În efervescentul peisaj cultural clujean, Festivalul Internațional Interferențe și-a constituit deja o solidă reputație, în deplin acord cu prestigiul instituției ce îl patronează: Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, condus de redutabilul regizor și „diplomat cultural” Gábor Tompa (printre meritele sale se numără și acela de a fi, din 2018, președinte al UTE / The European Theatre Union). Conform tradiției, și ediția a 9-a – desfășurată timp de două săptămâni spre finele toamnei trecute – și-a amplificat oferta prin spectacole din sfera muzical-coreografică. Un asemenea moment de puternic impact l-a reprezentat recitalul cuprinzând originala lucrare a marelui Béla Bartók, intitulată 44 de duouri pentru două viori.

Foto din Arhivele Bártók.
Concertul fu interpretat de doi artiști de certă anvergură, aflați la apogeul carierei: violonista austriacă Annelie Gahl și violistul Sascha (a.k.a. Alexandru-Mihai) Bota, originar din Timișoara, nu departe de unde s-a născut genialul compozitor: Sânnicolau Mare, în extremitatea vestică a Banatului. Însăși opțiunea repertorială corespunde apetenței tandemului pentru transgresarea categoriilor teoretice rigide și pentru asumarea elementele ludice implicate în demersul muzical bartókian.

În fapt, seria celor 44 de duouri fusese compusă cu intenția de a oferi violoniștilor începători un repertoriu fiabil, ce valorifica teme culese de compozitorul însuși în faimoasele sale expediții (soldate cu înregistrări pe cilindrii de ceară, realizate cu un fonograf marca Edison), printr-o multitudine de zone folclorice. Acea acțiune de „arheologie muzicală”, desfășurată pe parcursul deceniului 1908-1917, a fost exemplar studiată de eruditul muzicolog Ferenc (Francisc) László, în fundamentalul său studiu Béla Bartók și muzica populară a românilor din Banat și Transilvania (ed. Eikon, Cluj, 2003). Concluziile sale sunt elocvente în ceea ce privește amploarea și profunzimea acțiunii bartókiene de salvgardare a tezaurului muzical român din amintitul areal: în iulie 1917, cele trei cântece înregistrate de la informatoarea Mărie Pătruț la Dumbrăvița de Codru din Bihor „sunt ultimele melodii românești culese de Bartók. La această dată, culegerea sa românească totalizează 3379 de melodii – socotindu-se numai cele intrate în volumele apărute postum. Împreună cu cele epurate, culegerea românească a lui Bartók depășește 3500 de melodii, originare din 14 comitate ale Ungariei antebelice, județele Alba, Arad, Bihor, Bistrița-Năsăud, Cluj, Harghita, Hunedoara, Maramureș, Mureș, Satu Mare și Timiș ale României contemporane și Serbia.”

Duourile au beneficiat de o interpretare optimă, din partea celor doi artiști capabili să le reveleze substanța plină de prospețime. Micile „aparte”-uri explicative creau o stare de intimitate complice cu publicul. Acesta putea verifica pe viu că miniaturile propuse de Bartók își mențin – la peste un secol după „luarea lor în inventar” – potențialul expresiv, ca un fel de punte afectivă între creativitatea muzicală quasi-primitivă și permanentele căutări inovative ale componisticii contemporane. Asumându-și provocatoarea partitură, Annelie Gahl și Sascha Bota manifestă respect egal față de scriitura bartókiană, cât și față de autentiticitatea surselor sale inspiratoare. Concludentă în acest sens este utilizarea unor coarde din intestine de animale, spre a conferi o rugozitate aparte sunetului. E adevărat că manevrarea și acordajul unor asemenea strune implică un efort suplimentar din partea interpreților, însă ascultătorului actual i se oferă un ambient timbral mai apropiat de modelul inițial.

