Tudor Giurgiu despre „Libertate”: Am pornit la drum încercând să îmi limpezesc gândurile și să caut eu, în primul rând, niște explicații.

„E un film despre psihoza unor zile nebune din decembrie `89, despre frică, despre violență extremă, haos și confuzie, despre manipulare. Surprinde tot ceea ce am trăit noi, cei care am prins cumva Revoluția și ne-am aflat fie pe străzi, fie în fața televizoarelor. E un film care cred că va fi citat des drept o ilustrare a unor momente total nebune și incredibile.” (Tudor Giurgiu)

Interviu realizat de Corina Taraș-Lungu

Filmul abordează un moment extrem de important al istoriei noastre, cel al Revoluției din 1989, deglorificându-l.

Cumva m-a frapat ce s-a întâmplat la Sibiu cu acea explozie necontrolată de violență brută. Cum oameni care, deși se cunoșteau, au ajuns să devină dușmani, să se deteste după ce, cu niște ore înainte, își beau cafeaua împreună. Nu am înțeles cum, din multă confuzie, a fost posibil să se tragă atâtea gloanțe, să moară atâția oameni. Au fost niște consecințe ale haosului, ale lipsei de ordine și de comandă. M-au preocupat aceste întrebări rămase fără răspuns. Am pornit la drum încercând să îmi limpezesc gândurile și să caut eu, în primul rând, niște explicații.

Vi s-a părut vreodată pe parcursul filmărilor că ați ales un subiect covârșitor?

Nu mă gândesc la un spectator ideal atunci când pornesc la drum cu un film, dar e foarte adevărat că, pe parcursul realizării lui, mi-am dat seama de responsabilitatea pe care o aveam realizând „Libertate”. Ceea ce nu am realizat atunci când lucram la scenariu, alături de Cecilia. A fost un moment când mi-am dat seama că filmul acesta va fi văzut și peste zeci de ani și că lumea o să îl asocieze, în mod paradoxal, nu doar cu ce s-a întâmplat la Sibiu, ci cu toată Revoluția, în sine. Atunci am început să fiu un pic speriat și foarte atent. Am devenit mai stresat, pentru că am simțit că am o povară în plus față de ce aveam deja pe cap.

Ce surse de documentare Au fost folosite pentru film?

Am citit cărți scrise de oameni din Ministerul Apărării Naționale sau din Ministerul Afacerilor Interne, dosarele Revoluției, volumele aferente evenimentelor de la Sibiu, am citit multe articole, am văzut materiale filmate în Sibiu în zilele respective. Totuși, fundamental cele mai importante, au fost întâlnirile cu participanți activi la evenimentele din acele zile, cu oameni din bazin, cu mulți civili, milițieni sau securiști, cu oameni din armată. Ei m-au ajutat să am un tablou complet al acestor evenimente. Am discutat cu foști elevi ai Școlii Militare „Nicolae Bălcescu”, care în `89 erau cei care erau panicați, mulți dintre ei au tras sau i-au bătut pe milițieni. Azi sunt oameni maturi, cu o cu totul altă distanțare față de acele evenimente, așa că mi-au putut povesti ce au simțit.

Realizarea acestui lungmetraj a implicat un număr impresionant de oameni. Dacă ați face un bilanț, în câte locuri ați filmat și câți actori au fost implicați, cât au durat filmările?

Am filmat timp de 29 zile, ceea ce a fost extrem de puțin, față de anvergura producției. Am avut o echipă de peste 80 oameni, peste 110 actori, cu figurație foarte multă. A fost cea mai mare producție în care m-am implicat vreodată.

Ce public ați avut la proiecții și cum au decurs dezbaterile de la finalul lor?

