Regele instrumentelor în Renaștere, lăuta traversează secolele ca o punte antropologică între Orient și Occident. Evoluată din ud-ul arab și intrată în Europa prin El Andaluz, lăuta a fost instrumentul care a favorizat epoca trubadurilor și apariția poeziei europene, în Province și Limousin. În secolele următoare, în Renaștere și epoca barocului, ea s-a răspândit pretutindeni pe continent, acompaniind toate evenimentele sociale, de la petreceri din castele și palate la serbări religioase și sărbători sătești.
Ediția din 2026 a Festivalului de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc a readus în prim-plan acest instrument cu o îndelungată tradiție, dedicându-i momente importante din program. Cu această ocazie, revista Cultura a realizat o serie de interviuri pe tema redescoperirii muzicii preclasice, culte și laice, și a lăutei în mod special. Primul dintre interviuri, cu Filip Zsombor, a fost publicat zilele trecute.
Dialog cu Fehér Árpád, cântăreț la lăută renascentistă
Nicu Ilie: Cum se decide cineva să învețe un instrument vechi, rar întâlnit? Cum a fost pentru dumneavoastră, personal? Când v-a cucerit acest instrument? Vă mai amintiți?
Fehér Árpád: Pentru prima dată am auzit lăută la televizor. Eu sunt de la Oradea și am putut urmări, chiar și în comunism, televiziunea de la Budapesta. Acolo, la vremea respectivă, Bencő Dániel, un lutenist și ghitarist din Ungaria cânta aproape în fiecare seară câte o piesă la televizor. Acela este momentul când am remarcat lăuta. După care, de la Oradea, când am venit la Cluj, la facultate…
Nicu Ilie: Scuze, e vorba de anii 1980…
Fehér Árpád: Da. Până în 1987, când am dat bacalaureatul, am stat la Oradea. După aceea am ajuns la facultate, la Automatică și Calculatoare, la Cluj. Asta după armată. În 1991 am văzut, cu prietena mea, un anunț care ni s-a părut interesant. Amândoi eram studenți, ea la biologie, eu la AC. Cântam împreună în corul studențesc, care nu era special pentru muzicieni. Reunea studenți de la toate facultățile. Acolo ne-am și cunoscut. Și am văzut un anunț că va avea loc o seară de dansuri renascentiste. Ne-am dus. Și am fost absolut încântați. Ne-a plăcut foarte mult atmosfera aceea, acele mișcări nobile pe care le-am învățat și le-am văzut acolo.
Toamna următoare, împreună cu prietenii care fuseseră cu noi în acea seară, am format trupa de dans Amaryllis. Și atunci au venit și muzicieni care cântau la instrumente renascentiste, iar noi dansam. Au fost ani în care noi am performat pe multe scene.
Nicu Ilie: Muzica era live?
Fehér Árpád: Muzica era live. Muzica era live. Când făceam repetiții, foloseam și înregistrări, dar în mare parte era live pentru că și muzicienilor le plăcea să participe în această echipă. Așa m-am îndrăgostit de muzică și de dans și de cultura renascentistă, după care am început să cunoaștem alte formații de muzică renascentistă și așa am intrat în dialog și am colaborat și cu trupe din Ardeal, din București, din Budapesta. Iar, ca dansator, eu deja am ochit instrumentul de lăută, pe care îmi plăcea să-l ascult de fiecare dată. Nu toate formațiile, dar majoritatea aveau un lăutist, cel puțin un lăutist. Iar la festivalul de la Sighișoara, atunci când a venit ansamblul din Carei, am văzut un duet de lăută. Astea au fost momentele în care am zis poate ar merita să încerc și eu. Și am început să studiez tabulatura.
Tabulatura este notația muzicală specială pentru lăută, care diferă destul de mult… De fapt, diferă radical, ca filosofie, de notația muzicală clasică pe portativ, pentru că o tabulatură marchează nu notele, ci poziția degetelor pe corzi. Asta îți arată tabulatura. Dar foarte multe melodii din secolul al XVI-lea au rămas doar în această formă. Iar unele, după aceea, au fost după aceea transcrise în note și publicate ca partitură, însă sursa acolo este, la tabulatura de lăută.
Și am început să studiez, să înțeleg și… chiar să încerc și eu. Aveam o chitară, iar chitara poate fi acordată pentru lăută. Folosind capodastru, o clemă specială, la poziția a treia, poate suna ca o lăută. Eu, fiind inginer și având job, au venit și copiii, am avut nevoie de ani să îmi fac curaj ca în 2015 să mă înscriu aici, la Miercurea Ciuc, la școala de vară.
Profesorii îmi erau cunoscuți din colaborările anterioare ca dansator. Totuși, neavând studii muzicale, mi-a fost greu la început. Toată experiența mea era cea de autodidact la chitară. Dar aici, în 2015 – într-adevăr, a fost greu – totuși era o atmosferă foarte prietenoasă și cumva m-au ajutat să cred că se poate, că se poate învăța.
