Cultura, domeniul cel mai puțin atins de valul europenizării

Un buget de 184 de milioane de euro, cât este cel de anul acesta pentru Ministerul Culturii, se cheltuie lăsând în societate prea puține urme vizibile.

Cultura are o finanțare multianuală de circa 0,6% din PIB și o contribuție directă de 3% la formarea PIB. Cu foarte puțin în minus față de agricultură (finanțată cu 2,4% din PIB). Dar toată lumea vorbește, pe drept cuvânt despre necesitatea finanțării agriculturii, pentru care, din fericire, există scheme de suport bine stabilite și perfect transparente. Însă nimeni nu poartă discuția randamentului economic și nici a celui social în relație cu sectorul cultural. Astfel, rămânem cu prejudecățile: că arta și cultura reprezintă un lux, că e vorba despre o pierdere economică, că se merge pe o gratuitate a consumului. Și nimeni nu poartă cu cifre o dezbatere asupra necesarului de finanțare într-un domeniu esențial, cu un randament economic bun și care are în PIB o contribuție directă, dar și una indirectă, prin acțiunea asupra mentalităților, asupra cutumelor și normativității economice și sociale, asupra calității resursei umane. Cultura și agricultura, evident, nu sunt în concurență. Comparația de mai sus e pertinentă prin similaritatea pozițiilor în buget.

Din punct de vedere tehnic, 0,6% din PIB, cât reprezintă finanțarea culturii în România, nu e puțin. Pe de o parte, cultura română a avut și ani cu doar 0,1% din PIB. Pe de altă parte, 0,6 e o cotă comună la nivel european. Doar Ungaria, Danemarca, Franța, Estonia sau Marea Britanie alocă de 2-4 ori mai mult, cu precizarea că în Marea Britanie mecanismele de finanțare pentru arte și cultură sunt atât de diversificate și descentralizate încât suma nu este cunoscută cu exactitate. Dar, pentru România, problema nu este dată nici de buget, nici de procent, ci de relevanța, coerența și mecanismul finanțărilor. După mai bine de un deceniu de la aderarea României la Uniunea Europeană, cultura reprezintă domeniul cel mai puțin atins de valul europenizării.

Politici comunitare și instinctele naționale

Dincolo de mobilitatea artiștilor, care este un uriaș câștig (pentru toate disciplinele artistice non-lingvistice), nicio schimbare structurală nu a avut loc. În primul rând, nu există fonduri de coeziune pentru arte și cultură la nivel european. Marile state din UE, îndeosebi cele cu o istorie imperială, au propriile politici culturale, pe care preferă să le țină distincte de reglementarea supranațională. De asemenea, în cazul statelor sudice și al celor foste comuniste, guvernele preferă să aibă controlul centralizat și nemijlocit asupra finanțării culturii – asupra mecanismelor, criteriilor și direcțiilor de finanțare. Un raport din 2016 al Parlamentului European identifica 17 direcții prioritare de finanțare a culturii în țările membre, dintre acestea unele fiind prezente în fiecare stat – cum ar fi patrimoniul cultural –, dar altele sunt aproape sau complet absente în unele state: calitatea artei, descentralizarea culturii, internaționalizarea, digitalizarea, scheme de susținere a artiștilor. În ecuația UE, instinctul statelor de a exercita un control direct asupra culturii reprezintă doar o componentă. Poate cu mult mai importantă a fost decizia organismelor europene de a nu contamina piața comună cu valori divergente și rivalități istorice, manifestate cultural în absolut toate statele membre. Rezultatul este că toate categoriile de finanțări oferite de Uniune, atât cele de coeziune, cât și cele structurale, au evitat să vizeze o componentă culturală nemijlocită sau măcar ghiduri de bune practici și normative la nivel transnațional. Excepție fac programele concepute din start ca o colaborare multinațională, cum este Europa Creativă.

La limită, în schemele existente, unele mici proiecte culturale și-au putut face loc. De ex. în măsura Calitatea resurselor umane – POSDRU, POC. Sau prin includerea în programul de investiții a unor elemente de infrastructură cu potențial cultural – precum săli de spectacole sau centre comunitare.

