„Povestitorul trebuie să se topească în poveste”
Interviu cu Florin Șerban, regizorul filmului „Nu e locul tău aici”
Florin Șerban a revenit în cinema după o pauză de opt ani cu „Nu e locul tău aici”, un film turnat la Reșița, orașul în care s-a născut și a crescut, despre o crimă motivată etnic și despre felul în care aceasta se răsfrânge asupra unei familii. Filmul a primit premiul cel mare la Festivalul de Film de la Locarno – Leopardul de Aur –, unde tânărul actor Teodor Butănescu, care joacă rolul fiului, a primit și o mențiune specială pentru interpretare. La Sarajevo, Adrian Văncică a câștigat trofeul „Inima Sarajevoului” pentru cel mai bun actor, pentru rolul din acest film.
Este o revenire care reia un traseu început în 2010 cu „Eu când vreau să fluier, fluier”, film distins cu Ursul de Argint și Premiul Alfred Bauer la Berlin, și continuat cu „Box”, distins cu Premiul FIPRESCI la Festivalul de Film de la Karlovy Vary.
Șerban este unul dintre regizorii români care au intrat foarte devreme în atenția festivalurilor internaționale. A studiat Filosofie la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj și apoi regie de film la Columbia University, la New York. În anii în care nu a mai făcut lungmetraje, a construit Școala de Film, un proiect în care a lucrat direct cu actori și tineri cineaști. „Nu e locul tău aici” este, în multe privințe, rezultatul acestei perioade: un film în care 19 dintre actori sunt debutanți și pe care regizorul i-a format el însuși.
Am vorbit despre nevoia de control asupra propriilor filme, despre raportul cu ceea ce presa a numit „Noul Val Românesc”, despre Reșița și întoarcerea într-un loc al copilăriei cu o poveste despre violență și intoleranță. Despre Mahler, Ozu, lucrul cu actorii fără experiență, blocajele finanțării cinematografiei românești și despre ce se schimbă atunci când un regizor își lasă filmele să fie judecate de alții.
Și, mai ales, despre ce urmează de aici înainte.
Daniel Sur: De la debut și până la „Nu e locul tău aici”, ai scris, regizat și montat filmele tale, iar uneori te-ai ocupat și de producție. În presa internațională apare recurent observația că ai nevoie să controlezi aproape fiecare etapă a filmului. E ceva ce ai ales conștient sau pur și simplu așa știi să lucrezi?
Florin Șerban: Da, așa e, controlez mare parte din parcursul poveștilor pe care le spun fiindcă eu cred în autorul care se angajează plenar, chiar și în cazul unui mediu atât de colaborativ precum cinema-ul, unde e nevoie de o echipă de zeci de oameni să ducă la capăt un proiect. Poveștile pe care le pun pe ecran m-au tulburat întâi pe mine și fac tot ce pot să mă asigur că le duc către sfârșit așa cum cred eu mai bine.
Daniel Sur: Eram colegi la Facultatea de Filosofie, la UBB, într-o perioadă în care niciunul dintre noi nu știa prea bine unde va ajunge. Dacă te-ai întâlni astăzi cu tânărul de atunci, ce i-ai spune despre frica de eșec – despre frica ta, nu despre cea a personajelor tale?
Florin Șerban: Am visat să fac film din adolescență. Sau, poate, mai devreme. M-am întâlnit deunăzi cu un prieten din copilărie, care mi-a amintit cum, la 7 ani, făceam diverse jocuri unde dădeam celor din jur roluri de prinți sau prințese, rău-făcători, salvatori etc. Așadar, făceam un fel de regie încă de pe atunci. La Filosofie la UBB a fost un popas pentru mine, unul care mi-a dat mult curaj să mă iau la luptă, conceptual, cu orice, să mă întreb permanent, să mă contrazic și să contrazic. Sunt sigur că îți amintești seri lungi de dispute despre… orice.
Daniel Sur: „Eu când vreau să fluier, fluier” a fost imediat asociat cu Noul Val Românesc și cu cinematografia lui Cristian Mungiu și Cristi Puiu. La debut, această apropiere ți s-a părut firească sau ai simțit-o mai degrabă ca pe o etichetă pusă din exterior? După șaisprezece ani, mai crezi în ideea unui „Nou Val Românesc” ca grupare artistică sau o privești deja ca pe un capitol încheiat?