Cu profesorul Kónya István am început să lucrez la muzica de cameră. În anul acela mi-am luat primul instrument pentru că mi-am dat seama că e o diferență mare între chitară și lăută. Lăuta este, ca greutate, mult mai ușoară, iar tensiunea corzilor este doar la jumătate. Și are corzi duble, care o fac destul de diferită de chitară, se simte o altă atmosferă în muzica de lăută.
Și de atunci am început să învăț. Am venit și în anul următor, apoi din nou, la mai toate edițiile de la Miercurea Ciuc. Sunt cel mult doi ani cei în care nu am reușit să vin. Iar, între timp, profesorul Kónya István, din Ungaria, a avut inițiativa de a stabili lăuta ca instrument acceptat pentru predare în școlile muzicale.
Nicu Ilie: În Ungaria.
Fehér Árpád: În Ungaria. Și a început prima clasă de lăută, la care m-am înscris și eu. De atunci sunt la școala respectivă. Săptămânal, ținem ore online cu profesorul, iar la final de semestru mă duc să dau examene.
Nicu Ilie: În continuare aveți o preferință pentru muzica renascentistă? Sau vă atrag și alte momente din istoria muzicală a lăutei? Cântați și muzică barocă?
Árpád Fehér: Da, pentru că această Universitate de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc a devenit o vacanță pentru familie. A fost un an în care, alături de nevasta mea și de cei trei copii, am participat cu toții ca studenți la Universitatea de Vară. Atunci am cântat piese baroce cu fiica mea cea mică, care e violonistă.
Nicu Ilie: Ceilalți din familie ce instrumente studiază?
Fehér Árpád: Nevasta mea cântă într-un cor, iar copiii flaut, violoncel și vioară. Toți trei cântă.
Nicu Ilie: Dumneavoastrăcântați și la alte instrumente? În afară de chitară și lăută?
Fehér Árpád: Doar chitară și lăută, dar lăutele sunt de foarte multe feluri. Preferata mea este cea renascentistă (secolele XV-XVI). Istoric, corzile se făceau din maț. La finalul secolului al XVI-lea, pentru a obține un bas mai profund, au extins gâtul lăutei. Pentru că nu puteau obține corzi mai groase din maț, a fost nevoie să adauge unele mai lungi, care să producă sunete joase. Au apărut astfel teorba și chitarone, cu un gât lung pentru corzile de bas. Ulterior, a apărut și arciliuto în Italia…
Nicu Ilie: E dificil să treci de pe o variantă spre alta? Tabulaturile se potrivesc?
Fehér Árpád: Tabulaturile, în mare parte, se potrivesc până când ajungem în Germania, în secolul al XVII-lea, unde s-a modificat acordarea corzilor. Și, astfel, vorbim de lăuta barocă, care arată ca lăuta renascentistă, doar că, având alt acordaj, necesită alte cunoștințe. Nu se potrivesc digitațiile, nu se potrivesc deloc. E un instrument la care eu nu cânt. Însă arciliuto și teorba sunt asemănătoare cu lăuta renascentistă, chiar au la bază lăuta renascentistă și pe ele pot fi cântate piesele scrise în tabulatură acesteia.
Nicu Ilie: Ați avut ocazia să cântați pe instrumente istorice, în paralel cu instrumentele de azi?
Fehér Árpád: Nu. Sunt foarte rare. Sunt prea rare ca să nu stea în muzee și să fie în circulație, la muzicieni.
Nicu Ilie: Astăzi se mai fac acele corzi de maț?
Fehér Árpád: Da, se fac. Sunt foarte sensibile, mai ales la umezeală. Și sunt lăutiști care le folosesc. Eu folosesc, corzi sintetice pentru că sunt mai stabile. Dar sunetul e puțin diferit.
Nicu Ilie: Credeți că susținerea electronică a instrumentului schimbă ceva în sunetul lui sau în tehnica interpretativă? Întreb pentru că revivalismul din anii 1970, care a dus la redescoperirea vechilor instrumente, a fost favorizat de apariția microfoanelor, boxelor și a electricii de scenă. Credeți că susținerea electronică a instrumentului, amplificarea sunetului, schimbă ceva în sunetul lui sau în tehnica interpretativă?
Fehér Árpád: Aici, la Festivalul de Muzică Veche din Miercurea Ciuc, microfoane apar doar în spațiile foarte ample sau deschise, cum e cazul concertelor de la Cetatea Mikó. Dar nu sunt în apropierea instrumentului, poate la un metru, un metru și jumătate, și nu amplifică mult, după părerea mea, cam 20%. Cumva, rămâne senzația că noi auzim o interpretare acustică. Cred că atmosfera instrumentelor istorice se creează atunci când nu facem o amplificare semnificativă. Din cauza aceasta, se preferă curtea interioară unei cetății sau o biserică sau clădiri istorice, care au și o acustică naturală. Cele mai frumoase concerte renascentiste sunt auzite în încăperi nu prea mari. Dacă mă gândesc la muzica barocă, atunci deja acolo poți să ai mai mulți violoniști și toate instrumentele pot fi dublate, numărul lor, iar astfel poți obține un sunet mai puternic, un volum mai mare.
