Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Proza. Încercând să facem puțină ordine acolo unde ordinea nu există

Proza. Încercând să facem puțină ordine acolo unde ordinea nu există

A fi numai critic literar și a gândi exclusiv ca un critic este până la urmă destul de comod. O discuție pur estetică ar îngusta problema și ar „tăia” rapid discuția.

Preambul

O discuție despre proza românească de azi ar putea lua forma unui colocviu academic, în care mai mulți critici și istorici literari universitari să susțină comunicări pe o tematică atât de vastă. Sau ar putea fi purtată, în spațiul revuistic, printr-un întreg grupaj cu contribuții nu numai ale criticilor universitari, ci și ale celorlați actori implicați din câmpul literar: editori, traducători, experți și funcționari culturali (cum sunt cei de la Institutul Cultural Român și Ministerul Culturii), jurnaliști și influencers pe internet, profesori de limba și literatura română și — nu în ultimul rând, firește — prozatorii înșiși. Ar trebui, cred, să participe la o asemenea discuție amplă și multifațetată și cititorii, acei cititori din plăcere, cei care intră frecvent în librării și cumpără cărți de proză ale scriitorilor români. De ce le cumpără? Ce așteptări au de la prozatorii români? Care sunt autorii lor preferați? Ce dezamăgiri au avut?

Până la derularea unei asemenea discuții, ar fi de preferat să nu vorbesc despre proza românească de azi exclusiv ca un critic literar interesat de valoarea estetică a operelor, ci să încerc să ofer o perspectivă de ansamblu, ținând cont de toți acești constituenți ai problemei. Așa cum o discuție numai de marketing asupra cărților sau filmelor ar fi dezamăgitoare (cât a vândut în epoca interbelică M. Blecher și cât vinde astăzi Paulo Coelho?), așa cum o discuție exclusiv canonică ar fi previzibilă (canonul școlar fiind inerțial și conservator, la Bacalaureat cei mai „tineri” scriitori români sunt tot Marin Preda și Nichita Stănescu), tot așa și o discuție pur estetică ar îngusta problema și ar „tăia” rapid discuția. Nu se mai scrie azi proză ca pe vremuri punct.

Pledez deci pentru un anume efort: acela de a intra temporar în hainele fiecăruia dintre actorii culturali enumerați mai sus. Să gândim, fie și câteva minute, nu numai din perspectiva proprie, ci și din a editorului, traducătorului, profesorului, jurnalistului cultural ș.a.m.d. Să facem o traversare a câmpului literar fără să ignorăm logica de funcționare și de performare a fiecărui actant.

Dau un exemplu și închei preambulul. Toți criticii sunt de acord că Radu Aldulescu e un romancier puternic, unul dintre cei mai buni afirmați după Revoluție. Mulți profesori de limba și literatura română nu-l cunosc însă, fiindcă el nu a intrat încă în canonul școlar; iar dacă nu-l cunosc profesorii, de ce l-ar cunoaște mai bine elevii lor? Editorii ne-ar putea spune câte exemplare dintr-un roman extraordinar a vândut Aldulescu. Și ei ne vor spune că a vândut 1.000, sau 1.500, sau 2.000. Jurnaliștii culturali ne vor spune că e greu să facă un interviu cu Aldulescu, fiindcă el spune cam aceleași lucruri în toate interviurile și, eufemistic spus, scrie mult mai bine decât vorbește. Traducătorii ne vor spune că nu e ușor de tradus, dar nici foarte greu, iar romanele lui Aldulescu traduse în limbi străine nu au rupt gura târgului acolo unde au apărut. Are un succes de stimă, cum se zice. În sfârșit, cititorii români ne vor spune fie că nu au auzit ever de Aldulescu (dar le place enorm Irina Binder), fie că i-au cumpărat toate romanele și au observat că se cam repetă de la unul la altul…

Eu sunt fan Aldulescu (pe cât poate fi un critic literar fanul unui scriitor), dar nu pot să nu observ că fiecare entitate ce este parte a problemei noastre, fiecare rol și fiecare profesiune implică o logică a discuției care e alta decât cea a criticului literar. În particular, editorul poate dormi cu romanul nou al lui Aldulescu sub pernă, de mult ce-i place. Dar ca manager al unei edituri care trebuie să plătească salarii lunar unor angajați, iar salariile acelea vin fix din vânzarea cărților, editorul este obligat să gândească altfel decât mine, și anume în niște termeni financiari de care eu mă pot dispensa. Să presupunem că editorul își permite luxul de a pierde financiar cu un autor precum Aldulescu. Dar de câte ori poate pierde într-un an un editor, cu câți autori români, cu câți prozatori, poeți, eseiști, critici literari? Sau, din altă perspectivă: câte articole grozave despre prozatori români grozavi poate scrie un jurnalist cultural în condițiile în care articolele acelea nu le citește mai nimeni? Câte asemenea articole quality va publica un jurnalist român, fiindu-i ele primite și plătite de ziarul la care lucrează? Și ce cotidian românesc mai plătește, azi, asemenea articole culturale despre prozatorii români contemporani?

