Silvia Vrînceanu-Nichita: „În țara noastră este nevoie de un Minister al Alfabetizării”

În zonele dezavantajate, marginalizate, suntem deschizători de drumuri.
În afară de micile granturi pe care le accesăm, ne descurcăm destul de greu,
dar noi încercăm să le spunem oamenilor că nu putem face totul singuri,
fără sprijinul lor, fără participarea comunității.

Conduci o asociație care de câțiva ani dezvoltă programe pe segmentul educației prin artă și cultură. Pentru că ai și o lungă experiență de jurnalist, poți să citești critic o realitate.

Am lucrat mai mult de 20 de ani ca jurnalist și asta m-a ajutat să cunosc mediul în care am început să activez, să identific mai bine nevoile din comunitate. Vrancea, zona în care lucrez, a fost și este deficitară la inițiative civice și culturale independente și, din păcate, nu prea avem sprijinul real al autorităților, poate și pentru faptul că noi facem lucrurile diferit. Am demarat inițiative civice și culturale care să umple cumva acest gol și să aducă o schimbare reală, la firul ierbii, pornind de la copii și tineri. Am inițiat și proiectul „c@rte în sate”, pe care îl implementăm de aproape patru ani, proiect de promovare a cărții și lecturii și culturii în sate. În „c@rte în sate” am contopit cumva un alt proiect pe termen lung al Asociației „Eu, tu și ei”, clubul de jurnalism și implicare civică „Tineret în (re)acțiune”, pe care îl coordonez încă de când eram jurnalist. Practic, tinerii cu care lucram au devenit o portavoce pentru noile proiecte și așa am început să promovăm, cu un inimos grup de liceeni și studenți, cartea și lectura în rândul copiilor din satele de la poalele Carpaților de Curbură, acolo unde nu există transport public și harta se agață în cui, cum se spune popular. Nu este ușor deloc, dar este frumos și ne hrănim cu bucuria pe care o primim de la copiii și adolescenții cu care lucrăm. Dincolo de asta, ai nevoie de resurse materiale pentru a pune în practică ideile. În zonele dezavantajate, marginalizate, suntem deschizători de drumuri. În afară de micile granturi pe care le accesăm, ne descurcăm destul de greu, dar noi încercăm să le spunem oamenilor că nu putem face totul singuri, fără sprijinul lor, fără participarea comunității. Tocmai de aceea încercăm să comunicăm foarte bine ceea ce facem, să arătăm ce facem și de ce este important ceea ce facem. Și există oameni care rezonează și vin spre noi, cu diferite forme de susținere, în primul rând dăruiesc timpul lor, dăruiesc cărți sau chiar bani.

Ai și o experiență legată de activitățile de tip ONG în Statele Unite. Ai putea să faci o comparație?

Am avut șansa să beneficiez de două burse oferite de guvernul american, ultima dintre acestea fiind pentru programul de schimb de experiență „Sustaining Civic Participation in Minority Communities”, finanțat de Departamentul de Stat al SUA. Scopul programului este de a oferi o oportunitate de dezvoltare și de învăţare de noi metode de implicare a cetățenilor în procese decizionale care afectează grupurile minoritare/dezavantajate, fie că vorbim de comunitatea romă, persoane cu dizabilități, LGBTQ, imigranți, refugiați, tineri etc. Am petrecut șase săptămâni în Statele Unite, unde am avut șansa să lucrez într-o organizație comunitară, să particip la vizite de studiu și ateliere de lucru. Dar cel mai important, în calitate de bursieră a Professional Fellows (PFP), a fost că am avut șansa să lucrez cu un mentor foarte bun, Lew Finfer, directorul Massachusetts Community Action Network (MCAN) din Boston, unul dintre cei mai cunoscuți organizatori comunitari din America, de la care am învățat cum se lucrează la firul ierbii, cum se câștigă putere pentru oamenii simpli. Și așa am prins mai mult curaj în forțele proprii, am învățat cât de important este să organizezi oameni, să îi motivezi să lupte pentru a câștiga chiar ei de la decidenți lucrurile de care au nevoie. Ca absolvent român al programului am avut șansa să îl invit pe Lew Finfer și la Focșani, unde am derulat acțiuni prin care ne-am propus să încurajăm grupurile civice, ONG-urile locale să colaboreze în proiecte comune. Ce să zic? Diferența dintre România și SUA este uriașă, dacă ne comparăm numai și numai cu bugetele pe care le au pentru implementarea proiectelor sau cu disponibilitatea oamenilor de a dona și de a face voluntariat, dar până la urmă suntem toți oameni, avem aceleași vise, de a trăi într-o lume un pic mai bună. Eu cred că încet-încet se schimbă lucrurile și la noi.

