„Interpretul de muzică veche este într-o anumită măsură și un cercetător”

Interviu despre lăută cu Filip Zsombor, interpret în Ansamblul Codex

Nicu Ilie: Puține instrumente au o istorie de 500 de ani în prim-planul vieții muzicale, din secolul 12 până în secolul 17. Și puține au atâtea versiuni și variații regionale. Personal, ce v-a atras la acest instrument? A fost o chemare estetică, o întâlnire biografică, o influență profesională sau o curiozitate intelectuală? O melodie anume? O referință culturală, un film sau o carte? Care a fost primul moment în care ați zis „eu o să cânt la acest instrument”?

Filip Zsombor: Muzica a făcut parte din viața mea încă din copilărie pentru că tatăl meu este flautist și cadru didactic universitar. Astfel, lumea muzicii nu mi-a fost niciodată străină. Am început studiul viorii în clasa I și am continuat până în clasa a VIII-a. Din clasa a V-a am studiat în paralel și chitara clasică, iar din clasa a IX-a am devenit elev al Liceului de Arte „Plugor Sándor” din Sfântu Gheorghe. Am absolvit studiile universitare la specializarea Chitară, în cadrul Facultății de Muzică a Universității „Transilvania” din Brașov. De asemenea, am beneficiat de o bursă Erasmus, studiind timp de un an la Universitatea de Muzică „Liszt Ferenc” din Budapesta.

Interesul meu pentru muzica veche s-a născut în cadrul Academiei de Vară a Festivalului de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc, dar și acasă, în familie. Tatăl meu cântă, pe lângă flautul modern, și la blockflöte, respectiv la flaut travers baroc. Din clasa a V-a am participat în fiecare an la Academia de Vară, inițial la clasele de vioară și lăută. Acolo am avut privilegiul de a studia cu personalități precum Ulrike Titze, fondatoarea ansamblului baroc din Dresda, dar și cu Vitárius Piroska și Hanke Katalin.

În ceea ce privește lăuta, îi datorez foarte mult lui Kónya István, cel care m-a introdus în universul acestui instrument și care ulterior mi-a oferit lecții particulare, atât față în față, cât și online. De asemenea, am participat la cursuri de măiestrie susținute de Sam Chapman, profesor de lăută la Frankfurt și Berlin, precum și de Xavier Díaz-Latorre, profesor la Schola Cantorum Basiliensis din Elveția.

Primele concerte de muzică pentru lăută pe care le-am ascultat în cadrul festivalului m-au impresionat profund. Încă din primul moment, sonoritatea discretă și intimă a instrumentului mi s-a părut deosebită. M-a atras și repertoriul său, care, deși aparține unei epoci îndepărtate, îl percep ca fiind surprinzător de direct, sincer și apropiat de sensibilitatea noastră.

În același timp, văd în lăută un instrument cu un potențial artistic extraordinar. Ea oferă posibilitatea susținerii unor recitaluri solo, dar este la fel de valoroasă în muzica de cameră și chiar în ansambluri orchestrale, oportunități care, pentru chitariștii clasici, sunt mult mai rare. Un alt aspect care mă fascinează este libertatea interpretativă pe care o oferă practica basului continuu. Partitura cu bas cifrat reprezintă doar un punct de plecare, o schiță pe care interpretul trebuie să o dezvolte și să o transforme într-un discurs muzical complet. Acest proces presupune creativitate, cunoașterea stilului și un anumit spirit de improvizație, iar tocmai această libertate face ca fiecare interpretare să fie unică.

Nicu Ilie: Poate un muzician de azi să își construiască o întreagă carieră pe instrumente vechi? Sau trebuie să diversifice? Cântați și la alte instrumente în mod curent?

Filip Zsombor: În România, una dintre principalele dificultăți este faptul că, deocamdată, instrumentele istorice nu sunt incluse în programele de studiu ale școlilor de muzică și ale universităților. În consecință, nu există ansambluri sau orchestre finanțate de stat specializate în interpretarea muzicii baroce pe instrumente de epocă. În multe țări din Europa, însă, această practică este bine dezvoltată: instrumentele istorice sunt predate în instituțiile de învățământ muzical, iar numeroase ansambluri profesioniste sunt dedicate acestui repertoriu.