Florin Șerban: Cred că „Noul Val Românesc” e o etichetă pusă de istorici de film, critici de film astfel încât să poată cataloga mai bine. Cred că există o oarecare preocupare a regizorilor români de după anii 2000 pentru probleme sociale, cinema brutal, interpretare realistă din partea actorilor, dar aici se cam termină asemănările. Ca să existe un curent artistic trebuie să existe o platformă comună, un corp teoretic la care să adere membrii, întâlniri, dezbateri. Noi nu avem așa ceva. Noi, cei mai mulți, abia ne cunoaștem personal, nu am discutat cu adevărat niciodată.
Apoi, să fim serioși… ce legătură stilistică e „Nu aștepta prea mult de la sfârșitul lumii” al lui Radu Jude, probabil cel mai bun film românesc din ultimii 20 de ani, și „Moartea domnului Lăzărescu” al lui Cristi Puiu, prima ieșire pe marea scenă internațională a unui film românesc după anii 2000? Nu tot ce a venit din România după anii 2000 înseamnă „Nou val”. Cred că sunt câțiva regizori grozavi aici, Mungiu, Puiu, Jude, Porumboiu, Mitulescu, Giurgiu și mulți alții care fac ca, de mai bine de 20 de ani încoace, în ciuda subfinanțării domeniului, cinematografia noastră să fie una dintre cele mai interesante cinematografii europene, o cinematografie de referință la nivel mondial. Cu sau fără etichetă.
Daniel Sur: În filmele tale revine o situație în care o instituție ajunge să eșueze în raport cu un copil sau cu o familie: închisoarea din „Eu când vreau să fluier, fluier”, spitalul și orașul de provincie din „Nu e locul tău aici”. De ce te interesează atât de mult aceste spații în care oamenii trebuie să respecte reguli, dar tocmai regulile ajung să producă ruptura?
Florin Șerban: Mă interesează în primul rând raportul omului la început de drum cu regula, cu sistemul de reguli. Apoi relațiile cu părinții, cu cei care ar trebui să dea exemplu, să ghideze și, dintr-un motiv sau altul, eșuează. Nu știu de ce mă interesează. Eu am avut o copilărie de poveste, cu părinți iubitori. Poate de asta mă uit cu regret și oarecare vinovăție la cei care nu au asta. Nu știu răspunsul limpede.
Daniel Sur: Ai filmat la Reșița, orașul în care te-ai născut și ai crescut. În loc să construiești o poveste nostalgică despre locul copilăriei, l-ai transformat în decorul unei crime motivate etnic. Cum este să filmezi împotriva propriilor amintiri și a locului din care provii?
Florin Șerban: Nu am ales Reșița motivat de nostalgie, deloc. E un loc foarte cinematografic, cu planuri multiple din punct de vedere vizual. L-am ales din considerente stilistice în primul rând. În al doilea rând, l-am ales pentru că știam că sunt oameni acolo care pot să ne ajute și au făcut-o. Ne-au ajutat tare mult cu toții, de la primar până la omul sub a cărui fereastră filmam într-o noapte rece, cu ploaie îngrozitoare, pe care l-am deranjat până la 4 dimineața și care știi ce a făcut drept răsplată? La 2 dimineața ne-a adus ceai cald cu miere. Habar nu avea cine suntem, ce film facem, dar ne-a văzut zgribuliți și a venit la noi cu ceai fierbinte. Sper să îl găsesc și să îl invităm la premieră. Căci, pe lângă avanpremierele din Timișoara, Oradea și București, filmul va avea prima proiecție oficială la Reșița.
Daniel Sur: „Variety” a considerat finalul din „Nu e locul tău aici” „stupefiant de greșit”, în timp ce alți critici l-au văzut tocmai ca pe unul dintre cele mai curajoase momente ale filmului. Știai că finalul va împărți publicul sau ai fost surprins de reacții?