Cum vezi tu call-urile de proiecte organizate de instituțiile guvernamentale? Ce s-a făcut de-a lungul timpului, în ultimii 30 de ani, pentru încurajarea inițiativelor independente?

Am observat în ultima perioadă foarte multe inițiative îndrăznețe ale unor ONG-uri pe partea de intervenție culturală și care au devenit modele de bună practică ce ar trebui preluate și de organismele publice. Chiar și noi ne-am inspirat de la cei mai buni pe partea de promovare a patrimoniului construit. Din păcate însă sunt puține oportunități de finanțare pentru ONG-urile mici, care vor să investească în profesionalizare. Nu știu exact cum este situația la nivel național, dar ce pot să spun este că, atunci când activezi la nivel local, este mult mai greu să îți faci ideea auzită, remarcată și, implicit, finanțată, chiar dacă vorbim de un proiect bun. Sunt mulți operatori culturali, organizații care au căpătat experiență în proiecte și atunci își iau „partea leului” în cadrul call-urilor organizate de instituțiile guvernamentale. Nu este deloc ceva rău, însă consider că ar trebui încurajați și nou-veniții, mai ales din zonele unde inițiativele civice și culturale sunt mai reduse și unde autoritățile lâncezesc cumva. O altă observație ar fi că instituții publice, cum ar fi universități, muzee, biblioteci, concurează la aceste call-uri cu ONG-urile, iar plusul de resurse face diferența. Nu ne putem compara noi, un ONG mic, fără angajați proprii, cu o organizație mare. Dar, chiar și așa, reușim să facem câte ceva și am convins AFCN să ne finanțeze în ultimii ani proiectele legate de promovarea literaturii. Însă cu o floare nu se face primăvară, mai ales în domeniul cultural, unde schimbările sunt lente și necesită un efort constant pe termen lung.

Dar capitalul privat? Există o implicare a lui în susținerea fenomenului artistic/cultural/educațional? Este crowdfunding-ul o soluție la îndemână?

Există multe proiecte și acțiuni ale ONG-urilor sprijinite de companii private, însă foarte multe merg pe partea socială. Multe companii mari vor să se asocieze cu proiecte de la care să împrumute imagine bună, ca să zic așa. În altă ordine de idei, am observat o reticență la alăturare atunci când spui lucrurilor pe nume și faci lucrurile diferit. În zona noastră, unde politizarea a fost una agresivă, companiile locale preferă mai degrabă să fie rezervate sau să investească în propriile lor proiecte. Banii merg în special către proiecte religioase sau sociale. Dar există, desigur, și oameni care gândesc și fac lucrurile diferit, iar acelora le mulțumim în special.

Care e procesul de atragere de fonduri? Fie private, fie publice.

Cred că în primul rând trebuie să știi să vinzi ideea, să urmărești oportunitățile de finanțare și să insiști dacă nu iese din prima, să refaci proiectul, unghiul de abordare. Am văzut proiecte care au fost puse în practică cu ajutorul unor campanii de fundraising și care au funcționat bine. Este greu, dar nu imposibil.

Ce rezultate ți-ai propus pentru programele pe care le dezvolți? Într-o mare măsură ele vizează un impact social-cultural, dincolo de cel, să-l numim, artistic?