Însă, în rezumat, din cele 6 miliarde de euro alocați culturii în bugetul UE 2007-2013, 3 miliarde au mers către patrimoniu, 2.2 miliarde spre infrastructură și doar 775 de milioane pentru servicii culturale (incluzând aici și gaming, media, web design, advertising ș.a.m.d.). Situația se menține în aceiași parametri și în strategia actualei Comisii, deși avusese pe masă propunerea de a crește bugetul programului Europa Creativă de la 0,15%, cât este în prezent, la 1%, cât este un necesar evaluat de Culture Action Europe, o rețea europeană de ONG-uri cu sediul la Bruxelles.

Directoratul General pentru Educație și Cultură din 2009 stabilise o bază conceptuală și principii de acțiune ce decurg din puterea culturii de a stimula inovația socială, pe cea tehnologică, regenerarea regiunilor sau un ecosistem al învățării creative. Totuși, dintre politicile publice propuse atunci, singura pusă în practică este crearea unui fond pentru cercetare și inovație – Horizon Europe, cu un buget de 100 de miliarde în actualul framework. Restul măsurilor sunt „on hold”.

Linii de buget și efecte în societate

În ce privește cultura dependentă – instituțiile finanțate de stat la nivel central sau local –, ea este marcată, în România, de rotativa politică, care creează atât premisele unui deficit de competență managerială, cât și incapacitatea instituțiilor de a derula programe multianuale și strategii coerente. De asemenea, o alocare stranie a resurselor. Astfel, fondurile puse de Ministerul Culturii la dispoziția direcțiilor teritoriale sunt consumate, până la 90%, pentru acoperirea cheltuielilor de personal. Multe instituții funcționează în clădiri improprii, chiar insalubre, conservarea patrimoniului este subfinanțată sau nefinanțată, ca și o gamă largă de alte cheltuieli. Pentru că aproape tot bugetul merge direct în salarii, muzeele, de exemplu, au fost nevoite să renunțe la cea mai mare parte a cercetării științifice și să le amâne sine die pe cele de conservare. Unele muzee au renunțat chiar și la activitatea de pază.

La nivel regional, statul pretinde că păstrează un număr acceptabil și o varietate de instituții culturale, însă cele mai multe nu au bugete și condiții de a desfășura o activitate culturală minimală. La nivel central, în instituțiile care poartă în titlu atributul „Național” – muzeu național, teatru național, bibliotecă națională – există, în multe dintre cazuri, o mare diferență de calitate, dar, privit din interior, bugetul prezintă aceleași disfuncții: sub 10% venituri proprii și până la 80% cheltuieli de personal. Un buget de 184 de milioane de euro, cât este cel de anul acesta pentru Ministerul Culturii, se cheltuie lăsând în societate prea puține urme vizibile.

AFCN, polul de încredere al culturii independente din România

În ce privește cultura independentă, excluzând finanțările pentru cinematografie, care au un alt specific, volumul de finanțări este de circa 10 milioane de euro. Echivalent cu 5% din bugetul Culturii. Aproape toate finanțările se fac prin granturi pe proiect, ceea ce face foarte dificilă asigurarea continuități, desfășurarea de programe pe termen lung și de strategii. Cei mai mulți bani au ca sursă Loteria Națională, care, ca și în alte state europene, cedează o parte din profit Ministerului Culturii.

Multe proiecte, dintre cele mai vizibile, sunt derulate prin Administrația Fondului Cultural Național. Transparentă, digitalizată, cu auditori independenți, AFCN are un buget anual de circa 5 milioane de euro, în scădere de la an la an prin inflație, dar și prin reducere nominală. Cu toate acestea, instituția reușește performanța de a stimula, aproape de una singură, sectorul independent, de la arte vizuale la teatru, muzică, dans, noile media, patrimoniu material și imaterial, editare de carte, dar și forme novatoare de acțiune, orientate în primul rând spre publicul țintă – intervenție culturală, educație prin cultură, promovarea culturii scrise. Din nefericire, volatilitatea finanțărilor și restricțiile pentru cele cu caracter repetitiv, dar și nivelul mic al granturilor fac ca puține dintre proiecte să poată folosi schema AFCN ca pe un incubator prin care să se transforme în inițiative cu succes și impact social.

Înființată pe model britanic, pentru ca finanțările să se facă exclusiv prin evaluări calitative de tip peer-review, instituția AFCN rămâne cam singurul succes, reprezentând un pol de încredere și principala opțiune a operatorilor culturali.

