De ce trecutul revine
Când am decis să scriu cartea Începutul e la urmă, aflată în curs de apariţie la Editura pentru artă și literatură, eram convinsă că încerc să reconstruiesc din fragmente de memorie și postmemorie trecutul familiei mele. Pe măsură ce romanul căpăta contur, am înțeles că adevărata miză era înțelegerea traumelor moștenite, care continuă să îmi modeleze felul în care trăiesc prezentul și îmi imaginez viitorul.
Dacă ar fi să aleg o metaforă pentru procesul rememorării, cea a caleidoscopului mi se pare cea mai potrivită. În copilărie, la târgurile de vară, îmi doream mai mult decât orice un „ochean fermecat”, acel cilindru pe care îl roteai și care recompunea la nesfârșit aceleași mărgele colorate în configurații mereu diferite. Nu știam niciodată ce imagine va apărea. Memoria funcționează ca un caleidoscop: fragmentele rămân aceleași, însă fiecare nouă privire le reașază altfel. De aceea, cu fiecare rememorare, trecutul se reconfigurează puțin diferit, în funcție de perspectiva prezentului. Credem că ne întoarcem spre ceea ce a fost pentru a recupera fidel o lume dispărută. Ȋn schimb, aflăm cine suntem astăzi și ne imaginăm scenarii de viitor.
Trauma și identitatea narativă
Scrierea unui roman de autoficţiune s-a născut din nevoia de a face pace cu trecutul, de a înţelege și accepta loviturile destinului, de a încheia un cerc care rămăsese deschis de câteva generaţii. Primul pas l-am facut cu 15 ani în urmă, când am intervievat-o pe mama. Apoi am rugat-o să scrie într-un caiet amintirile pe care ea le considera relevante. Ulterior, comparând cele două relatări, am observat o diferență care avea să îmi schimbe felul în care priveam memoria. Varianta scrisă consemna faptele: nume, locuri, date, succesiunea evenimentelor. În schimb, povestea spusă revenea obsesiv la corp. Mama își amintea mai ales frigul, foamea, frica, durerea, cum îi tremurau mâinile, cât de repede îi bătea inima. Scrisul organizează, înregistrează ce s-a întamplat, pe când vocea retrăiește cele simţite la nivel corporal. Se pare că înţelegerea trecutului se petrece mai cu seamă la nivel emoţional și chiar visceral, fiindcă amprentele istoriei ramân înscrise în corp și, uneori, devin chiar vizibile. Istoria se transformă într-o experiență senzorială. Observația aceasta mi-a amintit de reflecțiile lui Paul Connerton asupra memoriei corporale și a felului în care experiențele istorice continuă să fie purtate prin gesturi și practici ale corpului. (Connerton)
De aceea, poveștile din romanul meu se ordonează în jurul unei anatomii a traumei, unde corpul devine o arhivă a evenimentelor istorice pe care le traversează. Degerăturile suferite în tranșee, rănile căpătate pe front pot descrie războiul în care a luptat bunicul meu mai intim decât scenele de luptă. Unghiile înfipte în carne, capul plecat, umerii tensionaţi, pumnii încleștaţi, buzele strânse descriu efectele umilinţei îndurate de părinţi, bunici și străbunici. Pierderea părului și a dinţilor, faţa boţită, pielea crăpată stau mărturie teroarei din lagărele de muncă din Donbas, unde au fost trimiși vecinii noștri șvabi din Timișoara. Reacţiile fiziologice, precum transpirația abundentă, pulsul ridicat, gura uscată, împietrirea vorbesc despre spaima continuă în care se desfășurau vieţile oamenilor în vreme de război, de refugiu și chiar în viaţa de zi cu zi în timpul dictaturii comuniste.
Corpul își amintește înaintea conștiinței. Gesturile, postùrile și comportamentele se transmit mai ușor decât poveștile. Așa se învaţă autocenzura și atitudinea duplicitară. Așa înveți să îți alegi cu grijă cuvintele, să vorbești în șoaptă, să râzi precaut, să taci din teamă, să ascunzi din rușine, să porți o vinovăție care nu îți aparține și să încerci să îi ocrotești pe ceilalți chiar cu prețul propriului adevăr.
Am simțit nevoia unei recuperări a trecutului și printr-un demers postmemorial din două motive. Pe de o parte, pentru a rupe omertà – pactul tăcerii – impusă de regimul totalitar. Pe de alta, pentru o clarificare identitară, care s-a dovedit tot mai acută odată cu înaintarea în vârstă. Elaborarea memoriei, adică organizarea amintirilor și a folclorului de familie într-un narativ coerent are puteri dacă nu curative, atunci măcar de ușurare a poverii.
