Sari la conținut
Prima pagină » Articole recente » Gala Blues Jazz Kamo, ediția 33 la Timișoara

Gala Blues Jazz Kamo, ediția 33 la Timișoara

Cel mai longeviv festival din sfera jazz-blues, în România post-1989, își are sediul la Timișoara sub titulatura Gala de Blues Jazz Kamo (în semn de omagiu pentru regretatul său inițiator, ghitaristul și vocalistul Bela Kamocsa). Ediția cu numărul XXXIII (33) a confirmat succesele precedente, pe linia imprimată de directorul artistic Johnny Bota, el însuși respectabil muzician și animator al vieții jazzistice din zona de vest a țării. Deși pare neverosimil, Bota reușește an de an să condenseze în doar două seri, pe scena Filarmonicii Banatul, o apreciabilă diversitate de stiluri și – mai important – muzică de înaltă calitate.

Bega Blues Band

          Revederea cu Bega Blues Band, emblematica formație condusă de Johnny Bota și activă neîntrerupt de patru decenii, este întotdeauna o ocazie delectabilă. La nivel repertorial, temele compuse de Bota sunt îmbibate de vitalitatea blues-ului, dar nu-și refuză pe alocuri angularități plăcut surprinzătoare. În ton cu acestea, pasajele improvizatorice sunt susținute cu inventiv aplomb de către iscusiții componenți ai trupei: Toni Kühn, inepuizabil în mixturile pe care le prepară din mica sa claviatură roșie de fabricație suedeză; Lucian Nagy, cu ale sale excursuri modale post-coltraneene – pe sax tenor și sopran, flaut, duduk etc. –, adaptate cu măiestrie oricăror contexte muzicale; Johnny Bota, demonstrând flexibilitate mereu sporită în acompaniament, dar și în solourile de contrabas/ghitară-bas; Mircea Bunea, cu juvenilele sale comentarii ghitaristice optim integrate în conceptul de grup; Maria Chiorean – vocalista de care o asemenea formație avea nevoie (și, din fericire, știe s-o valorizeze); Feri Szekernes – un baterist competent și consecvent în asigurarea suportului percusiv. În spiritul colegialității bănățene, în partea finală a recitalului, BBB s-a metamorfozat într-un supergrup de blues-jazz-fusion, invitându-i în scenă pe doi componenți de bază ai altei cunoscute formații timișorene, Post Scriptum: keyboardistul Doru Apreotesei și bateristul Mihai Farcaș, două personalități puternice ale perioadei de înflorire a jazz-rock-ului. Lor li s-a alăturat apreciatul basist Victor Miclăuș. Emoționantul final a inclus filmări istorice (furnizate de Doru Ionescu), proiectate pe ecranul din fundal, ca omagiu foștilor membri ai celor două formații, plecați din această viață: Bela Kamocsa, Mircea Marcovici, Emil Zoltan, Tiberiu Ladner…

Ramona Horvath & Saul Rubin 4tet

          Alt moment cu rezonanțe nostalgice a fost  programul pianistei bucureșteano-parisiene Ramona Horvath, în compania contrabasistului Nicolas Rageau și a bateristului Philippe Soirat (ambii din Franța), plus invitatul special –  ghitaristul newyorkez Saul Rubin. Acesta a dat o notă oarecum retro programului, plasat stilistic în perioada tranziției dintre hard bop și cool. Ceea ce nu e de mirare, având în vedere colaborările lui Rubin cu figuri ilustre precum Sonny Rollins, Hank Jones, Victor Lewis, Kirk Lightsey, dar și „amănuntul” că individualitatea Ramonei îmbină studiile de specialitate, absolvite la Universitatea Națională de Muzică din București cu statutul de discipolă directă a lui Jancy Körössy, unul dintre „părinții fondatori” ai jazzului de expresie română. La acest recital am apreciat, pe lângă sesizabilul tușeu fin al pianistei, capacitatea sa de a manevra arta citatului – incluzând pe parcursul improvizației străluminări din temele genialilor Duke Ellington și Thelonious Monk, sau chiar o piesă întreagă dedicată lui Bud Powell (a cărui aniversare de 100 de ani de la naștere coincidea cu festivalul timișorean). Încă o decizie meritorie a Ramonei Horvath a constat în interpretarea unei frumoase compoziții de Richard Oschanitzky, prin care giganticul muzician născut la Timișoara fu evocat pe câteva coordonate specifice: claritate melodico-armonică pe un tempo mediu, luciditate componistică, nostalgie înrudită cu aceea din șansoneta Feuilles mortes (=Frunze moarte) de Joseph Cosma…

          În orizonturi oarecum similare a evoluat Tom Sheen Band din Anglia. Cvartetul condus de contrabasistul omonim a oferit mostre de echilibru și fluență „neo-clasice”, într-o manieră economică și „la obiect”. Termenul manieră nu e ales întâmplător, ci reflectă o atitudine programatică, de rigoare tehnică, pândită însă pe alocuri de spectrul fastidios al manierismului. Cu atât mai binevenită mi s-a părut piesa finală, a reputatului pianist Cedar Walton, al cărei tempo revigorant punea în valoare abilitățile în walking bass ale liderului trupei, adept al unei abordări de tip Scott LaFaro.