Florin Șerban: Oameni diferiți văd filmul diferit și e bine că e așa. Nu mă surprind reacții extreme de felul e foarte bun sau e foarte prost. Nici nu lucrez pentru reacțiile criticilor, oricare ar fi ele. Lucrez pentru o poveste despre care cred că va tulbura și sper că va naște întrebări.
Daniel Sur: „DMovies” te-a comparat cu Ozu, observând felul în care folosești uși, coridoare, praguri și distanțe între personaje. Este o influență pe care ți-o asumi sau ai ajuns la acest tip de construcție vizuală pe altă cale, poate și prin formația ta filosofică?
Florin Șerban: Nu am gândit-o ca pe un omagiu, nici nu o socotesc o influență directă. Însă, eu văd film, trăiesc film, îmi e greu să spun de unde vine ceva. Poate că de-acolo, nu știu. Oricum, sigur nu conștient.
Daniel Sur: Filmul începe cu Simfonia a III-a de Mahler peste imaginile orașului. E o alegere foarte puternică înainte ca povestea să înceapă propriu-zis. De ce Mahler și de ce ai simțit nevoia acestei muzici, după ce în „Eu când vreau să fluier, fluier” ai lucrat atât de mult cu tăcerea?
Florin Șerban: Mai e muzică în film, acela e doar începutul. Mai e muzică scrisă de Marius Leftărache și Nikita Dembinski, foarte inspirată. De ce Mahler și de ce Simfonia a III-a? Bucata aceea are ceva grandios și funest. Așezată peste imaginile unui oraș care vrea, se străduiește, dar e blocat totuși în proiect – Reșița –, ea se suprapune cu protagonistul, care e la fel: vrea, se străduiește, dar ceva îl trage înapoi și îl condamnă. Întocmai precum un erou de tragedie, damnat orice ar face, căci zeii au altceva pregătit pentru el.
Daniel Sur: Ai distribuit 19 actori debutanți, pe care i-ai format chiar tu la Școala de Actorie. Ce se schimbă în relația cu un actor care nu a mai jucat niciodată, în comparație cu lucrul cu un actor experimentat precum Adrian Văncică? Și ce riști când o parte atât de importantă a filmului depinde de oameni aflați la prima lor experiență?
Florin Șerban: Sincer, nu am riscat nimic distribuindu-i fiindcă știam foarte bine ce pot – mult, oamenii ăștia pot mult. Dar prezența lui Adrian alături de ei a ajutat mult de tot. Adrian e nu doar un actor grozav, cu foarte multă experiență în film, teatru, serial, ci și un actor extrem de generos. I-a ajutat mult Adrian, în unele scene și-a dublat efortul pentru a-i ajuta. Lucrul cu el i-a inspirat și pe ei, m-a inspirat și pe mine.
Daniel Sur: Ai pus lungmetrajul pe pauză timp de opt ani pentru a construi o școală de actorie. Ce ai învățat despre actori în acești ani și nu ai fi putut învăța regizând încă trei sau patru filme?
Florin Șerban: Școala de Film a fost și e un proiect esențial pentru mine. Lucrul aici m-a ajutat să văd lucrul cu actorii altfel, să fiu mai curajos, să mă maturizez ca artist, să încarc cu întrebări și povești. Nu am spus „STOP, de-acum nu mai fac film, doar Școala de Film”, ci așa s-a nimerit și în anii ăștia nu a mai fost loc pentru altceva.
Am mai făcut un proiect în anii ăștia, „Hamlet”, un film finanțat integral de mine și de cei care au lucrat la el, parțial cu actori de la Școala de Film, pe care urmează să îl termin curând și să îl lansez pe internet, dar nu cred că puteam să fac și filme unul după altul și Școala de Film. Acum voi schimba, filmele vor veni pe primul plan, Școala e deja pe drumul ei.
Daniel Sur: Ai vorbit în repetate rânduri despre blocajele CNC și despre vidul legislativ care a afectat finanțarea cinematografiei românești. Cât din „Nu e locul tău aici” s-a făcut în ciuda sistemului și nu datorită lui? Și câtă încăpățânare trebuie să aibă un regizor ca să meargă până la capăt într-un asemenea context?