În ultimii ani, în Ungaria, lăuta a fost inclusă oficial pe lista instrumentelor care pot fi studiate și predate în școlile de muzică și în universități. Din păcate, acest lucru nu este încă posibil în România, motiv pentru care acest instrument extraordinar este încă prea puțin cunoscut și prea rar întâlnit.

În ceea ce mă privește, cânt și la chitară clasică și sunt profesor de chitară la Liceul de Arte „Plugor Sándor” din Sfântu Gheorghe.

În străinătate există muzicieni care își desfășoară întreaga activitate artistică în domeniul muzicii vechi, însă cei mai mulți combină activitatea concertistică cu cea pedagogică, predând în școli de muzică, universități sau susținând cursuri de măiestrie. Acest model le oferă stabilitate profesională și contribuie, în același timp, la formarea noilor generații de interpreți.

Nicu Ilie: Una dintre cauzele pentru care a fost abandonată lăuta a fost sunetul destul de slab în comparație cu instrumentele moderne – chitară, pian, „ceteră”. Însă mijloacele electronice au schimbat esențial acest lucru. Cu microfoane și amplificatoare, lăuta poate fi un instrument de mare forță. Cum afectează mijloacele electronice tehnica interpretativă? Și care credeți că e viitorul lăutei în muzica post-digitală și post-AI? Se integrează în era Spotify?

Filip Zsombor: Este adevărat că, odată cu apariția sălilor de concert tot mai mari și a orchestrelor numeroase, lăuta a fost treptat împinsă în afara vieții muzicale. Muzica a devenit din ce în ce mai puternică, iar instrumentele au evoluat pentru a răspunde acestei nevoi. În cele din urmă, lăuta a dispărut aproape complet din practica muzicală pentru mai bine de două secole. Într-un anumit sens, această tendință continuă și astăzi: concertele sunt tot mai ample, iar nivelul sonor este din ce în ce mai ridicat.

Cu toate acestea, cred că este important să găsim un echilibru. Lăuta nu a fost concepută pentru săli de mari dimensiuni, ci pentru spații intime, saloane și încăperi mici. În epoca sa, un recital de lăută era ascultat adesea de doar opt sau zece persoane. Tocmai această apropiere dintre interpret și public reprezenta unul dintre marile avantaje ale instrumentului. Lăuta era ușor de transportat, relativ accesibilă ca preț în comparație cu un instrument cu claviatură și, prin urmare, era foarte răspândită în muzica de cameră și în practica muzicală de acasă.

Trebuie avut în vedere și faptul că instrumentele cu coarde ale epocii foloseau corzi din mațe naturale, nu din metal, ceea ce făcea ca întregul ansamblu să aibă un volum sonor mai redus decât cel al orchestrelor moderne. În acest context, lăuta se integra mult mai firesc în ansamblu. De-a lungul timpului, instrumentul însuși a evoluat: au apărut modele cu un număr tot mai mare de corzi și variante precum arciliuto sau teorba (chitarrone), cu un corp mai mare și un registru grav extins, pentru a răspunde cerințelor muzicale ale epocii și pentru a avea o prezență sonoră mai puternică.

În cadrul ansamblurilor, rolul lăutei nu este întotdeauna acela de a ieși în prim-plan. De multe ori, ea contribuie la culoarea și profunzimea sonorității generale prin realizarea basului continuu. Publicul poate să nu o distingă mereu în mod clar, însă, atunci când lipsește, întregul echilibru sonor al ansamblului devine mai sărac.

În ceea ce privește tehnologia modernă, consider că amplificarea este un instrument util, atât timp cât este folosită cu măsură și cu respect pentru caracterul natural al instrumentului. Scopul ei nu ar trebui să fie transformarea lăutei într-un instrument „mai zgomotos”, ci păstrarea fidelă a timbrului și a nuanțelor sale, făcându-le audibile și pentru un public mai numeros.