Într-un fel, eu prefer – și mulți preferă – liniștea care acompaniază lăuta și instrumentele istorice. Este o altă atmosferă. Despre muzica de lăută chiar se spune că rolul ei este să decoreze liniștea.
Nicu Ilie: Când sunteți pe scenă, cum percepeți publicul față de primul public al lăutei? Care sunt diferențele între cei de astăzi și cei care ascultau lăută în mod curent și pentru care era principalul instrument?
Fehér Árpád: Încă din momentul în care am început să învăț dansuri renascentiste, am început să citesc despre lumea renascentistă și publicul de atunci… Lăuta era preferată de regi. La curtea regală au fost luteniști foarte apreciați, cum a fost Valentin Bakfark, născut la Brașov. Noi, cumva, continuăm opera lui.
El a cântat la curtea regală din Polonia, după aceea la curtea Principatului Transilvaniei, la Alba Iulia, iar apoi și în Europa. A fost solist, dar, pe de altă parte, știm că a cântat și în mici formații de muzică de cameră. Ne-au rămas tabulaturile scrise de studenții săi, care au continuat să le interpreteze. Muzica, la vremea respectivă, era parte a culturii mult mai mult decât astăzi. Oamenii cântau mult, împreună.
Și se improviza mult, similar jazz-ului de azi. Muzica scrisă era doar un „draft”, iar muzicianul era liber să facă diminuări sau ornamentații pe o melodie.
Nicu Ilie: Cum alegeți ornamentațiile? În funcție de public, în funcție de modul cum vă simțiți dumneavoastră în momentul acela?
Fehér Árpád: Sunt câteva ornamentații pregătite. Și ele pot fi combinate acolo unde simți nevoia.
Nicu Ilie: Ediția aceasta a festivalului este dedicată lăutei. Ca interpret, ce a adus pentru dumneavoastră această dedicație?
Fehér Árpád: Pentru mine au fost momente foarte frumoase și în anii trecuți pentru că lăuta e o prezență constantă la acest festival. Acum i-au fost dedicate câteva concerte și am putut asculta și alți interpreți, nu doar pe cei care vin de obicei la festival. De exemplu, Peter Croton. Așa că mă bucur.
Dar n-aș putea să zic că e un alt sentiment decât cel din anii trecuți. Poate e ciudat, dar nu am un alt sentiment. Întotdeauna e o bucurie când ascult lăuta.
Însă această aniversare a făcut posibil ca eu să debutez la acest festival. Pentru că am urmat cursurile școlii de vară de aici, dar este primul an în care cânt la festival, într-un concert. Datorită acestor aniversări am cântat din Valentin Bakfark, iar colegul meu, Rumen István Csörsz, a cântat din repertoriul lui Tinódi Sebestyén și mai este un lutenist din regatul Ungariei, născut la Bratislava la vremea respectivă, în secolul XVI-lea, Hans Neusidler, care, după aceea a publicat mai multe cărți despre lăută la Nürnberg, dar, cumva, din același spațiu cultural ca și noi. Și atunci am cântat și din piesele lui. Deci, din acest punct de vedere totuși a fost o plăcere, chiar dacă am zis mai înainte…
Nicu Ilie: Intenționați să vă dedicați în întregime lăutei?
Fehér Árpád: Ce se întâmplă? În afară de școala la care m-am înscris, la Budapesta, în Cluj există o formație de dans renascentist care e cumva continuatoare a trupei la care am dansat și sunt prieten vechi cu cei de acolo. Dar m-am mutat de la dansatori la muzicieni. Deci, dacă avem spectacole sau dacă sunt invitat, atunci cânt piese de dans cu formația care acompaniază trupele Passeggio și Amaryllis.
Nicu Ilie: Continuați să lucrați ca inginer?
Fehér Árpád: Da, am jobul meu, full job.
Nicu Ilie: Pentru o pasiune, ați dus-o foarte sus. Ultima întrebare: cum vă procurați instrumentele?
Fehér Árpád: Instrumentele pot fi procurate de la Târgu Mureș. György Lőrincz este un lutier care face de 30 de ani asemenea instrumente. Și mai pot fi cumpărate și din Ungaria sau din alte țări. Totul se face numai la comandă. Instrumentul meu actual este făcut la Vác, fiind o copie după un model de Hans Frei. Lutierii folosesc planșe realizate pe baza instrumentelor din muzee pentru a face copii fidele, care să sune la fel.
Nicu Ilie: Și mai cântați în paralel și la chitară?
Fehér Árpád: Nu, am abandonat-o.