Andreea Raluca Grecu: „Orice model am adopta, el este deformat de obiceiurile și ritualurile de putere de la noi”

Când istoria ta ca națiune parcurge dictaturi succesive, desigur
că viața este distorsionată în domeniul cultural de
funcția propagandistică care a distrus țesutul moral al unei întregi societăți…

Ești manager cultural și formator cultural. Cum vezi tu împărțirea pe roluri în societate atunci când vorbim despre dezvoltarea domeniilor culturale și artistice? Cât și ce să fie de stat, cât și ce să fie independent? De unde know-how și de unde finanțare? Cum vezi schema de resurse?

Viața, realitatea decid cât și ce să fie public, cât și ce să fie privat. Când istoria ta ca națiune parcurge dictaturi succesive, desigur că viața este distorsionată în domeniul cultural de funcția propagandistică care a distrus țesutul moral al unei întregi societăți, nu numai sectorul artistic. Despre propagandă, cenzură, imixtiune prin schimbul mârșav „ai finanțare dacă procedezi după cum îți dictez eu” în viața culturală a României se pot scrie volume întregi. Cert este că, după 30 de ani de așa-zisă democrație și de înlăturare a cenzurii (înlăturare despre care am dubiile mele), reașezarea, reechilibrarea este dificil de imaginat. Este complicat să operezi cu dihotomia public-privat (independent) în România. Pe de altă parte, nu este sănătos, pentru un sector cultural, un monopol sau un cvasi-monopol al resurselor, care sunt captate/orientate/alocate mai mult de/spre/către sectorul public; sunt încurajate comportamente instituționale neadecvate contextului actual. Visez la evaluarea rezultatelor muncii artistice, visez la revizuirea anuală a alocărilor bugetare. Nu ai rezultate, nu ai premiere, nu ai turnee, nu ai o companie echilibrat susținută din surse publice, private, donații? Aștepți un an și reevaluăm atunci posibilitatea de a aloca/subvenționa activitatea respectivă.
În acest moment, instituțiile publice în România sunt conduse într-o proporție însemnată de persoane care au susținut concursuri potrivit legislației în materie de management al instituțiilor publice de spectacol și concerte sau concursuri potrivit prevederilor din Codul Muncii. Acesta este cadrul legal minim de respectat. Parcurgerea etapelor de concurs, din păcate, nu este egală cu ocuparea postului de către persoana/profesionistul cu cea mai bună pregătire sau cea mai potrivită experiență. Avem ingineri chimiști sau metalurgiști care se ocupă de soarta unor instituții culturale. Tot astfel, avem actori, regizori, coregrafi, care se ocupă de management, deși vocația lor a fost sau încă este una artistică, nu una de gestionare a banului public. De aici încep să curgă renunțările: do it for less. Din păcate, subiectivismul acolo, la fonduri, se acutizează ca o problemă ce cangrenează sistemul cultural.
De cele mai multe ori, partea legată de pregătire profesională a funcționarilor este tratată cu dispreț în România. Pe de o parte, pentru că a fost bagatelizată și transformată în plimbări „culturale” sau „educaționale”, inclusiv prin Erasmus+ sau prin Europa creativă, ca să nu pomenim de așa-zisele formări profesionale la Mamaia sau la Sinaia. Acolo tot bugetarul merge cu familia șase zile în concediu, cu hotel, masă și transport plătite de instituție. El se formează, familia se plimbă.
Iar goana după o „hârtie”, un certificat, aruncă și mai mult în ridicol formarea profesională în România. Calitatea este numitorul comun și el lipsește. Pe de altă parte, ani și ani a existat un monopol al formării culturale, distorsionându-se procesul de profesionalizare a managerilor ce au ocupat posturi de profil prin concurs. Se direcționa clar perioada minimă de formare profesională către formatorul autorizat aflat în subordinea Ministerului Culturii. Deci și resursele publice, care se plimbau din bugetul instituției culturale în bugetul formatorului deținător de monopol pe piața formării profesionale în domeniul cultural.
Know-how-ul adevărat s-a construit individual, personal, cu oameni doritori de cunoaștere care au beneficiat de burse de studiu. Eu una sunt beneficiara unei burse Soros care mi-a permis să frecventez un master european specializat în managementul întreprinderilor culturale (1998-1999) la Dijon, București, Timișoara, Florența. Mihaela (Niki) Braniște a studiat la Lyon în cadrul unui alt master. Și exemplele pot continua. Know-how există, finanțare ar exista și ea, jucată ca o minge de ping-pong.
Este uluitoare capacitatea acestor responsabili de după 1990 de a compromite, distruge, arunca în noroi concepte și sisteme funcționale aiurea în Europa și în lume. Am vorbit despre visele mele de alocare a subvențiilor pe bază de rezultate. Rezultate care, în opinia mea, ar trebui să urmărească salvarea acestui popor de la analfabetism. Până la cultura „înaltă” ne vom autoanihila cu prostia întreținută și încurajată. Aș mai vorbi despre căpușarea surselor publice de finanțare de către „abonați” la contracte de finanțare, de experți „evaluatori” care lucrează pe bază de suveică a finanțărilor: „tu dai notă de 99 proiectului X, eu, la altă comisie, dau notă de 99 proiectului instituției/ONG-ului/ SRL-ului cu care ai tu legături”. A tot întocmit AFCN liste negre cu experți descoperiți că scriu rapoarte favorabile și punctează cu 99 în grile de evaluare muzee, edituri etc. cu care au relații contractuale.
De unde să ne crească, aș întreba eu, un mușchi al bunului-simț, un neuron și o sinapsă a moralității? Aceste două aspecte sunt la baza folosirii know-how-ului și finanțării în folosul comunității artistice, nu înspre îmbogățirea unor așa-ziși experți și entități juridice. În România lucrurile stau așa: orice model adoptat este dezasamblat de obiceiurile și ritualurile de putere de la noi.