Am pornit de acolo de unde am considerat că este cea mai mare nevoie de noi și așa am început să citim povești cu copiii din satele mici și uitate, să ducem cartea potrivită acolo unde nu există biblioteci și nici alte oportunități culturale pentru copii. Acolo unde există copii care nu au acasă cărți de niciun fel. Pentru copiii, adolescenții, dar și pentru părinții și bunicii lor organizăm evenimente culturale, ateliere creative, educative şi recreative, care au în centrul lor cartea. Dar cum cuvântul cARTE este unul special, ne folosim de toate formele de artă la care avem acces pentru a spune povești. Mereu implicăm și oameni din comunitate. Am inventat un personaj de poveste, pe care l-am botezat Cărțilă, care și-a format o echipă de voluntari-povestași care oferă #BucuriePrinLectură prin sate și care a călătorit peste vară în peste 30 de sate și cătune, cu o valiză plină cu cărți pentru a citi povești, pentru a afla povești ale copiilor și oamenilor din sate, dar și pentru a crea noi povești. A fost mai greu anul acesta, dar simt că am avut un impact mai mare ținând cont de faptul că cei mici nu au avut acces la educație formală mai mult de jumătate de an. Toate activitățile le-am derulat în aer liber, prin curțile bisericilor, ale școlilor, prin poieni. Proiectul promovează nu doar lectura, ci și incluziunea prin cultură, le arăți acelor oameni că au o voce, că sunt importanți, că sunt prețuiți pentru ceea ce sunt și au. Atelierele, la care copiii au acces gratuit, sunt o întâlnire a lor cu cartea, într-un decor inedit, nonformal. Conceptul nostru susține organizarea în fiecare localitate inclusă în proiect a mai multor întâlniri cu copiii, pentru a-i cunoaște și a le înțelege nevoile de învățare. Bucuria cea mai mare este că mulți copii din sate ne cer cărți, iar noi le trimitem, ne întreabă ce să facă pentru a deveni voluntari, pentru a-l ajuta pe Cărțilă, iar noi îi motivăm să citească pentru a deveni la rândul lor povestași în echipa lui Cărțilă. Iar asta e o bucurie. O mare bucurie. Avem și grupuri de mentorat pentru lectură, desigur, pentru viață. La un moment dat un copil dintr-un sat m-a întrebat: „Doamna, dar ce înseamnă lectură?!”. Ei bine, noi de aici începem.
Sunt foarte mulți voluntari implicați în proiectele tale. Cum se întâmplă asta?
Într-adevăr, am o echipă destul de mare de voluntari pentru o organizație mică, iar aceasta este un plus care ne-a adus și în atenția altor organizații. În primul rând, voluntariatul este un proces de învățare, iar noi investim destul de mult în formarea și pregătirea voluntarilor cu care lucrăm, îi punem pe primul loc, îi mentorăm, le dăm mereu a doua șansă. Pe scurt, oamenii au încredere în noi și atunci vor să lucreze în proiectele Asociației „Eu, tu și ei”. Anul acesta lucrăm cu o echipă de 30 de voluntari, însă foștii noștri coechipieri rămân alături de noi ca suporteri și ambasadori ai proiectelor noastre.

Cine sunt beneficiarii programelor pe care le inițiezi? Cum sunt ei? Cum este lumea lor?