Iată, am fost obligat nu numai profesional, ci și, cum să zic?, moral să intru un pic în pielea editorului, ca și a jurnalistului cultural, ca și a celorlalți colegi de problemă în discuție, pentru a deveni limpede că a fi numai critic literar și a gândi exclusiv ca un critic este până la urmă destul de comod.

Greul abia începe.

O imagine sintetică: Salonul „Bookfest” și Târgul „Gaudeamus”

Dacă ar fi să găsesc o imagine cuprinzătoare pentru tematica și problematica discuției noastre, aceasta ar putea fi oferită de ceea ce se întâmplă în fiecare an, de două ori, la începutul verii în iunie și la sfârșitul toamnei în noiembrie, la cele două mari evenimente ale cărții de la București: Salonul de Carte „Bookfest” și Târgul de Carte „Gaudeamus”. Am văzut de atâtea ori secvențele care se repetă și desfășurătorul care le cuprinde, încât pot spune că ele sunt recurente și au caracter de regulă, de „lege” a câmpului literar. În prima zi a Salonului / Târgului de Carte, nu e acolo mai nimeni. Mergi pe mari culoare aproape pustii, îți place și ești în largul tău să vezi liniștit cărțile la standuri; dar ești nițel îngrijorat… Dacă industria a intrat în faliment nedeclarat, fiindcă în România — iată ce pustietate e aici — nimeni nu mai cumpără cărți? Vineri, îngrijorarea se evaporă. Lansările de carte se țin lanț, și chiar dacă la unele sunt prezenți numai editorul, autorul și câteva rude ale celui lansat, multitudinea evenimentelor are darul de a te liniști. Sâmbătă dimineață, deja, Târgul este luat cu asalt. Cârduri de copii, părinți mândri ținând în mâini pungi umplute până la refuz cu cărți cumpărate, studenți radioși făcându-și selfies pe la standuri, editori fericiți că iar le-a trecut glonțul insolvenței pe lângă ureche, autori despre care se vorbește și critici care îi prezintă: toată lumea pare mulțumită. Duminică este deja prea mult: Târgul geme de lume încă de dimineață și pare că duduie. Cu greu te deplasezi de la un stand la altul. O maree umană precum cea din orele de vârf, pe culoarul de la metrou dintre Piața Unirii 1 și Piața Unirii 2, umple toate zonele bine expuse ale Târgului. Liniștea ți-o găsești numai pe la editurile mici, cu standuri aidoma, care sunt mai pe la margini. (Când Târgul se ținea la „Ciuperca” Romexpo, editurile mici erau marginalizate pe inelele de sus, unde găseai liniște și pace ca-n Transilvania la ora prânzului…)

Ce spune unui observator atent acest desfășurător bianual de imagini recurente? Mie îmi spune că în România sunt edituri mari, care domină piața și care scot zeci de titluri de prozatori români în fiecare an (Polirom, Humanitas, mai nou Litera, mai demult ALL cu Allfa), după cum publică și mai multe titluri de prozatori străini. Și sunt edituri mai mici, unele de nișă, care publică de obicei poeți, nu prozatori, fiindcă ele nu supraviețuiesc financiar din vânzări de romane autohtone ori străine, ci sunt într-un fel sau altul subvenționate de câte un for local. Charmides de la Bistrița este un exemplu elocvent. Acolo găsești mai mereu volume remarcabile ale unor poeți români contemporani, scoase în condiții grafice deosebite. Un observator devenit un cunoscător al câmpului nostru literar nu va merge niciodată la standul Charmides ca să cumpere un roman de sute de pagini; și nu va căuta la standurile Polirom sau Humanitas cartea de poezie cea mai nouă a lui Ion Mureșan sau Ioan Es. Pop. Și va înțelege, totodată, că editorul „mare” și cel „mic” sunt la fel de importanți, fiecare pentru altceva; și nu-i va mai asimila ori confunda.