Memoria este întotdeauna un proces de selecție și reinterpretare. Ceea ce păstrăm nu este echivalent cu ceea ce s-a întâmplat, ci cu ceea ce a devenit semnificativ (Aleida Assmann). Postmemoria merge însă un pas mai departe. Ea reconstituie trecutul prin imaginație, proiecție și creativitate artistică, pornind adesea de la urmele materiale rămase în familie, precum fotografiile (Hirsch). De aceea, în câteva capitole, naraţiunea are ca punct de plecare o fotografie de familie. Fotografiile conferă consistenţă ontologică lumii reconstruite, ancorînd o istorie pierdută și înlesnind evocarea unei atmosfere pe care nu am trăit-o direct. Ȋnsa doar prin apelul la imaginaţie am putut să umplu golurile lăsate de tăcere.
„O singură fotografie nu și-a găsit locul ȋn niciunul din cele două teancuri. Singura în care suntem toți trei împreună. Port o pălărioară albă și rochia bleumarin, rochița aia cu ancora brodată pe guler și tivită cu tristeți mici, de copil. Stau între ei. Ea miroase a toporași, el abia așteaptă să-și aprindă o țigară. Zâmbim toți trei, așa cum ne-a spus fotograful. Zâmbete perfecte de familie perfectă într-o ramă perfectă. Tata nici nu bagă de seamă când iau fotografia de pe masă. Fața – netedă și lucioasă, reversul – plin de vânătăi și zgârieturi. Un pic ca inima mea.” (fragment din roman)
Memoria are puterea de a coagula sensuri prin revizitarea trecutului. Catharsis-ul se poate obţine prin conferirea unui sens tuturor acestor vieţi care au fost, nu de puţine ori, ignorate, umilite și abuzate de-a lungul anilor. Un sens, nici măcar unul pozitiv, ci o confirmare că suferinţa înaintașilor nu a rămas anonimă. Este vorba despre o recunoaștere postumă, o restabilire simbolică a demnităţii. Pentru membrii familiei mele, care au trecut prin două războaie mondiale, refugiu, epurare etnică, hărţuire și detenţie politică, identitatea s-a redus în acele situaţii la adaptare pentru a putea supravieţui. Trauma lor a devenit liantul poveștilor a câtorva generații cu care istoria nu a fost foarte generoasă.
Indivizii, familiile, comunitățile tind să își creeze un mit al (re)întemeierii ca mecanism de apărare prin raţionalizarea suferinţei pentru a recâștiga demnitatea umană pierdută în urma unor acte de violenţă fizică sau psihică. Identitatea acestora e puternic influenţată de felul în care sunt privite, tratate şi integrate experienţele-limită. Ȋn felul în care ele sunt raţionalizate, îmblânzite prin modul de a nara şi de a face bilanţuri care repun în echilibru o lume ieșită din matcă. Începutul e la urmă este, într-un fel, tocmai un mit al reîntemeierii familiei și identității.
„Ce s-a întâmplat cu el și cu familia noastră a fost mai rău decât moartea. A trebuit s-o luăm de la capăt de fiecare dată. Fiecare generație de la zero, ca și cum am fi fost blestemați. Adevărul e că, la noi, începutul e mereu la urmă. Așa zicea bunică-mea, străbunica ta, Maica Ruţi.” (fragment din roman)
Logica romanului o sfidează pe cea a realităţii, fiindcă mintea umană este incapabilă de a înțelege haosul. Prezentul se întoarce și recreează trecutul. Povestea pune lumea în ordine. Poate tocmai de aceea omul a fost dintotdeauna atras de poveste, deoarece narațiunea transformă haosul experienței într-o lume inteligibilă. Din această perspectivă, ea poate fi înțeleasă ca o incantație prin care se restabilește ordinea primordială, cosmosul, în sensul etimologic al cuvântului.
Literatura ca reparaţie simbolică
Nu mi-am propus să reconstruiesc trecutul cu fidelitatea unui istoric. Ȋn opinia mea, literatura are o altă misiune: aceea de a transforma urmele disparate ale trecutului într-o poveste capabilă să producă sens. Devenim cine suntem prin povestea pe care o spunem despre noi înșine. Este exact ceea ce Ricoeur numește refigurarea experienței prin narațiune. Dacă trauma sparge povestea, literatura încearcă să adune fragmentele și să le unească într-un tot coerent. Romanul recompune ceea ce memoria singură nu mai poate organiza.
Literatura nu poate schimba trecutul, dar poate schimba locul pe care acesta îl ocupă în conștiința noastră. Iar în această mutare de sens stă posibilitatea unei integrări simbolice a traumei: povestea care poate fi împărtășită și recunoscută de ceilalți. Odată cu dispariția ultimilor martori direcți, literatura devine unul dintre spațiile în care memoria poate continua să existe. Romanul încetează să mai aparțină exclusiv autorului și se transformă într-un obiect al memoriei culturale. (Jan Assmann)
„Când ies afară, sub cerul liber, mă gândesc la Maia, fredonând o romanță din alt veac.
