Ciprian Handru: Un seducător roman de dragoste, „Zavaidoc în anul iubirii”

Doina Ruști, Zavaidoc în anul iubirii, Bookzone, 2024

Trebuie să mărturisesc din capul locului că e prima cronică pe care o scriu despre cărțile Doinei Ruști, asta deși îi mai citisem patru volume înainte, Omulețul roșu, Lizoanca, Fantoma din moară și Homeric. Sătul de biografiile sau monografiile actuale, în care observ aproape la unison referințe sărăcăcioase, luate de pe net, și simple relatări de tip jurnalistic sau confesiv, am citit în manuscris Zavaidoc în anul iubirii, proaspăt apărut la editura Bookzone.

Începusem lectura cărții fără intenția de a-mi scrie sau publica impresiile de lectură, dar pe măsură ce înaintam, simțeam nevoia de a împărtăși cu voi.

Doina Ruști alege (și foarte bine face!) să prezinte o altă față a lui Zavaidoc, din anul său de glorie, din acea perioadă în care te poți considera stăpânul lumii. Poziționându-se explicit sau implicit împotriva clișeelor din jurul lui Zavaidoc, autoarea nu reconstituie destinul unui simplu personaj, ci al unui om care visează, care are planuri, care iubește. Cu toate acestea, nu greșesc spunând că volumul de față nu e o biografie romanțată, nici o biografie critică, ci un foarte bun și seducător roman de dragoste, în care tradiția vie a tematicii e valorificată insolit. Romanul folosește ca fundal epic „unul dintre anii albi ai istoriei noastre” (anul 1923), pentru a pune în valoare povestea unor destine văzute de aproape, în autenticitatea și intimitatea lor.

Cititorii Doinei Ruști sunt familiarizați cu importanța și atenția pe care scriitoarea o oferă compoziției. Cartea de față se înscrie în aceeași tradiție a unei compoziții complexe. Trei părți, trei povestiri, care nu se completează în modul clasic. Poveștile nu sunt suprapuse, fiecare își are viziunea și diversitatea ei, respectându-se astfel una dintre valorile esențiale ale timpului narativ (frecvența).

Scrisă din trei perspective, cartea începe cu Anul cel mai bun, narat de Carolina (Carol, cum îi place să se alinte), pe care o vezi de la început plimbându-se pe bulevardul Elisabeta, citind afișe de cinema sau oprindu-se la vitrine, în special la bomboneria de vizavi de Hotel Princiar. Doina Ruști focalizează gradat viziunea dinspre oraș spre spațiul intim de desfășurare a acțiunii personajelor, mutând reflectorul de pe un exterior general pe un interior specific, reprezentativ pentru evoluția și întreținerea ulterioară a misterului și a suspansului. Altfel spus, povestea cuprinde numeroase detalii de atmosferă, dar și amănunte, atent selectate, despre spațiul personal, despre ceea ce înseamnă casă și acasă. Având conștiința relativității spațiului, în termeni eliadești, Carol mărturisește dintru început:

„Toată viața noastră se derula în acea casă, în care totul părea simplu și nesfârșit. La parter erau magazinul de pălării și croitoria tatălui meu. La etajul întâi aveam salonul, bucătăria, băile și alte încăperi, pentru musafiri. Dormitoarele ocupau etajul al doilea, iar la mansardă aveam două apartamente pentru închiriat.”

Această „infinitate” de locuri facilitează apropierea (sub același acoperiș) dintre personajele principalele ale romanului. Mansarda e un loc al existențelor pasagere,  prin care s-au perindat, printre alții, o familie cu servitoare, niște polonezi, o serie de studenți de la Medicină, dar și o parte dintre personajele importante ale romanului, între acestea, Matilda, care rămâne în memoria cititorului, scriind în camera întunecoasă, ascunsă de vederile lumii. Îmi amintesc că într-un volum de simbologie, Doina Ruști analiza camera secretă ca pe un microcosmos, capabil să reediteze personalitatea fiecăruia și totodată să ascundă sau să dezvăluie, să ofere o cale (Dicționar de și simboluri din opera lui Eliade). În cazul de față, mansarda cu secrete îi este interzisă Carolinei. Însă după o serie de evenimente, soldate cu dispariția Matildei, pătrunde pe tărâmul interzis. Aici, lângă o mașină de scris, găsește o serie de foi, relevante în economia simbolistică a întregului:

„Dintre toate aiurelile acelor pagini, era clară o singură frază, care părea copiată de undeva: Orbul e ca Dumnezeu, redesenează lumea de la capăt și în mintea lui încap toate faptele trecute și viitoare. Tocmai de aia marii profeți au fost orbi.”

Misterul acestor rânduri va avea sens integral în partea a doua, când Carol  traduce un caiet cu coperte pânzate, scris în limba franceză. Foarte inspirată, tehnica documentului memorialistic găsit va face ca povestea din spatele poveștii să așeze în ordine piesele puzzle-ului, ca și într-un alt roman al Doinei Ruști: Homeric. Însemnările din caiet pun în lumină detalii, evenimente, sentimente, la care Carol avusese acces doar din exterior, adică din ipostaza de martoră. Există aici o situație de spectator al evenimentelor, dublată de actul rememorării, întărită apoi prin confesiunile personajului, care își propune din capul locului o sinceritate totală.