Principalii noștri beneficiari sunt copiii și tinerii din comunități dezavantajate, persoanele cu diferite tipuri de dizabilitate, însă îmi place să cred și să spun că ținta noastră este comunitatea. Ca să atingi un adult trebuie să-i cucerești copilul, iar atunci când un copil sau un tânăr se întoarce fericit acasă la finalul unui atelier de povești, avem mai aproape și familia lui și, prin extensie, și comunitatea. Lumea în care lucrăm este România profundă, România reală, de la talpa țării, destul de diferită de ceea ce se vede de la București, care arată complet diferit la Focșani sau într-un sat mic, fără școală, dintre dealurile subcarpatice ale Vrancei. Trist este că mulți copii buni din sate se pierd. Ajung să finalizeze clasele primare fără să știe să citească și să scrie. Și nu, nu vorbim doar despre analfabetism funcțional. Întâlnim copii care nu știu să citească deloc, deși au trecut de vremea abecedarului, deși iubesc poveștile, deși sunt atrași de cărțile pe care le aducem cu noi în sate. Cine este responsabil când un copil care trece în clasa a V-a nu știe să citească, deși spune sincer că îi plac cărțile și poveștile? L-am găsit în curte, uitându-se pe un atlas colorat împrumutat din mica bibliotecă pe care noi am deschis-o în satul vecin, aflat la aproape 4 km de mers pe jos. Spunea că în pandemie nu a putut ține pasul cu colegii lui pentru că nu are „telefon pentru deșt”. S-a dus de trei ori la învățător pe jos să îi dea temele, dar nu a reușit să le ia, însă i s-a zis să nu-și facă griji că „va trece clasa”. Și nu, nu este un copil cu vreo problemă psihică, e un copil isteț, vorbăreț, inteligent din punct de vedere emoțional, e drept, dintr-o familie săracă. Și nu este singurul. În țara noastră este nevoie de un Minister al Alfabetizării, al cărui scop să fie învățarea cititului și scrisului de către toți copiii. Altfel, mai ales acum, în pandemie, lăsăm în urmă copii și tineri al căror destin ar putea fi diferit dacă ar avea acces la un sistem incluziv de educație, dacă s-ar lucra cu ei suplimentar, serios, dacă în școală s-ar face cu adevărat alfabetizare. Pentru că micuțul de care v-am povestit, și pe care îl cheamă Relu, nu este nici pe departe singurul.
Din experiența proiectului #CarteÎnSate spunem că un copil care iubește poveștile și cărțile are deja un mare avantaj, pentru că din iubirea lui pentru carte se naște dorința lui de a învăța, de a citi, de a afla. Dar dacă se pierde această dragoste din primele clase primare, nu facem decât să comitem o mare crimă. Un copil căruia nu i-a întins nimeni nicio mână de ajutor va fi, poate, viitoarea victimă a sclaviei moderne, exploatată prin muncă grea la pădure, sau infractorul pe care îl vom judeca mâine, dar pe lângă care trecem total indiferenți azi. Fără resurse și infrastructură, fără educație și sprijin comunitar, fără empatie din partea „învățaților” din sate și orașe, acești copii nu au absolut nicio șansă. În acest sens credem că este nevoie urgent de acest Minister al Alfabetizării care să inventarieze toți copiii care au nevoie și trebuie să învețe să scrie și să citească. Am mai spus-o: din anumite puncte de vedere suntem mai înapoiați decât la 1860, când în zona în care locuiește acest copil era școală cu cantină și internat (e drept, doar pentru băieți), se făceau lecții în aer liber cu copiii, iar biserica punea și ea cunoașterea în mâna copiilor. Acum asistăm la fenomenul invers, de închidere a școlilor din sate, iar asta este, într-un fel, trist!

Ce forme de sprijin, ca măsuri guvernamentale sau ca participare a societății civile, ți-ar fi cel mai de folos?

Este o întrebare grea. Dacă mă refer la proiectul nostru, c@rte în sate, mi-aș dori drumuri mai bune pe care să circulăm către copii, pentru că izolarea ridică probleme, creează dependență politică, economică a acestor comunități, determină o rată mare a abandonului școlar. Se știe că asfaltarea unui drum reduce semnificativ gradul de sărăcie în zona traversată. Mi-aș dori ca legislația pe care o avem să se respecte cu adevărat, mai ales cu privire la patrimoniul cultural. Educația să fie cu adevărat prioritate națională, școlile închise să se transforme în centre comunitare, nu să fie distruse, mi-aș dori să nu mai avem în sate biblioteci doar pe hârtie, ci biblioteci vii, care să adune, așa cum facem noi, copiii în jurul cărților deschise. În Vrancea doar câteva biblioteci rurale sunt cu adevărat funcționale. Mi-aș dori profesori adevărați în sate. Este nevoie ca elevii să nu mai facă limba română cu încasatoarea de la apă, care – întâmplător – este ruda primarului. Mi-aș dori să nu mai existe așa de multă nepăsare. Și mi-aș mai dori să salvăm acum, în ultimul ceas, cât mai multe suflete și minți de copii.

Silvia Vrînceanu-Nichita conduce asociația „Eu, tu și ei”, care are în portofoliu
mai multe proiecte de încurajare a lecturii pentru copiii din Munții Vrancei.