Vreau să spun că imaginea unui Salon / Târg de Carte bucureștean, „Bookfest” sau „Gaudeamus”, este una incluzivă nu numai la figurat, ci și la propriu. Privind imaginile de la Târg, ne vom regăsi în ele cu toții: și editorii, și criticii literari, și scriitorii, și jurnaliștii, și traducătorii, și profesorii. Cu toții citim dintr-o anumită obligație profesională — și cu toții, cred, tânjim ca măcar uneori să uităm de obligația profesională și să citim de plăcere, precum cititorii care stau la coadă să ia autografe de la autorul lor preferat. Imaginea aceasta a Târgului aproape gol joia și aproape troznind din încheieturi sâmbăta și duminica, imaginea Târgului cu standuri mici și marginalizate și standuri mari și asaltate de public: iată fotograme care ne spun ceva important despre proza românească de azi, ca și despre multe dintre subiectele din punctajul revistei „Cultura” (cărți vândute și cărți selectate de critică; edituri cu colecții de proză românească; editurile care publică masiv traduceri; marketing și promovare; jurnaliști culturali și influencers în social media). Vedem toate acestea cu ochiul liber, observăm noile edituri și diversele forme de promo (la ultimul Târg, au dominat spațiul ART, o editură nouă, BookZone, și Curtea Veche Publishing), înțelegem că literatura română s-a întâlnit cu show-biz-ul și cu entertainment-ul, nu neapărat în conținutul ei, cât în formele de promovare și în rețetele de vânzări.

Ideea că un prozator român pune ultimul punct în romanul lui în manuscris și apoi nu se mai gândește la roman, fiindcă „el și-a făcut treaba”, e în lumea de azi o idee cel puțin naivă. Alte munci îl așteaptă: să participe la lansări, să dea interviuri, să poarte discuții cu profesorii și elevii lor, să comunice cu traducătorii pentru cutare pasaj din carte… Să contribuie și el cumva la a buzz în jurul cărții; și să nu îndrăznească să refuze o invitație în prime-time la o mare televiziune, chiar dacă, personal, nu are niciun chef de așa ceva, și mai vorbește și împiedicat și greu inteligibil.

O imagine în perspectivă: proza „nouă” și proza „veche”

Cu ani în urmă, Editura Polirom a lansat mai mulți autori tineri, ieșeni și nu numai, făcând o campanie de promovare proaspătă și inteligentă: „Votați literatura tânără!”. Unii dintre autorii lansați atunci au confirmat, alții s-au pierdut pe drum. Semnificativ, cei mai valoroși dintre ei au fost „promovați” în cadrul colecțiilor aceleiași edituri, fiind publicați ulterior în colecția Fiction Ltd., iar nu în Ego-Proză unde fuseseră inițial. Se renunța astfel implicit și chiar explicit la denominația „nou” sau „tânăr”, cu atât mai oportun, în opinia mea, cu cât unii dintre autorii valoroși din acel val nu mai erau prea tineri, și nici proza lor nu era neapărat novatoare, experimentală, într-un divorț cu tradiția noastră romanescă. Ce vreau să spun apelând la acest exemplu? Un adevăr simplu: în primă și ultimă instanță valoarea literară a unei cărți contează, iar nu etichetele și formulele catchy de promovare și marketing.

Să demonstrez asta. Radu Cosașu e azi nonagenar, scrie o proză care poate fi considerată clasică, dar și autoficțională, e „vechi” și „nou” în același timp și fără a se contrazice. Supraviețuirile lui sunt un ciclu explorând aceleași teme, traume, experiențe; iar scriitorul acesta e, după părerea mea, cel mai mare nuvelist român contemporan. Este el definitoriu pentru o colecție de proză, adică stilul Cosașu se potrivește în vreun fel cu stilurile celorlalți autori din colecție? Nu. Este scrisul lui definitoriu pentru un anumit moment literar din proza autohtonă? Nu. Pentru o generație? Poate reportajele lui propagandistice din tinerețe sunt ilustrative pentru realismul socialist din anii ‘50, dar de când Cosașu a devenit Cosașu, scriitorul pe care îl știm, proza lui nu definește vreo generație literară și nici nu se încadrează în vreuna.