Ce face statul pentru „cultura independentă”? Are statul român, prin Ministerul Culturii, să zicem, un set de valori, o misiune, o promisiune față de societate?

Avem un palier al declarațiilor publice, atente la sensibilitățile domeniului cultural. Mai departe…angajați și angajate ale Ministerului, ale Consiliilor Județene, ale Consiliilor locale, aflați în posturi-cheie, au ca singur țel să își petreacă orele din programul de lucru pentru a rezolva chestiuni personale. O afirm cu mult regret. Mica și media corupție, sfântul dosar cu șină sunt la ordinea zilei. Atitudinea generală este de resemnare la numeroasele valuri de politizare ale conducerii de middle management, care a ajuns până la posturi ce altădată erau coloana vertebrală a Ministerului sau ale altor entități ce au atribuții în elaborarea și implementarea de politici publice în cultură. Situația durează de peste 16 ani și fie se reorganizează total acest minister, cu susținerea de concursuri pentru a se departaja angajații „pile-relații-cunoștințe” de angajații care chiar știu ce au de făcut și o și fac, fie acest minister se poate desființa. Este de departe cel mai slab minister din această țară. Vina este partajată, guvernele postdecembriste au avut nenumărați reprezentanți numiți la cârma ministerului.
Setul de valori este declarativ. Altfel, bunul-simț și moralitatea ar trebui să constituie baza de reconstrucție a acestei relații ratate stat-artiști-organizații culturale. Misiunea statică de pe pagina de web a Ministerului Culturii este desuetă. Viziune… mai bine nu mai amintim. Acțiunile concrete au favorizat grupuri de interese. Practic, transparența și egalitatea de șanse sunt simple discursuri aruncate publicului.

Lucruri bune care s-au făcut de-a lungul timpului? O măsură guvernamentală care a ameliorat situația?

Lucrurile bune au fost făcute de oameni care au sfințit locul atâta timp cât au fost lăsați, atâta timp cât nu au fost politizate pozițiile de conducere și apoi și cele de execuție. Baza de date de nepoți, nepoate, veri, verișoare, soți, soții etc. este fără de sfârșit în România. Măsuri guvernamentale care au permis scurte perioade de respiro: ordonanța privind managementul în cultură, cu toate modificările ulterioare, Hotărârea de înființare a Administrației Fondului Cultural Național.

Dacă ai avea azi un proiect pe care să vrei să-l pui în practică și în care tu crezi cu tărie și pentru care ai toate argumentele, justificările și studiile de impact. Care ar fi metoda optimă pentru a obține finanțare pentru el? Ce fel de fonduri ai viza, cum le-ai accesa?

Grea întrebare. Nu am încredere în secretariatele de concurs și în juriile naționale. Cu toate acestea, concurez indirect prin proiectele pe care le sprijin (le scriu, le îmbunătățesc) în fiecare an. Cu rezultate așa și așa. Sponsorizările sunt un domeniu sensibil, cu o lege mult contestată de potențialii beneficiari în sectorul cultural. Cauzele umanitare culeg partea leului în cazul acestui tip de fonduri. Crowdfunding-ul, donațiile obținute prin campanii publice sunt o piață în creștere, dar pandemia a avut impact asupra acesteia prin incertitudinea generală ce afectează comportamentele generale, nu numai cele referitoare la donații și la consumul cultural. De departe impactul major îl au acum cauzele umanitare, cum este și firesc, în contextul anului 2020.
Altfel… este bine că oamenii își adaptează ideile și organizează în continuare proiecte. Se luptă, no matter what. Și este rău că suntem lupi singuratici… fiecare pe bucățica lui de tort. Și în fiecare an tortul devine tot mai mic și mai fad.