Ministerul Culturii. Inabilitatea de a lucra cu ong-uri

Mai departe… Ministerul Culturii a preferat să păstreze pentru sine toate liniile de finanțare lansate ulterior aderării – de la finanțarea revistelor și publicațiilor culturale (cu un buget de 1 milion de euro pentru publicațiile uniunilor de creație, plus 250.000 de euro pentru toate celelalte), la CultIn (discontinuat în prezent), ACCES, program fără identitate și care dublează direcții deja acoperite de AFCN (buget de 0,2 milioane de euro), Proiecte Culturale Prioritare (buget netransparent), Nevoi Culturale de Urgență (buget netransparent), Ziua Culturii Naționale (buget de 66.000 de euro) ș.a. Până recent, nici măcar criteriile de finanțare nu erau făcute publice pentru o parte a acestor programe, iar transparența, mobilitatea, digitalizarea și capacitatea de a lucra cu ong-uri este una foarte redusă în cadrul ministerului, care, în schimb, compensează prin birocrație.

Local. Programe culturale versus șușe

La programele naționale se adaugă finanțări la nivel local. Dacă în cazul unor mari orașe, cum ar fi și cele care au candidat la titlul de Capitală culturală europeană, gestiunea finanțărilor se face prin organisme capabile să asigure calitatea și impactul proiectelor, în multe alte situații finanțările se fac discreționar. Un exemplu este ARCUB, care reușise în urmă cu câțiva ani să fie pentru București ceea ce este AFCN la nivel național, susținând proiecte de o bună calitate artistică și cu un rol social bine precizat, dar în urmă cu patru ani i-a fost retrasă calitatea de a acorda finanțări, fiind înlocuit cu o fundație a Primăriei Generale care a favorizat manifestări mai mult sau mai puțin asemănătoare cu bâlciurile. De altfel, multe dintre localități consumă cea mai mare parte a fondurilor pentru programe culturale organizând evenimente-tip zilele orașului/comunei, uneori cu onorarii șocante acordate unor artiști de calitate îndoielnică. Iar aceste șușanele punctează, în statistici, tot la finanțarea culturii independente.

Crowdfunding-ul, un mecanism încă incipient

Atragerea de finanțări din privat reprezintă un important debușeu pentru arta independentă. Oricât de dificilă s-ar dovedi, pentru că proiectele artistice concurează în atragerea acestor fonduri cu fotbalul, biserica și cazurile sociale, și oricât de redus ar fi spațiul bugetar – 0,2% din profitul brut al companiilor care raportează profit –, sponsorizările asigură cea mai mare parte a bugetului proiectelor de succes, de la festivaluri la producții artistice sau proiecte educative. Mecanismul nu este unul foarte fericit și sunt multe exemple de bune practici în țările europene care ar putea îmbunătăți implicarea companiilor private (sau crowdfunding-ul!) în proiecte culturale și educative. O problemă majoră este corelarea acestor finanțări cu ciclul economic: în perioade de criză, profitul companiilor și granturile guvernamentale scad simultan, iar sectorul culturii independente resimte dublu impactul crizelor financiare. Pericolul la adresa continuități și sustenabilității este major și permanent, chiar și în cazul celor mai serioase și bine consolidate inițiative cultural-artistice sau educative.

Imaginea de ansamblu

Analiza arată că sectorul independent este condiționat de capacitatea de a atrage finanțări și granturi. În același timp, sectorul economic din jurul culturii (definit în mod diferit de la o statistică la alta) are o contribuție de 3% în PIB. Contradicția între cele două propoziții este doar aparentă. Cea mai mare parte a pieței culturale și a produselor adiacente cu efect în PIB este reprezentată de produse de import, fie că este vorba despre obiecte culturale, drepturi conexe, patente și copyright. Oricare ar fi disciplina – artistică sau non-artistică. Pentru a putea echilibra balanța consumului intern, România are nevoie de politici și strategii care să implementeze o cultură activă social, conectată global și care să poată stimula inovația și creativitatea în societate. Cultura independentă ar putea juca rolul unui laborator de testare pentru asemenea strategii, dar primul pas este schimbarea perspectivei asupra ei. În acest moment, o mare parte a măsurilor dedicate sectorului cultural sunt concepute și implementate de decidenți și personal care n-o înțeleg, nu au avut experiențe similare, nu îi cunosc mecanismele, specificul și problematica, nu au interacționat cu publicul pe care acesta îl adresează și sunt complet indiferenți la rezultatele pe care sectorul independent le obține.