          M-a bucurat includerea în festival a cvartetului condus de foarte junele David Luca. Absolvent al promoției 2024 a Liceului de Limbă Germană (!) din Cluj, David s-a remarcat în ultimii ani printr-o ardentă dorință de afirmare. Multiple concerte și premii i-au dat cale liberă spre sudii de specialitate, începute tot în anul curent la Conservatorul din Maastricht/Olanda (secția „Pian jazz”), cât și la Academia Națională de Muzică G. Dima din urbea natală. Nici n-a ajuns bine în Țările de Jos, că David Luca și-a alcătuit deja un promițător cvartet, împreună cu compatriotul său Marco Baciu la ghitară, Eren Gunal din Turcia la ghitară-bas și Alexander Rose din Germania la baterie.  Sunt șanse să auziți lucruri bune despre ei și pe viitor. Față de concertul mai degajat oferit la Casa de Cultură a Studenților Cluj cu câteva zile anticipație, cel de la Timișoara mi s-a părut mai precipitat, poate și datorită presiunii de timp exercitate asupra celor patru tineri. În situația dată, s-ar fi impus ca ei să includă în program cel puțin una din piesele oferite la Cluj ca bis, suficient de convingătoare spre a cuceri auditoriul. Așa însă, impresia lăsată a fost una … modică, cu câteva lungimi inutile (ce puteau fi evitate prin înlocuirea uneia dintre propriile compoziții cu o versiune mai atent supravegheată a unui standard, fie el și Spain de Chick Corea). Din fericire, asemenea „erori de creștere” sunt lejer evitabile în viitor, printr-un plus de autocontrol.

Bohem Ragtime Jazz Band

          Cum am afirmat în repetate rânduri, principala caracteristică a jazzului din Ungaria constă în profesionalism. Observația s-a verificat încă o dată prin programul ansamblului Bohem Ragtime Jazz Band, originar din Kecskemét. Sufletul trupei este Tamás Ittzés – pianist, violonist, vocalist, aranjor, comper (plus, acasă la dânsul, organizator de festivaluri de jazz). Comilitonii săi sunt și ei poliinstrumentiști, ceea ce permite alternarea formulelor orchestrale între diverse stiluri de early jazz: ragtime, dixieland, spirituals, până la swing. Piesele sunt atent selectate din repertoriul de referință al jazzului tradițional, cărora li se adaugă și câteva atractive „mostre clasice” din jazzul ungar, pe care șarmanta cântăreață Eva Bolba le interpretează cu acuratețe și atașantă dezinvoltură. Întregul program a reprezentat o veritabilă celebrare a vitalității muzicii de jazz în esențele sale primare, exprimate printr-un optimism funciar, diversitate repertorială, conciziune, bună dispoziție contaminantă.

NorthSeaStringQuartet
North Sea String Quartet (de la stânga la dreapta): George Dumitriu, Pablo Rodríguez, Yanna Pelser, Thomas van Geelen.

          Dacă ansamblul maghiar a survolat muzica din siajul Jazz Age, vizând perioada interbelică a secolului trecut, North Sea String Quartet ne-a readus în plină contemporaneitate – dar nu în sensul vreunei obediențe față de mode trecătoare, ci propunând o muzică inovativă, autentică, incitantă și totodată … substanțială în imaterialitatea ei. A utiliza, spre a o caracteriza, epitetul de  hipnotică mi se pare a exprima cel mai just starea trăită de spectatori pe parcursul desfășurării muzicale. Piesele – rezultate din interacțiunea creativă a celor patru tineri interpreți – coagulează stări de spirit contrastante, permanente surprize ținând de intonație, agogică, armonii sau disonanțe, jocul intensităților sonore – de la microtonalități piano până la fortissimo – un limbaj erudit, ce evită însă capcanele ermetismului. Din contra, în pofida caracterului său eminamente novator, demersul celor patru instrumentiști/compozitori e cât se poate de seducător. Aci intervin și genuinele resurse de spirit ludic și de humor ale celor patru companioni: românul George Dumitriu/vioară & violă, spaniolul Pablo Rodríguez/vioară, și olandezii Yanna Pelser/violă & Thomas van Geelen/violoncel – cu toții stabiliți în Țările de Jos (de unde și numele Cvartetului). Cred că, în obținerea antemenționatului „efect hipnotic”, un rol major îl are atitudinea de generozitate ce domnește în sânul grupului. Nu se resimt (uneori inerentele, totuși indezirabilele) fricțiuni reciproce, născute din cine știe ce orgolii individualiste. Pe de altă parte, viziunea estetică e atât de diversificată, încât – la simpla audiere – lasă impresia utilizării unor adjuvanți electronici, când în realitate sunetele sunt produse doar prin procedee naturale. Această muzică „acustică” (deci non-electrică) face vizionarea în concert și mai spectaculoasă. Un asemenea spectacol, încadrabil în categoria teatrului instrumental, ar merita o difuziune mai amplă, sub formă nu doar de album audio, ci și video.

          Nu pot eluda un episod adiacent, în care am fost implicat pe post de prezentator: într-un antract al Festivalului, în holul de la etaj al Filarmonicii Banatul, a avut loc lansarea volumului Ghitara în jazz de Ion Dorobanțu. La invitația lui Johnny Bota – autor el însuși al unui volum cu caracter monografic, intitulat Vioara în jazzul modern –, am vorbit receptivului public timișorean despre valoroasa lucrare a domnului Dorobanțu, derivată dintr-o și mai amplă teză de doctorat, susținută în urmă cu exact un deceniu la Academia Națională de Muzică G. Dima din Cluj (la care asistase și subsemnatul). Nu e de neglijat amănuntul că omniprezentul director artistic al Galei Kamo este el însuși absolvent al instituției de înalte studii muzicale din capitala culturală a Transilvaniei. Mă încântă când detectez asemenea minunate conexiuni academice între importantele centre culturale ale României. În cazul lui Ion Dorobanțu, constat cu plăcere că jazzologia română și-a aflat un nou reprezentant, provenit din Craiova.

Lasă un răspuns

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.