Dacă ne gândim puțin, cu fiecare prozator important se întâmplă la fel. Așa cum Rebreanu nu avea nicio legătură cu Sadoveanu, Sadoveanu cu Camil Petrescu și Camil Petrescu cu Hortensia Papadat-Bengescu, scrisul lor fiind pe cu totul alte coordonate, de pe planete literare complet diferite, la fel Cosașu nu seamănă cu Preda, Preda nu seamănă cu Breban, Breban nu seamănă cu Buzura, Buzura nu seamănă cu Bălăiță, Bălăiță nu seamănă cu D.R. Popescu (deși erau prieteni), D.R. Popescu nu seamănă cu Gabriela Adameșteanu, iar Adameșteanu nu seamănă cu Țoiu. Critica și istoria literară au ambiția de a încadra și clasifica, de a sistematiza, de a trage linii unind puncte scriitoricești. În fond, însă, încercăm și noi să facem puțină ordine acolo unde ordinea nu există, întrucât fiecare mare scriitor înseamnă o lume aparte, cvasi-autonomă față de sistemul literar și de cel istoriografic, o lume cu regulile ei pe care suntem obligați să le observăm și să le înțelegem.

Soluția pe care eu am adoptat-o, și care răspunde acestei perspective mai largi asupra prozei contemporane, se regăsește în sumarul cărții mele Linia de contur de la Editura Spandugino (volumul I) și în concepția ce a stat la baza articulării acestui sumar. Am mers pe generații literare, da, însă pe palierul istoric al fiecărei generații literare, am selectat individualitățile, pe acei prozatori români care se „descurcă” și cu o generație, dar și fără ea, fiindcă opera lor are suficientă greutate și stilul lor este într-atât de personal încât noi să nu-i confundăm pe unii cu alții. Din această perspectivă privind lucrurile, un prozator (din orice generație) nu se compară și nu se confruntă cu cei apropiați lui (un „șaizecist” cu „șaizeciștii”, un „optzecist” cu „optzeciștii”, un „milenarist” cu „milenariștii”), ci cu scriitori de calibru care s-au manifestat, mai demult sau mai recent, în genul epic. Exemplificând din nou, Florina Ilis nu se raportează la alți autori încă-tineri dintr-o colecție sau alta a Editurii Polirom, ci la scriitori — diferiți de ea — de pe cursul istoric al prozei autohtone. Ea față de acești scriitori trebuie să aducă ceva nou; nu față de colegii de colecție editorială.

Testând în acest fel proza „nouă”, din ultimul an editorial și din ultimii 30 de ani și mai bine câți s-au scurs de la Revoluție, observăm că relativ puțini autori post-revoluționari se pot compara de la egal la egal cu clasicii interbelici și postbelici ai prozei noastre. Revin la o afirmație anterioară, aceea că Radu Cosașu este cel mai mare nuvelist român contemporan. Cine este nuvelistul de azi care, comparat cu Cosașu, să ne impresioneze mai mult? Răzvan Petrescu este, să spunem, cel mai aproape de o asemenea performanță — dar el însuși ar spune-o primul: Cosașu e pentru el magistrul. Dar iată mai multe nume de scriitori din sumarul volumului meu de cronici dedicate cărților prozatorilor noștri: Dinu Pillat, Petru Dumitriu, Octavian Paler, Dumitru Popescu (cel supranumit „Dumnezeu” în timpul regimului trecut), Ion Druță, același Cosașu, Nora Iuga, Vladimir Beșleagă, George Bălăiță, D.R. Popescu, Paul Goma, Livius Ciocârlie, Norman Manea, Ion Iovan, Augustin Buzura, Virgil Duda, Radu Mareș, Gabriela Adameșteanu, Marius Robescu, Petru Popescu, Ștefan Agopian, Bedros Horasangian, Ioan Lăcustă, Radu Țuculescu, Gheorghe Crăciun, Petru Cimpoeșu, Gabriel Gafița, Gabriel Chifu, Radu Aldulescu, Marta Petreu, Dan Stanca, Ioan T. Morar, Mircea Cărtărescu, Răzvan Petrescu, Cristian Tudor Popescu, Varujan Vosganian, Răsvan Popescu, O. Nimigean, Petre Barbu, Ruxandra Cesereanu, Daniela Zeca, Dumitru Crudu, Bogdan Popescu, Filip Florian, Radu Pavel Gheo, Dana Fodor Mateescu, Adrian G. Romila, Liliana Corobca, Sorin Stoica, Flaviu George Predescu.

Nu se poate spune că proza românească din ultimele trei epoci literare (interbelică, postbelică, post-revoluționară) nu are destule nume importante; și nici că autori afirmați în ultimele trei decenii (în lista de mai sus, de la Radu Aldulescu până la final, 22 de nume) nu au ponderea lor în genul epic. Firește, aici e vorba de un singur volum al meu, în alte volume am și alte nume de prozatori români importanți… Și orice critic literar are o „listă” a lui, o selecție făcută după gustul și lecturile sale. Important e că avem de unde alege, că proza românească din ultimele trei decenii sau din ultimele trei epoci, incluzând-o pe cea în curs, ne oferă o materie bogată.

