Poeme din „Inima hiperkinetică” de Cristina Bogdan

Votul deschis organizat de Agenția de carte, „(S)Top cele mai bune cărți ale anului 2025” a desemnat volumul „Inima hiperkinetică” de Cristina Bogdan ca fiind cartea de poezie a anului trecut. Preselecția s-a făcut prin analiza titlurilor nominalizate la Premiile Radio România Cultural, Premiile Observator Cultural, Gala Tinerilor Scriitori / Cartea de Poezie a anului 2025, dar și conform preferințelor editorilor și colaboratorilor Agenției de carte. Votul a fost public și s-a încheiat pe 31 august.

La secțiunea Proză, câștigător a fost volumul „Și florile de cireș mor” de Mihai Bălăceanu. Secțiunea Cartea de critică, istorie și teorie literară a fost câștigată de Iuliana Miu pentru volumul „Mircea Nedelciu. Un personaj principal”. Cea de a patra secțiune, Cartea de eseu, publicistică și memorialistică, l-a avut câștigător pe Andrei Gorzo cu volumul „Ce am învățat de la Graham Greene. O istorie de familie”.

---

Poeme de Cristina Bogdan, selectate din volumul inima hiperkinetică

(Editura EIKON, 2025)

inima (în era reproducerii mecanice)

lui Walter Benjamin

adevăratul organ reproducător e inima
cea care produce și reproduce
cea care naște în fiecare secundă
mii de roiuri de albine
care așteaptă să moară
după ce au adus mierea amară
până în fagurele-casă
unde niciodată nu ești singur și tăcut
ca într-o meditație mută
pe-un peron de gară
pustie, pierdută.

inima e singurul organ reproducător
nu știu de ce dați vina pe altele
doar ea reproduce iubiri trecute
iubiri închipuite
neîntâmplate
scrise cu vocabule
distilate în apa grea
a centralelor nucleare
care-au pulverizat
istoriile de dragoste în ea.

adevăratul organ reproducător e inima
copiii nu se nasc din cap
precum Atena
nici din uter
precum muritorii de rând
copiii iubirilor neîntâmplate
se nasc și mor în inimă
ca într-un cimitir
de pe-o insulă scufundată
sau ca-ntr-o cetate
etern asediată.

măsura tuturor lucrurilor

zugravului care a pictat, în 1722,
pridvorul bisericii Kretzulescu din București

unii-și măsoară pământul din bătătură
mulți averile din hambare
uitând că vine o noapte
– și acum este –
când se vor lua de la ei sufletele

cuvintele-și măsoară unii
alții tăcerile
cei mai mulți măsoară
gravitatea situației
fără s-o priceapă
cam toți din priviri te măsoară
de parc-ar avea orbul găinilor

cu o trestie măsoară Ioan templul
încremenindu-și gestul pe ziduri creștine
în linguriță
penitentul Îl măsoară pe Hristos-Cel-din-îmbucătură
atent să nu-I alunece prin gâtlej mai jos de inimă
tații creștete de odrasle pe tocăria ușilor măsoară
ca să le citească-n linii înălțimea faptelor viitoare
mamele sunt măsura tuturor lucrurilor
în ele pruncii stau la dospit până dincolo de zenit

istoricii măsoară trecutul
și-l povestesc la gura sobei
la gurile de vărsare ale apelor
ca niște homeri
ca niște homari
ca niște guvizi avizi de tăceri

geografii măsoară pământul
îl prefiră în palme
pentru a-l fereca între liniile unei hărți
ceasornicul măsoară timpul
din plictiseală doar
căci orele sunt mereu între ele egale
deși Proust n-ar fi de acord

te întinzi pe pământ
și măsori cu pletele
umbra ce ți s-a luat
când soarele a plecat

cu ce măsură măsori
cu aceea ți se va măsura
roagă-te
să nu te prindă la judecată
cu ocaua cea mică.

se întâmplă mereu pentru prima dată

lui Nuri Bilge Ceylan

zăpada e ca iubirea
se întâmplă mereu pentru prima dată
ne bucurăm de minune la primii fulgi
de parcă nu ar fi nins niciodată
de parcă nu ai fi iubit nicicând
nici măcar ca un vers alb într-un gând

zăpada e ca dragostea
se topește lent și devine apă de ploaie
când o aduci în casă
și-ncepi să te uiți mai atent la ea
în timp ce-ți încălzești mâinile
la resturile de poveste aruncate în sobă

zăpada e ca iubirea
ți-e teamă s-o atingi
ca să nu-i strici ființa
ai zbura doar să nu rămână urme
prin albul ei
să n-o înnegrești cu tine

dragostea e prima zăpadă
cade mereu din alt cer
când sufletul ajunge pe la zero grade
apoi devine brusc incandescent
precum cel mai vechi vulcan din lume
amintindu-și cât de bine era să erupă

mac și memorie
zăpadă și liliac
noi-fără-doi
ascunși între cea dintâi
și cea din urmă ninsoare
ca-ntr-un scâncet nou-născut

se întâmplă mereu pentru prima dată

depositio

lui Nicolae Steinhardt

Poezia nu e o stare de spirit,
ci un sentiment crucificat.
Iar cel care citește poezie,
un Iosif din Arimateea,
coboară strigătul de pe cruce
si-l așază în grabă
în peștera memoriilor sale.

eclipsă totală de lună

lui Serghei Rahmaninov

Te-ai trezit speriat
cu gândul că nu exist,
că visele tale
au erodat fildeșul argintiu
din care era plămădită femeia,
căreia unii i-au spus, prin povești,
Galateea.

Culcă-te liniștit
– ți-am șoptit,
e doar o eclipsă totală de lună,
oamenii au ieșit pe străzi
să-i jerfească lui Iuno cea bună,
ca la Kalendaele romane, nu grecești,
uitând că azi sunt, de fapt, Nonaele,
iar mâine,
adevăratele serbări împărătești.

Noi însă știm,
scânteietoare crăiasă,
că jertfa care ni se cere
nu mai e, de mult, sângeroasă,
deși ar fi fost mult mai simplu
să fie.
Când îți pui cuvintele pe altar
ca o ardere de tot – holókausta,
luna se-ndură și-ți promite să vie,
să ți se arate iar – și cu asta basta,
ca o iubită pitită de-un Pontifex Maximus
sub o literă dintr-o poezie.