminează ceea ce este pur și aliniat cu marile valori.

Brâncuși este opusul meu, aparent. L-am adorat și am cumpărat orice carte sau album despre el. Am fost dresată să-mi placă: un sculptor care justifica cubismul și modernismul occidental, un exemplu de politică fină și de mitologie construită bine.

Este un exemplu, dar eu, cu vârsta, prefer tot mai mult sculptura din perioada elenistică sau romană. Din tot ce a urmat, îmi place doar un procent. Modernitatea este ca un tonic superficial, ca o cafea care acoperă foamea. Pictura este un protest împotriva heteronormalității la care eu nu am acces. Sunt multe straturi.

„Este o minune că am supraviețuit pe piață până acum.”

Daniel Sur: Ești reprezentată de P·P·O·W la New York și Galerie Judin la Berlin. Cum se schimbă relația ta cu pictura atunci când lucrezi în două contexte artistice atât de diferite? Și cât de importantă este această diferență pentru felul în care este receptată munca ta?

Hortensia Mi Kafchin: Foarte greu am învățat să lucrez cu galeriile de artă. În România am putut experimenta, însă am plătit cu suferință. Eram un copil idealist și nu am avut un comportament corespunzător. De exemplu, pe Mihai Nicodim l-am speriat cu personalitatea mea, chiar dacă am avut două expoziții în Los Angeles; cu Plan B, la fel, nu mi-am ținut gura, așa cum fac copiii cuminți; cu Sabot m-am purtat urât, punând presiune pe Daria. Am avut o sete teribilă pentru tracțiune, iar asta sperie.

Dar acum pot întreține relații profesionale fără a face drame. Piețele nu diferă chiar atât de mult, concurența este dură, iar New Yorkul nu este pentru inimi sensibile. Am expoziții personale în America din 2014 și abia acum mi se stabilizează piața. Iar Germania este Europa. Oamenii sunt mai principiali, dar țin foarte mult la galeriile mele.

Toată tinerețea mi s-a spus că străinii sunt reci, însă doar galerii din străinătate mă reprezintă, iar majoritatea colecționarilor sunt din America, Scandinavia, țările germanofone, Israel, Asia și așa mai departe. În România, lucrările mele sunt colecționate doar de o mână de oameni emancipați și deosebiți. Îi ador și îi respect profund pe fiecare! Datorită lor am putere să continui în momentele întunecate. România rămâne pentru mine cel mai important loc de pe Pământ. Este acasă.

Dar, în continuare, nu știu multe aspecte și fac greșeli diplomatice. Nu am lobby sau voință politică în spate. Este o minune că am supraviețuit pe piață până acum.

„Cum să nu încapă în aceeași imagine, când ele sunt prezente în aceeași minte?”

Daniel Sur: În lucrările tale se întâlnesc mitologia, religia, science-fictionul, tehnologia și corpul. Cum ajung toate aceste lumi să coexiste în aceeași imagine?

Hortensia Mi Kafchin: Aceste aspecte coexistă în realitatea noastră, o compun și o afectează. Meditez mult la ele și mă pasionează SF-ul, filosofia, corpul uman, tehnologia și multe altele. Mai ales că tehnologia este o extensie a creierului uman, cea mai importantă unealtă. Ne rămâne mintea.

Imaginile nu le construiesc. Ele îmi vin în cap ca niște revelații emoționale puternice, care sunt concluzii conștiente sau inconștiente ale sistemului meu nervos. Sunt legături între Erminia picturii bizantine, scrierile lui Cicero, LEGO, Asimov și Roma antică sau Grecia arhaică, cu templele ei de lemn. Cum să nu încapă în aceeași imagine, când ele sunt prezente în aceeași minte? Mi s-a spus de multe ori să simplific, ca oamenii să înțeleagă, însă nu pot. Lucrările mele sunt făcute pentru cei din viitor, când superinteligența generală va aprecia originalitatea și temele profunde.

Daniel Sur: În lucrările recente apar tot mai des tehnologia, energia, apa și schimbările climatice. Cum se leagă aceste teme de preocuparea ta pentru corp, transformare și fragilitate?

Hortensia Mi Kafchin: Tranziția mea depinde de echilibrul social, de resurse și de economie. Schimbările climatice sunt o problemă reală care afectează societatea, iar A.I.-ul ne corodează cultura și istoria. Totul este fragil din cauza entropiei. Nimeni și nimic nu scapă. Apa, din care viața a înflorit, este folosită la răcirea procesoarelor, iar viitorul promis nu există. Nu numai că m-am născut în ruinele postmodernismului, dar acum sunt bântuită și de fantome semiotice.

E un coșmar, câteodată un vis. Până și Universul infinit este fragil.

Iar transformarea, în cazul meu, este lentă, căci nu am un anturaj. Sunt de capul meu. Din păcate, nu există nicio societate ocultă străină care să feminizeze oamenii, nicio conspirație, nimic.

„Noi, ca specie, suntem urmăriți de entități sintetice create de noi pentru noi. Am ajuns într-un punct în care ne devenim propriii extratereștri.”

Daniel Sur: „Through Different Eyes”, instalația prezentată în 2026 la Leslie-Lohman Museum, duce practica ta spre imagine în mișcare și către arhitectura muzeului. Cum ai gândit această lucrare și ce ai vrut să se întâmple între privirea celui care vede și privirea pe care o construiești tu?

Hortensia Mi Kafchin: Când mi s-a propus să fac un proiect în vitrinele muzeului, am prezentat mai multe idei comisiei, pentru a evita orice situație delicată. Ochii care privesc și se schimbă sunt o metaforă pentru forțele necunoscute care ne supraveghează și guvernează realitatea.

Într-un oraș ca NYC, există multe societăți secrete și organizații. Noi, ca specie, suntem urmăriți de entități sintetice create de noi pentru noi. Am ajuns într-un punct în care ne devenim propriii extratereștri.

Ochii se mișcă sincron, dar aleatoriu, pentru a da senzația de supraveghere, și se schimbă în multe feluri de ochi, pentru a simboliza avatarele nelimitate.