Importul & exportul

„Balanța” importurilor și exporturilor noastre este vădit dezechilibrată, în sensul că (mult) mai mult importăm decât exportăm. Traducerile de literatură străină pe piața noastră culturală sunt incomparabil mai multe decât traducerile de literatură română în alte limbi. Prozatorii străini sunt traduși masiv și reeditați de asemenea la noi, fiindcă publicul nostru cititor îi „absoarbe” și îi asimilează. Cam toate editurile importante au colecții dedicate autorilor străini. Reciproca nu este valabilă.

Există vreo editură din străinătate, cu o colecție dedicată autorilor români, și care să publice cărți de autori români pe cheltuiala editurii respective? În absența programelor de subvenționare ale Institutului Cultural Român, exportul de literatură română în limbi străine ar tinde către zero. Sunt extrem de rare cazurile de scriitori români care să fie traduși și publicați în străinătate fără susținerea financiară a ICR. Atât de rare, încât ele ilustrează o excepție, și nu o regulă. Scriitori români cunoscuți realmente în străinătate sunt cei care au plecat din România și au scris în altă limbă decât româna: Nina Cassian, Norman Manea, Dumitru Țepeneag (cu un succes mai degrabă de stimă, de nișă, decât de piață culturală), Andrei Codrescu, Petru Popescu, Matei Vișniec (ca dramaturg); așa cum în timpul regimului comunist fuseseră Eliade, Ionesco, Cioran. Mai sunt universitarii români emigrați în timpul regimului trecut și care au făcut cariere academice în Statele Unite: Matei Călinescu, Virgil Nemoianu, Toma Pavel și alți câțiva. Cam acesta este „exportul” nostru: cazuri individuale și nișate de autori care au reușit să rămână autori trecând de la română la o altă limbă. A mai fost Sorescu, foarte tradus (cu poezia și cu teatrul lui, nu cu proza), mai e Cărtărescu, foarte tradus și el (invers față de Sorescu, tradus cu proza, nu cu poezia lui).

Din păcate, mari valori ale literaturii române nu au fost traduse cu operele lor cele mai importante în limbi de circulație internațională, la edituri puternice din Occident și din Statele Unite. De la Caragiale și Creangă la Camil Petrescu și Blecher, Preda și Breban, Țoiu și Agopian — autorii aceștia și mulți alții, pe care noi îi cotăm (pe drept cuvânt) ca excepționali sunt practic necunoscuți publicului larg din Franța, din Italia, din Germania, din Anglia, din Statele Unite. Este ca și cum Thomas Mann sau Llosa sau Bellow nu ar fi cunoscuți de publicul larg românesc. E nedrept și absurd, dar aceasta este realitatea. „Balanța” importului cu exportul de proză e complet dezechilibrată.

Din această situație ar putea decurge însă, cred, și un efect pozitiv. Mă refer la importul masiv și susținut de forme culturale noi; și totodată de formate culturale de neconceput cu ani în urmă. Globalizarea pe vectorul influenței nord-americane ne-a transformat viața într-un mod vizibil, și de asemenea cultura, în felul în care ne-o reprezentăm. Cultura și comunicarea nu mai sunt distincte azi, cum erau ieri, ci întrepătrunse, iar rețelele sociale, cursurile online, podcast-urile, lansările de carte „la distanță”, feluritele experiențe și experimente devenite posibile cu ajutorul giganților digitali (Facebook, Instagram, Google, Microsoft, YouTube, TikTok) reprezintă tot un import de cultură. Am depășit mai ușor cu toții perioada pandemiei datorită mutării, de voie – de nevoie, din offline în online; și până și autorii cei mai conservatori și mai reticenți la noile tehnologii au fost nevoiți să admită că ele le-au fost de ajutor.

Estimez că în acest nou context, să-i spunem tehno-cultural și social-media-prozastic, autorii români vor avea mai mult succes în străinătate decât au avut în contextul vechi. Dacă un „poet” submediocru precum Flick Domnul Rimă (nu e o glumă, chiar există un autor cu acest pseudonim) poate avea o audiență incredibilă pentru versurile lui jalnice, presupun că porțile succesului se pot deschide și pentru scriitorii noștri adevărați.

4 comentarii la „Proza. Încercând să facem puțină ordine acolo unde ordinea nu există”

  1. Pingback: Trend. Carte și film în România

  2. Pingback: Trend. Proza contemporană - autori români, octombrie 2022 - Revista Cultura

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.