Cred că lăuta are încă multe de spus omului contemporan. Deși tehnologia evoluează rapid, iar inteligența artificială schimbă modul în care producem și consumăm muzică, natura umană rămâne, în esență, aceeași. Emoțiile, întrebările și preocupările oamenilor nu s-au schimbat fundamental. Experiența unui concert live și frumusețea sunetului autentic al lăutei rămân de neînlocuit.

Nicu Ilie: Cum vă procurați instrumente? Sunt ele aceleași ca în vremurile de glorie ale instrumentului? Ați avut ocazia să cântați pe instrumente istorice? Pe cele de azi cine le produce? Se fac exclusiv la comandă? Sună la fel? Corzile sunt similare? Rezonanța?

Filip Zsombor: Deși România nu are o tradiție continuă în construirea și utilizarea lăutei în viața muzicală, în ultimii ani interesul pentru muzica veche a crescut considerabil, iar tot mai mulți muzicieni aleg să se specializeze în acest domeniu. În prezent, domnul Lőrinczi György este singurul lutier din România specializat în construcția lăutelor istorice. Două instrumentele pe care le folosesc au fost construite de dânsul.

Majoritatea lăutelor construite astăzi sunt realizate la comandă, după modele istorice păstrate în muzee sau pe baza tratatelor și documentelor din epocă. Scopul nu este realizarea unei copii perfecte, ci reconstruirea cât mai fidelă a caracterului sonor și a modului de funcționare al instrumentelor originale.

În ceea ce privește corzile, înainte de 1650 cele pentru lăută erau făcute din intestine de animale. Corzile au avut o tensiune joasă, iar rezonanța particulară a corpului în formă de pară oferă lăutei o delicatețe și o bogăție a sunetului care nu poate fi egalate de ruda sa modernă mai zgomotoasă. Ciupirea corzilor a fost realizată mai mult cu pulpa degetelor, mai puțin cu unghia (ca la chitară). Și acordajul lăutei este diferit în comparație cu chitara modernă. Într-un anumit sens, este un instrument mai apropiat de natură decât chitara modernă.

Astăzi, mulți interpreți folosesc corzi din maț, precum și corzi sintetice, realizate din nylon sau carbon. Corzile sintetice au avantajul că își păstrează mai bine acordajul, sunt mai rezistente în timp și au o durată de viață mai lungă.

Nicu Ilie: Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc, la care ați participat, a dedicat această ediție lăutei. Ca interpret, cum ați trăit acest omagiu pentru un instrument preferat? Și de ce credeți că a fost făcută această alegere?

Filip Zsombor: În primul rând, este o mare onoare pentru mine să cânt la un festival dedicat muzicii vechi și, în același timp, la festivalul în cadrul căruia am avut pentru prima dată ocazia să descopăr și să cânt pe instrumente istorice. Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc ocupă un loc special în parcursul meu muzical, deoarece aici a început interesul meu pentru lăută și pentru interpretarea istorică.

Alegerea de a dedica ediția din acest an lăutei reprezintă un omagiu adus unor personalități remarcabile ale Renașterii. În 2026 se împlinesc 470 de ani de la moartea lui Tinódi Lantos Sebestyén, 450 de ani de la moartea lui Valentin Bakfark și 400 de ani de la moartea lui John Dowland, trei muzicieni care au marcat profund istoria lăutei și a muzicii europene.

Mă bucur să văd că, și în secolul al XXI-lea, muzica pentru lăută continuă să stârnească interes și să atragă un public tot mai numeros. Acest lucru îmi dă încredere că instrumentul nu aparține doar trecutului, ci are un loc bine meritat și în viitorul vieții muzicale.

Nicu Ilie: Cum percepeți istoria culturală a instrumentului? Timp de 4-5 secole îl găsim, cu variante regionale, din India până în Spania și din țările baltice până în nordul Africii. Care a fost atuul acestui instrument? Și care credeți că au fost populațiile și epocile cele mai atașate de el?

Filip Zsombor: Cred că unul dintre cele mai mari atuuri ale lăutei a fost versatilitatea sa. Era un instrument care putea fi folosit atât ca instrument solistic, cât și în muzica de cameră sau în ansambluri mai mari, unde avea un rol esențial în realizarea basului continuu. În același timp, era suficient de ușor și de portabil pentru a putea fi cântat acasă, ceea ce l-a făcut extrem de popular timp de mai multe secole.