Tehnica îmi amintește de Fantoma din moară, dar într-o oarecare măsură și de modelul camilpetrescian. De la observația spontană, la analiza subiectivă, și apoi la contactul cu mărturisirea Matildei, naratorul principal al cărții (Carol) trece prin metamorfoze caracterologice extrem de interesante, conturându-se treptat ca personaj principal. Traducând jurnalul, dactilografiind paginile celuilalt personaj, i se vor revela multe secrete nebănuite, printre altele, contextele în care s-au petrecut cele două drame, care străbat romanul (vezi „planul Traian” și moartea doctorului Carniol), dar și detalii despre anul iubirii lui Zavaidoc, ori informații despre relația dintre Alfred și bolșevicul Vidră ș.a.m.d.

În cea de-a doua parte, vom cunoaște povestea Matildei prin ochii ei, așa cum a ales să o consemneze și cum a trăit-o alături de Zavaidoc, și cu toate că ne așteptăm la un contrapunct sau la o completare, povestea vine cu o imagine distinctă, imposibil de suprapus peste cea anterioară, cum spune cel de-al treilea povestitor.

„Orice poveste e a cui o spune până la capăt. Ceilalți o citesc și o uită. Povestea mea e alta decât a Matildei. Ar fi o prostie să le suprapunem, să le împletim.”

Versiunea Matildei, care mi-a plăcut și cel mai mult, lărgește reflecția lectorială, obligându-ne la o situare în zona alterității. Intriga se dilată în jurul unei imagini, de pe un peron provincial:

„În urmă cu câteva luni eram distrusă, iar tata m-a urcat în tren cu lacrimi în ochi: du-te, Matilda, să nu te mai întorci, te rog eu! Mi-a rămas în minte silueta lui, pe peron, pălăria neagră trasă peste urechi și poate de aici și legătura mea cu gările, mai ales cu peroanele, care, dacă mă gândesc bine, au și fost adevărata mea casă. Când mă întreabă cineva ai fost în cutare oraș? ori pleci undeva? imediat mă gândesc la tata, cu pălăria lui neagră, micșorându-se lângă tren.”

 

De interes pentru mine sunt și simbolurile din poveste, care vin cu naturalețe, legate subtil de tema principală: camera (secretă/întunecată), luna, orbul etc.  De la poeticitatea trăirii artistice, generată de relația cu luna, se ajunge la figura simbolică a orbului, ca vocație oraculară și atribut al gestului creator (vezi cum se naște Cântecul lui Zavaidoc), prin secvențe memorabile ca semnificație, care   fixează detalii ale unui destin particular și complex.

Personajul Doinei Ruști, diferit de imaginea firavă pe care i-a dat-o netul și memoria populară, apare aici în variate ipostaze, ca artist la Teatrul Liric, interpret de operete, dar și în ipostaza bine-cunoscută de cântăreț al grădinilor bucureștene. Cântă la inaugurarea Cercului Militar, devenind după aceea foarte popular, și impresionează prin capacitatea deosebită de a spune prin muzică povești și evenimente de interes ale vremii (vezi povestea Jeanei, fata de treisprezece ani, dispărută de lângă părinți). Zavaidoc apare însă și ca om măcinat de dorința de a scrie o carte prin care să lase din el ceva, să scoată din umbra care îl prinde din urmă măcar un strop din faptele sale artistice și/sau de viață. Este un personaj viu, plasat într-un an intens, cu efervescențe sociale, culturale – anul primului film românesc, al primei Constituție de după Unire etc.,  un an marcat de conflicte, între care criza studențească, atacurile cuziștilor, protestul lui Iorga etc. Totodată este și un personaj prins într-o poveste de dragoste, dar și un artist, iar dincolo de toate astea, un personaj tânăr: prin vârstă, în primul rând, face credibil trio-ul epic: Carol, Matilda, Zavaidoc.

În fine, partea a treia a romanului este narată de însuși  Zavaidoc, care, cu toate că el e cel ce spune povestea până la capăt, este și un povestitor imparțial, notația sa legându-se doar de câteva evenimente, și acelea comentate la cald, într-un prezent spulberat. Dar chiar și-așa, mi se pare că rămâne ca cel care aude (și simte) cuvintele orbului, întărind un simbolism abia schițat anterior.

Inteligent construită, scrisă alert, cartea dă satisfacția unei lecturi de plăcere. Însă greutatea ei vine din forța scrisului și din imaginația debordantă a unei scriitoare originale. Zavaidoc în anul iubirii urmărește un epos legat de cel mai popular cântăreț al României interbelice, în imagini de forță cinematografică, dar și o epocă reconstituită convingător.

Ciprian Handru este exeget, cu studii aprofundate în literatură romană (Facultatea de Litere și masterul în studii literare românești), la Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca. Și-a început pregătirea în critică literară, prin studii dedicate lui Adrian Marino. Apoi și-a ales ca domeniu academic de cercetare proza românească actuală, în prezent fiind doctorand al Universității din București, unde pregătește o teză sub îndrumarea profesorului univ. dr. Ion Bogdan Lefter. A publicat mai multe articole și exegeze dedicate prozei actuale, unele premiate, dar și proză. Este redactor la revista Ficțiunea, unde ține o rubrică de carte: Lecturi contemporane. O listă inegală.