Publicul de la proiecțiile speciale, din caravanele pe care le-am avut, a fost unul foarte eterogen. Nu pot spune că predominau cei care au prins Revoluția, după cum nu au fost nici în majoritate tineri. Ceea ce a fost foarte interesant, pentru că a creat ocazia unor discuții foarte diverse, temele au variat de la confesiunile unora care au trăit pe pielea lor acele zile până la întrebările absolut inocente ale unor tineri care încearcă abia acum să își explice ce s-a întâmplat. Mulți nu au avut dialoguri cu părinții, au citit insuficient despre subiect, pentru că la școală nu se prea vorbește despre Revoluție. Au fost conversații foarte pasionante. Pe mine m-a prins foarte tare acest turneu, pentru că, până la urmă, am putut să iau pulsul unui segment important de public, al unui eșantion reprezentativ de români. Am putut să îmi dau seama, într-un final, cum se raportează ei la istoria recentă, la Revoluție. Și cât de mult mai este Revoluția un subiect de care ne mai pasă. Cred că, deși mulți nu conștientizează, trauma există în continuare, există supărarea provenită din faptul că nu știm tot despre Revoluție. E un subiect care doare și, chiar dacă vrem să uităm, acest proces nu e atât de simplu.

Cine sunt victimele, cine sunt „teroriștii” și cine sunt vinovații din „Libertate”?

Aceasta a fost o altă concluzie: că nu există un singur adevăr. Nu poți să trasezi exact o linie între vinovați și victime. Dacă ar fi fost atât de simplu, poate că situația s-ar fi tranșat de ani de zile. Situația în Sibiu și în alte orașe a fost foarte complicată. Cred că, punctual, putem spune că Armata a avut o culpă evidentă, din cauza situației în care a tras necontrolat și a generat haosul care a condus la moartea multor nevinovați. Dar, în egală măsură, nu poți să ignori culpa istorică a organelor de represiune a statului, cele care îl serveau pe Ceaușescu, respectiv Securitatea și Miliția.

În documente și în mărturii , ați descoperit nume de oameni care au greșit fără echivoc atunci iar acum trec drept persoane integre?

Nu am găsit neapărat nume ale unora care au greșit atunci și astăzi să fie neapărat privilegiați, cu roluri în aparatul de stat, dar, în egală măsură, am găsit nume de oameni care, odată ce au fost pe stradă, și-au revendicat foarte ușor titlul de revoluționari. Mi-e greu să cred că toți au fost revoluționari, dar ei au fost răsplătiți, au urcat în ierarhia noilor puteri după `89, și-au făcut business-uri, au căpătat puterea și s-au folosit cât au putut de ea. Un exemplu foarte bun a fost Francisc Tobă, maior, unul dintre cei care au fost acuzați de violențe extreme în timpul Revoluției din Sibiu, care a ajuns ulterior parlamentar și care a rămas, până astăzi, o persoană foarte controversată.

Filmul este centrat pe caracterul irațional al acelor zile, care depășește stadiul individual și pătrunde la nivel de mase, în forme extrem de complexe. Ce influență au asupra zilelor noastre deciziile, insecuritatea și complicitatea neasumată?

Cred că am trăit suficient de mult în minciună și într-un fel de compromis tacit cu ocultarea unui adevăr care s-ar fi putut afla mai devreme. Tipul acesta de coabitare cu secretele cred că nu face bine unei societăți. Iar noi ne-am obișnuit să trăim așa. Ne-am obișnuit să nu primim răspunsuri la întrebări adresate instituțiilor statului, nu avem reacție la faptul că arhivele Securității nu sunt toate predate, deschise. Sunt prea multe lucruri nelămurite, nu doar din Revoluție, ci și din perioada anilor `90. Să nu mai spun că nu cunoaștem ce s-a întâmplat în România în anii `50-`60. Cred că suntem bolnavi, nu recunoaștem sau nu ne dăm seama de asta. Dar e o boală veche, aceea de nu-ți cunoaște istoria. Cu cât reușim mai mult să deschidem aceste subiecte, să facem filme, să vorbim asumat despre trecut, cu atât vom avea mai multe șanse să ne facem bine.