Mă gândesc la Domnul Leonidas, ceasul lui Tatamare… Ȋncă ticăie. La Moșu Sima, care n-a cedat, deși a ieșit mai mult mort decât viu din subsolul Securității. La Mama, care a privit o brută în ochi și i-a arătat că nu se teme. Până la urmă, nu de asta avem nevoie cel mai mult? Permisiunea de a ne aminti. Să păstrăm ce contează, fără să fim nevoiți să explicăm. Și îmi spun: Suntem încă aici. Încă aici. Încă…” (fragment din roman)
În clipa în care cititorul își recunoaște propria experiență într-o poveste care, aparent, nu îi aparține, autobiografia depășește experiența individuală și devine un spațiu comun al memoriei. (Vultur) Iar în clipa în care povestea ajunge la cititor, autoritatea nu mai aparține exclusiv autorului. Sensul se naște din întâlnirea dintre experiența povestită și experiența celui care citește. Întrebarea nu mai este „De ce să cred această poveste?”, ci „Ce spune ea despre mine?”.
Istoria și literatura nu se află în competiție. Ele răspund unor întrebări diferite. Istoria încearcă să explice ce s-a întâmplat și de ce. Literatura încearcă să răspundă unei alte întrebări: cum a fost să trăiești acel eveniment?
Scriind acest roman, nu mi-am propus să reconstitui fidel o viață, ci să ajung la adevărul ei afectiv și să consemnez povestea unei deveniri. Literatura începe în momentul în care memoria brută este supusă unei munci de selecție, de structurare și de transformare artistică. Astfel că uneori am reorganizat experiența sau am comprimat timpul, alteori am contopit personaje, am imaginat situații și dialoguri atunci când acestea exprimau mai bine adevărul emoțional al unei existențe decât o simplă consemnare a faptelor. Imaginația începe chiar în interiorul memoriei. Nici o amintire nu este o fotografie intactă. De fiecare dată când ne amintim, reconstruim. Completăm goluri, reorganizăm secvențe, accentuăm anumite detalii și estompăm altele. Literatura face acest proces conștient.
Etica memoriei și responsabilitatea scriitorului
Într-un context în care memoria totalitarismului este din ce în ce mai des relativizată, iar nostalgia începe să înlocuiască analiza critică, literatura poate deveni o formă de rezistență împotriva uitării. Scrierea acestui roman a însemnat și asumarea unei „etici a neuitării”, în sensul pe care Monica Lovinescu îl dădea acestei expresii, din dorința de a păstra vie memoria victimelor regimului comunist, de a mă opune uitării colective programate, mistificării istoriei și compromisurilor morale din perioada totalitară.
Apoi este vorba și despre o datorie morală faţă de oamenii ale căror suferinţe par a fi uitate sau, chiar mai grav, bagatelizate în anii din urmă. Acestora am dorit să le dau un chip, o voce și o identitate. Poate că acesta este, în fond, sensul întregului demers. Nu putem schimba trecutul și nici nu putem reda viața celor care au fost zdrobiți de istorie. Putem însă împiedica dispariția lor din memorie. Iar, dacă începutul este, într-adevăr, la urmă, atunci fiecare poveste spusă astăzi devine un nou început împotriva uitării.
Ȋn mod evident, trecutul nu poate fi recuperat în forma lui originară. Fiecare lectură rotește încă o dată caleidoscopul memoriei. Fragmentele rămân aceleași, însă configurația lor se schimbă odată cu fiecare privire. Literatura nu schimbă mărgelele din interiorul cilindrului; schimbă doar unghiul din care le privim. Și uneori tocmai această nouă configurație face posibilă înțelegerea traumei și începutul vindecării.
Bibliografie
Assmann, Aleida, Cultural Memory and Western Civilization: Functions, Media, Archives, Cambridge Universiy Press, 2012
Assmann, Jan, Cultural Memory and Early Civilization: Writing, Remembrance, and Political Imagination, Cambridge University Press, 2012
Connerton, Paul, How Societies Remember, Cambridge University Press,1989
Hirsch, Marianne, The Generation of Postmemory Writing and Visual Culture After the Holocaust (Gender and Culture), Coumbia University Press, 2012
Ricoeur, Paul, Time and Narrative, University of Chicago Press, 1990
Vultur, Smaranda, Rezilienţa prin cultură. Dialoguri și repere, Spandugino Podcasts, accesat în iulie 2026, disponibil la https://www.youtube.com/watch?v=e79yD0IqrtQ
Monica Hoogstad (cu pseudonimul literar Mona Saluca) a absolvit Facultatea de Litere a Universității de Vest din Timișoara în 1989. În ultimii treizeci de ani, a studiat, lucrat și locuit în cinci țări europene. În prezent trăiește în Germania, unde predă Comunicare interculturală și Probleme sociale internaționale la Universitatea de Științe Aplicate din Frankfurt.
A publicat proză scurtă în Revista de Povestiri, Epithet, Literomania și Meridianul Timișoara sub pseudonimul Mona Saluca. Începutul e la urmă, în curs de apariție la Editura pentru Literatură și Artă, este debutul său în roman. În prezent lucrează la un al doilea roman, despre traficul de persoane și exploatare sexuală.