Leonora Carrington în The pomps of the subsoil și The Debutante
Un articol de Ștefana Baciu
Exploatarea subconștientului și a identității umane în lucrările Leonorei Carrington se concentrează pe nestatornicia formei și îmbinarea ei sub pretextul hibridității, a întrunirii unor lumi interconectate, care se dezvoltă, în final sub sfera misticismului. Identitatea lucrărilor Leonorei Carrington, cele plastice, cât și cele literare, se poate defini concis prin înțelegerea fluidității formei și a elementului neașteptat, nepreconizat și uluitor.
O lucrare mai puțin cunoscută, The pomps of the subsoil, pictată în 1947, îmbină umanitatea, natura și transformarea, astfel încât, adunate în jurul unei plante ce încolțește, nu se regăsesc figuri umane autentice, ci forme vagi, onirice, ale unor personaje simbolice. Corpurile au mâinile expuse și caracteristici feminine, însă nu respectă așteptările esențiale ale privitorului legat de imaginea unei femei: tuturor le lipsește părul. Capetele siluetelor este fie acoperit, cum se întâmplă în cazul personajului central, fie suportul perfect pentru construcții vizuale hibride.
Personajul din stânga este, de fapt, indicele genului celorlalte prezențe. Umărul gol, dezvăluit de un drapaj mulat, induce ideea de feminitate. O simplă conexiune între identitatea de gen a personajelor și sămânța centrală, din care încolțește o plantă care pare protejată, trimite către ideea fertilității și a fertilizării.
Fiecare personaj aduce după sine câte un element al naturii ori o reprezentare a unui statut natural. Unul are în jurul său forme asemănătoare unor delfini. Un altul un papagal. Iar cel din stânga poartă, crescut din propriul cap, un copac pe crengile căruia stau așezate păsări. Înaripatele din tabloul lui Carrington participă la încolțire, aproape toate sunt orientate către centru, către planta care iese din sămânță; mai puțin pasărea din dreapta lucrării, un șoim întors cu spatele la întreaga compoziție. Șoimul ca atare, poziția lui, este un trop ambivalent. Poate fi perceput fie ca un semn al protecției, al unei stări de veghe, ori din contră, prin caracteristicile sale de pasăre de pradă.
The Debutante, poveste scurtă, scrisă spre finalul anilor 1930, și republicată în volumul The oval Lady, în 1975, a fost inițial gândită în limba franceză, ulterior tradusă și reeditată în engleză. Prezintă, într-un mod satiric, îmbinarea lumii animale și a celei umane și este o mostră de proză suprarealistă. Ironia avangardistă se declanșează când, brusc, lumea animală se poate întoarce împotriva protagonistei.
Povestea este plină de mărcile subiectivității, însă personajului principal, debutanta, nu i se acordă un nume. Poate fi identificată direct cu Carrington; sau oricine altcineva, real ori simbolic, poate fi plasat în rolul debutantei. De altfel, nici alte personaje nu au nume. Singurul personaj care are este îngrijitoarea, Marie, care trece printr-un grotesc proces de depersonalizare. Față ei ajunge în final să fie furată, identitatea ei devenind irelevantă.
Totul în jurul debutantei pare neînchegat: există sonoritate, există cărți, însă cea mai bună prietenă a ei devine o hienă, care, nu doar că îi împrumută identitatea, însă se folosește de asta pentru a se hrăni cu oamenii dragi fetei.
Evident, în anii 1930, când a fost redactat pentru prima dată textul, titlul povestirii (și pseudoidentitatea personajului) făceau trimitere nu la un debut literar, ci la debutul în societate: acel ritual de maturizare prin care, în limbaj suprarealist, fetele-obiect deveneau femeile-obiect, acceptate social.
Substituția propriei persoane la un bal de debut, cu complicitatea personajului principal, care își dorește să evite acel ritual al schimbării, par semnale clare ale neacceptării evoluției și transformării proprii. Debutanta nu-și dorește un debut. Totuși, lipsa debutului atrage după sine pierzania. Nu doar că este înlocuită de hienă, aparentul ei confident, dar din această cauză își va pierde și familia.
Cele două opere ale Leonorei Carrington par a fi reunite suprarealismul dominant în întreaga operă a artistei anglo-mexicane. Pierzania debutantei este o narațiune divergentă față de cea a încolțirii seminței, motivul central din tablou. Nici vietățile nu au peste tot același cod. În pictură sunt protectoare, o antiteză clară cu parșivitatea hienei. Însă totul se încheagă prin transformare.
În ambele reprezentări creative există o juxtapunere a normalității și bizarului, nimic nu rămâne convențional, ci traversează către o răsturnare a normalității. Hibriditatea și fuziunea formelor animale și umane apar ca o simbolistică a întrunirii și inseparării, dar și a unei nepotriviri lumești. Imaginarul lui Carrington nu e realizabil, se situează dincolo de granițele unei înțelegeri normative. În schimb, transformarea personajelor din tablou se raportează tot la o comunicare cu lumea animală, însă naște impresia unei înțelegeri prin alegerea animalelor ilustrate. Delfinii, papagalul, celelalte păsări reprezintă o natură prietenoasă, care nu rănește omul, nu îl subjugă, ci i se supun; urmăresc împreună transformarea și creșterea plantei din centru; totul – antropic și zoomorfic – se dedică aceluiași scop. În schimb, hiena e o prezență diabolică. Orice element cu care animalul în sine este înzestrat provoacă repulsie și teamă.
Ordinea, și ea, este diferită în fiecare lucrare. În cazul povestirii se distinge dinamica de putere, o ordine prestabilită. În tablou fiecare personaj este situat în jurul unei acțiuni la care participă; rangul personajelor, dacă există, este nesemnificativ. Debutanta e nevoită să asculte de mamă, de menajeră, chiar de hienă.
Personajele din tablou se dedică cu totul plantei firave în creștere; iar aici este un punct de contact între cele două lucrări. Debutanta beneficiază de aceeași atenție din partea tuturor; toate personajele prozei sunt întoarse către ea, așa cum cele din pictură sunt către sămânța în creștere. Ambele sunt reprezentări ale unei ființe fragile.
Planta nu beneficiază de o alegere și nu se poate răzvrăti creșterii, însă debutanta, înzestrată cu conștiința condiției sale, nu privește ordinea drept protecție, ci o simte ca îngrădire, limitare, agresiune. Transformarea, în cele două opere, se manifestă invers proporțional: pe când sămânța încolțește și se dezvoltă, protejată fiind, debutanta se revoltă contra ordinii și își pierde protectorii.
Fiecare operă pune în valoare potențialitatea transformării, fie cea lăuntrică, fie cea fizică. Dar ipostazele metamorfozei, subliniate tocmai prin figurile hibride, subliniază o ambivalență a acestei dezvoltări. Intrinsec, ea este și scopul dezvoltării, dar și un blocaj esențial, o limitare cu potențial autodistructiv.