Florin Șerban: „Nu e locul tău aici” e făcut cu sprijinul Centrului Național al Cinematografiei, nu ar fi fost posibil fără. „Hamlet”, filmul de care spuneam mai sus, a fost făcut de mine și de prieteni, cu banii noștri, dar e un film care a costat câteva zeci de mii de euro, puține zeci de mii. Altfel, când vorbim de filme care costă câteva sute de mii de euro, ei bine, filmele astea nu ar fi posibile fără ajutorul CNC.
E firesc ca o cinematografie națională să fie finanțată de organisme ale statului, așa e în toată Europa. Atenție, banii ăștia, cei care susțin cinematografia, NU sunt bani de la buget. Sunt bani care provin din exploatarea filmelor românești, timbru cinematografic, taxe pe spații publicitare etc.
Problema acum e că, datorită vidului legislativ, nu a mai fost organizat concurs pentru proiecte de felul ăsta, care reprezintă cinematografia națională, de un an și jumătate. Dacă se mai continuă așa, în următorii ani nu vom mai discuta dacă un film sau altul face parte din „Noul Val Românesc”, vom vorbi de cât de întinsă e plaja pustie.
Daniel Sur: Dacă la debut erai asociat cu un anumit tip de realism social, astăzi criticii vorbesc despre precizia aproape „chirurgicală” a filmelor tale. Ce s-a schimbat în felul în care regizezi? Ai ajuns să tai mai mult decât adaugi?
Florin Șerban: Mmmmm… Cred că, în general, m-am maturizat, am căpătat mai mult curaj, dar, mai ales, asta era formula potrivită pentru povestea asta. Ce fac acum e total diferit. Camera în mână, inserturi de jurnal TikTok. Eu chiar nu cred că am un stil anume, cred că reușesc să mă adaptez poveștii. Dacă vrei, mutatis mutandis, aș putea să îl amintesc pe Țuțea – „Nu am sistem căci nu vreau să așez mai devreme în coșciug”.
Daniel Sur: Filmele tale au fost adesea primite diferit de festivaluri și de critica de presă: juriile le-au premiat, în timp ce cronicile au fost uneori mult mai dure. Te interesează această diferență? Sau, după atâția ani, ai încetat să mai încerci să controlezi felul în care este citit un film?
Florin Șerban: Ca autor, încerci să controlezi emoția și gândul spectatorului atunci când faci filmul. Apoi, e bine să faci un pas înapoi, să aștepți și să accepți. E comod? Deloc, dar e parte din meserie.
Daniel Sur: „Nu e locul tău aici” ajunge în România în noiembrie, după Locarno și Sarajevo. Un juriu elvețian a apreciat „măiestria limbajului cinematografic”, în timp ce un spectator din Reșița sau Cluj ar putea privi filmul înainte de toate prin prisma violenței îndreptate împotriva unui om din propriul său oraș. Te interesează această diferență de receptare?
Florin Șerban: Păi, poate că și un spectator din Reșița sau Cluj să aprecieze „măiestria limbajului cinematografic”, nu? Nu poți să gândești sau să anticipezi integral experiența personală în fața unui fapt artistic. Poți, ca artist, cel mult spera să o conduci în anumite momente. Apoi, cu cât un film e mai curajos și mai generos cu emoția și semnificațiile, cu atât se expune mai mult.
„Nu e locul tău aici” e un film curajos și sunt sigur că va fi lăudat și înjurat la noi. Ce pot spera însă e să trezească emoție și întrebări, în special printre părinți și adolescenți.
Daniel Sur: La „Ela sau Jurnalul unei fete cuminți din România”, scenariul este scris de Adriana Neagoe, iar producătoarea executivă este Minodora Șerban. Este un proiect despre o fiică, construit într-un context în care, după trei decenii de cinema, ajungi să lucrezi cu femei în poziții-cheie. S-a schimbat ceva concret în felul în care lucrezi sau schimbarea se vede mai ales în povestea pe care o spui?
Florin Șerban: Am lucrat cu femei în poziții-cheie tot timpul. Minodora, sora mea, este producător executiv al tuturor filmelor pe care le facem la Fantascope, casa noastră de producție, de câțiva ani încoace, nu doar pentru filmele mele.