Pe de altă parte, tandemul Gahl / Bota manifestă disponibilități aparte în privința punerii în scenă a unor teme foarte diversificate. Sugestiile încep de la titluri: Marș unguresc, Dans rotitor românesc, Cântec slovac, Kolomeika ruteană, Dansul pernei, Cântec de Sânziene, Cântec de numărat, Cântec de seceriș, Dans șchiopătat, Cântec de leagăn, Dansul țânțarului, Cântec de strâns fânul, Urare de Anul Nou, Cântec de nuntă, Dans din Maramureș, Cântec arab, Burlesc, Jale, Pizzicato, Cimpoiul… Tot din prețioasa lucrare a lui Ferenc László aflăm că originea etnică a temelor prelucrate de Bartók este următoarea: „14 maghiare, 13 slovace, 9 românești, 4 rutene, 1 sârbească, 1 arabă, total 42 de teme populare. Două duouri se bazează pe tematica originală în caracter popular. Cele 9 teme românești se împart în trei genuri folclorice: 4 sunt colinde, 3, cântece, 2, melodii instrumentale de joc. Teritorial, ele sunt originare din Maramureș și zona Mureșului, câte 3, și câte una din Hunedoara, Banat și județul Bistrița-Năsăud. (Surprinde absența Bihorului.). Noutatea acestor prelucrări rezidă în factura lor preponderent linear-contrapunctică, pe care am surprins-o, ca o soluție de excepție, în câteva prelucrări de colinde pentru pian. Bartók face uz și de posibilitățile armonice ale viorii (folosind, cu precădere, coarde libere, urmând și sub acest aspect, practica vioriștilor săteni), dar, în fond, duourile sunt un fel de invențiuni la două voci egale, bogate în efecte violonistice.”
Alt element favorizant pentru succesul spectacolului este potențialul actoricesc al celor doi instrumentiști. De la mimică și gestualitate, până la dinamismul mișcării scenice, Annelie Gahl și Sascha Bota reușesc să transforme cele 44 de duouri într-o reprezentație eminamente polisemantică, virtualmente asociabilă așa-numitului teatru instrumental. Inevitabil, intervin aci și înclinațiile native ale celor doi muzicieni pentru improvizație ca adjuvant tot mai prezent în istoria artei sunetelor contemporane. De altfel, Sascha Bota s-a afirmat nu doar în domeniul muzicii erudite, ci și ca valoros component al mișcării actuale de jazz din Londra, precum și ca activ participant la cel mai longeviv festival din sfera jazz-blues al țării noastre, organizat din 1990 la Filarmonica Banatul din Timișoara. (Nu întâmplător, inițiatorul și coordonatorul acestuia e părintele lui Sascha, Johnny Bota – el însuși respectabil animator al vieții jazzistice din vestul României, contrabasist, compozitor, profesor, lider al formației Bega Blues Band și fondator al primei Facultăți de Jazz din România, ce a funcționat la Timișoara sub numele „părintelui jazzului de expresie română”, Richard Oschanitzky).
Manifestarea geniului bartokian are profunde, indelebile conexiuni cu estetica jazzului (imposibil de rezumat în cadrul restrâns al unui simplu eseu). Totuși, dintre realizările cele mai recente în sfera valorizării pe coordonate jazzistice a operei sale, aș menționa seria de concerte și albume propuse de pianistul clujean (cu eclatantă evoluție în epicentrul scenei newyorkeze) Lucian Ban – prezent el însuși la ediții precedente ale Festivalului Interferențe, precum și capodopera colegului său budapestan, pianistul Peter Sárik, inregistrată sub sigla Peter Sarik Production Ltd. din Ungaria, având ca titlu Béla Bartók Bluebeard’s Castle Jazz Adaptation. E vorba de o adaptare insolită a operei Castelul Prințului Barbă-Albastră, interpretată de Peter Sárik Trio, împreună cu Orchestra simfonică Budafok dirijată de Gabor Hollerung și avându-i ca soliști vocali pe Krisztian Cser și Adrienn Miksch.

Mi se pare elocventă, în acest context, confesiunea preluată de Ferenc László din prelegerile pe care Universitatea Harvard i le solicitase lui Bartók în anii dinaintea decesului său (survenit în 1945 la New York, în perioada auto-exilului său din chiar „patria jazzului”). În textul conceput în 1944, compozitorul mărturisea că, spre deosebire de Kodály, „care a studiat și a folosit ca sursă aproape exclusiv muzica maghiară, eu în schimb mi-am extins interesul și iubirea și asupra folclorului popoarelor est-europene învecinate. Pe lângă marea învățătură primită de la clasici, cel mai mult am primit de la acești săteni neștiutori și analfabeți. Gradul cel mai înalt se găsește, pe de o parte, în rezultatele marilor genii, iar pe de altă parte, în creațiile sătenilor analfabeți, neatinși încă de cultura urbană.” Iar László conchide că „până și compozițiile sale cele mai abstracte, care nu conțin citate folclorice sau trimiteri directe la folclor, ca de exemplu cvartetele, «au un spirit indescriptibil și inexplicabil, – un anume je ne sais pas quoi – care trezește sentimentul: această piesă nu putea fi scrisă decât de un muzician est-european.»” Frumosul concert realizat de Annelie Gahl și Sascha Bota fu complinit și prin ambientul video furnizat de artistul Thomas Kitchman, combinând imagini de epocă (inclusiv din arhiva personală a compozitorului) din perioada și locurile în care Bartók și-a pus în practică temerarul proiect de înregistrare a muzicilor arhaice din spațiul transilvano-bănățean. O memorabilă serată interculturală.
- Despre natura umană. O discuție cu principalele modele conversaționale - 19 decembrie 2024
- Ioana Cotulbea, de la pasiunea pentru plantele medicinale la cercetarea mitologiei - 10 decembrie 2024
- Poema română: Immersive Experience. Proiect pilot pentru o nouă componentă a Festivalului Enescu - 22 august 2024