Cred că perioada de maximă înflorire a lăutei a fost Renașterea și începutul Barocului. Atunci ea era considerată unul dintre cele mai importante instrumente ale vieții muzicale, fiind prezentă atât la curțile princiare și regale, cât și în locuințele oamenilor pasionați de muzică. Marii compozitori și interpreți ai acelor secole au lăsat un repertoriu impresionant (aproximativ 25000 de piese supraviețuitoare pentru lăută), care continuă să fie descoperit și interpretat și astăzi. Faptul că în prezent există un interes tot mai mare pentru interpretarea istorică demonstrează că acest instrument are încă puterea de a emoționa și de a comunica cu publicul contemporan.

Nicu Ilie: Este muzica la lăută mai ușor de reconstituit și de învățat decât în cazul altor instrumente vechi? Întreb pentru că în cazul lăutei, există notații de muzică cultă speciale, în tabulaturi, ca pentru orgă. Nu (doar) o notație pe note, pe partitură, ca în cazul altor instrumente. Dar, pe de altă parte, avem muzica folclorică a acelor epoci, nenotată. Și multe altele. Cum te pregătești, deci, pentru acest instrument? Cum v-ați pregătit dumneavoastră? Este și o muncă de arheolog, nu doar de muzician.

Filip Zsombor: Învățarea lăutei presupune, într-adevăr, un parcurs diferit față de cel al unui instrument modern. În România nu există încă o școală sau un program universitar dedicat acestui instrument, astfel încât o mare parte a formării se bazează pe studiul individual, pe cursurile de măiestrie și pe îndrumarea unor profesori specializați.

Eu am început studiind după antologia și metoda lui Kónya István, care mi-au oferit bazele tehnicii și ale repertoriului. De asemenea, un sprijin important l-a reprezentat volumul Continuo Playing According to Handel al lui Nigel North, precum și participarea la cursuri de măiestrie susținute de interpreți consacrați.

Un pas esențial în formare a fost învățarea diferitelor sisteme istorice de notație. Am studiat în special tabulaturile franceze și italiene, deoarece o mare parte din repertoriul pentru lăută este transmis în aceste forme de scriere. Pentru un lăutist, citirea tabulaturii este la fel de importantă precum citirea notației moderne.

Pe lângă studiul propriu-zis al instrumentului, este necesară și documentarea continuă. Interpretul de muzică veche este într-o anumită măsură și un cercetător: încearcă să reconstituie nu doar notele, ci și stilul, tehnica, ornamentația și modul de gândire muzicală al vremii.

În același timp, este un proces care nu se încheie niciodată. Cu cât studiezi mai mult, cu atât îți dai seama cât de multe mai sunt de descoperit. Tocmai această căutare continuă face ca studiul lăutei să fie atât de fascinant.

Nicu Ilie: Când sunteți pe scenă, cum percepeți publicul – față de primul public al lăutei? Și: vă imaginați vreodată că sunteți unul din acei interpreți de lăută de pe vremuri? Vă imaginați cum trăiau ei momentul artistic? Era doar o profesie? Sau aveau conștiința post-renascentistă a artistului mândru de arta sa?

Filip Zsombor: Atunci când sunt pe scenă, încerc să nu văd publicul ca pe niște simpli spectatori, ci ca pe niște parteneri ai experienței muzicale. Cred că rolul interpretului este, înainte de toate, acela de a fi un intermediar între compozitor și public. Muzica a fost scrisă cu sute de ani în urmă, însă emoția pe care o transmite poate fi trăită și astăzi. Eu încerc doar să creez puntea dintre cele două lumi și să mă bucur de această muzică împreună cu cei care o ascultă.

Desigur, mă gândesc adesea la muzicienii care au interpretat acest repertoriu în epoca lui. Încerc să înțeleg contextul în care au trăit și felul în care priveau muzica, pentru că acest lucru influențează modul în care interpretăm astăzi.

Indiferent de epocă, cred că dorința de a emoționa publicul și de a transmite ceva prin muzică a rămas aceeași.

Imaginea titulară a articolului: fotografie de Szigeti Vajk István