Adriana Neagoe e autoarea scenariului, profesoară de engleză în viața civilă, mi-a fost studentă la Scenaristică la Școala de Film, studentă la Actorie la Școala de Film, joacă și în „Nu e locul tău aici”, joacă și în acest film pe care l-a scris. E povestea ei, de fapt, a adolescenței ei. Rolul ei însă e jucat în film de o altă studentă a Școlii de Film, o adolescentă extrem de talentată de care sunt sigur că veți mai auzi după filmul ăsta.
Daniel Sur: Ai spus că îți dorești ca spectatorul să fie un martor tăcut, nu un detectiv. Dar un spectator care privește violența fără să intervină poate deveni, la rândul lui, complice. Cum găsești limita dintre a arăta violența și a o transforma într-un spectacol?
Florin Șerban: Oh, nu e deloc spectacol aici. La scenele de violență, atâtea câte sunt, spectatorul e martor, crede-mă. Am spus că nu va fi detectiv, căci tensiunea e una morală. Am evitat cu intenție tensiunea cheap thrill sau whodunit. Provocarea aici nu e să ghicești cine a făcut crima, ci cum se va reflecta crima asupra vieții celor din jur.
Daniel Sur: În ultimii cincisprezece ani, presa internațională a construit despre tine două imagini destul de diferite: regizorul care continuă estetica Noului Val Românesc și regizorul care și-a găsit un limbaj propriu, tot mai precis. Care dintre cele două descrieri ți se pare mai apropiată de ceea ce ai încercat să faci?
Florin Șerban: Niciuna. Cum ziceam, chiar nu cred că am un stil și mă mândresc cu asta. Adopt stiluri diferite de filmare, de joc actoricesc, de montaj, în funcție de poveste. Cred tare de tot că povestitorul trebuie să se topească în poveste. Nu spui puștiului tău la culcare două povești, o fabulă și o poveste încărcată de tensiune și mister, în același fel, nu? De ce ar fi altfel cu filmele?
Daniel Sur: Titlul „Nu e locul tău aici” pare să spună mai mult decât o replică adresată unui personaj. Cui îi este adresat, de fapt? Victimei, celui care o agresează, comunității, străinului sau poate chiar spectatorului?
Florin Șerban: Pleacă de la acele stickere pe care atacatorii le lipesc pe parbrizele mașinilor parcate pe trotuar, cele pe care le vandalizează. Dar e, în egală măsură, un avertisment pentru tată și pentru fiu, din motive diferite.
Daniel Sur: Filmul pornește de la o crimă motivată etnic într-un oraș pe care îl cunoști foarte bine. Într-o Românie în care discursul identitar și intoleranța au revenit puternic în spațiul public, cât de mult este „Nu e locul tău aici” despre ceea ce se întâmplă acum și cât despre ceea ce s-a întâmplat deja?
Florin Șerban: Filmul e o ficțiune bazată pe ce avem în jur și ar putea să se întâmple mai ușor decât am vrea să credem. Sper să nu se întâmple niciodată.
Daniel Sur: Filmul îi cere spectatorului să privească violența fără să-i ofere explicații simple sau un punct de vedere moral confortabil. Ce ai vrea să rămână cu el după ce iese din sală?
Florin Șerban: Aș vrea să plece cu întrebări. „Ești cu adevărat atent la copilul tău?” e cea mai importantă. Aș vrea ca adolescenții care ajung la film să se întrebe dacă sunt gata să trăiască într-o lume care urăște mai mult decât iubește. Mai multe, de fapt, dar poate am să aud o parte dintre ele la Q&A-urile pe care o să le facem prin țară.
Daniel Sur: După opt ani în care ai construit o școală de film și după revenirea în cinema cu un film atât de diferit de cele anterioare, ce urmează? „Ela sau Jurnalul unei fete cuminți din România” este următorul film sau simți că, odată cu „Nu e locul tău aici”, începe o altă etapă în cinema-ul tău?
Florin Șerban: Da, simt că începe ceva nou, dar, ca să fiu absolut sincer, nu știu ce, nu știu cum o să continue.
Copyright pentru imagini: Fantascope Films
