„Parlamentul nu este o întreprindere pe care o eficientizezi reducând numărul angajaților”

Despre reducerea numărului de parlamentari și costul social al eventualei economii bugetare

Ce spune dl Cătălin Avramescu, fost consilier al președintelui Traian Băsescu, în prezent profesor la Facultatea de Științe Politice, Universitatea București, într-o postare pe Facebook din 9 iunie a.c.?

„Câți senatori ar trebui să aibă Senatul României? (…) 29 de senatori.

În prezent, România are 136 de senatori. Să presupunem că cheltuielile se reduc direct proporțional cu numărul senatorilor care dispar (o presupunere inexactă, dar lucrăm cu asta, deocamdată). Bugetul pe 2025 a fost 277.940.000 lei. Reducerea la 21 la sută din numărul actual de senatori s-ar traduce, în această ipoteză, la economii de 218.697.000 lei pe an. Cu alte cuvinte, în 10 ani am obține o economie la buget de aproape o jumătate de miliard de euro.

Dacă reformăm și Camera Deputaților reducând-o la 37 de membri, am ajunge, așadar, la economii de aproape 1 miliard de euro la fiecare 5 ani.

Mai există alte Camere superioare de asemenea dimensiuni? Senatul statului Texas are 31 de membri. Elveția are 46. Deci, oarecum, da.” (link)

Surprinzător, postarea dlui Avramescu a stârnit 451 de reacții pozitive, dintre care 6 inimioare, plus 3 „haha” și o singură reacție de furie.

Mă întreb ce înțelege dl Avramescu prin democrație și cum le predă studenților săi această variantă de reducere a Parlamentului la 66 de membri, motivată în primul rând prin costuri și printr-o interpretare radicală a referendumului din 2009. Ce viziune asupra democrației stă în spatele acestui exercițiu de „eficiență fiscală”?

Mai întâi, comparația cu Texasul și Elveția este profund înșelătoare dacă este folosită pentru a demonstra că România ar putea avea un Senat de dimensiunea celui din Texas sau a celui elvețian.

Texasul este unul dintre statele componente ale unei federații. Senatul său are 31 de membri, fiecare reprezentând câte un district senatorial. Elveția este, de asemenea, o federație, iar Consiliul Statelor are 46 de membri care reprezintă cantoanele: fiecare canton trimite doi reprezentanți, iar fostele semicantoane câte unul. Astfel, cantonul Zurich, cu peste un milion de locuitori, are aceeași reprezentare în această Cameră ca Uri, cu aproximativ 35.000 de locuitori. Tocmai aceasta este funcția unei camere federale: ea nu reprezintă populația proporțional, ci entitățile federale.

România este însă un stat unitar, nu unul federal. Comparația nu poate fi făcută doar după numărul de membri ai unei camere legislative, ignorând arhitectura constituțională în care acea cameră funcționează.

În România, un Senat de 29 de persoane pentru o populație de aproximativ 19 milioane de locuitori ar însemna, în medie, peste 650.000 de cetățeni pentru fiecare senator. O Cameră a Deputaților de 37 de membri ar însemna peste 500.000 de cetățeni pentru fiecare deputat.

Ce ar mai rămâne, la o asemenea scară, din reprezentarea democratică?

Parlamentul nu este o întreprindere pe care o eficientizezi reducând numărul angajaților până când bilanțul contabil arată mai bine. El este instituția reprezentativă a democrației, prin care societatea își transferă conflictele, interesele și diferențele din stradă într-un spațiu instituțional, unde acestea pot fi discutate, negociate și transformate în decizii politice.

Într-o democrație reprezentativă, nu este suficient ca Parlamentul să producă legi. El trebuie să reprezinte cât mai fidel diversitatea societății: orientări ideologice diferite, interese sociale și economice diferite, regiuni, minorități și grupuri care au nevoie de o voce politică. Un Parlament de 66 de oameni – 29 de senatori și 37 de deputați – ar reduce această diversitate la o scară aproape caricaturală. Circumscripțiile ar deveni uriașe, legătura dintre alegători și aleși s-ar subția și mai mult, iar accesul minorităților la reprezentare ar fi imposibil. Un Senat de 29 de oameni este ușor de capturat sau de paralizat, iar circumscripțiile de sute de mii de oameni reduc drastic legătura aleșilor cu alegătorii, oricum destul de slabă.

Asta nu înseamnă că numărul actual de parlamentari nu poate fi discutat. Dar dimensiunea Parlamentului nu poate fi stabilită pornind de la întrebarea „câți bani economisim dacă mai dispar câteva sute de parlamentari?”

Grecia are un Parlament unicameral cu 300 de membri, la o populație estimată la aproximativ 10,4 milioane de locuitori. Asta înseamnă aproximativ un parlamentar la 34.500 de locuitori. Dacă România ar aplica același raport, ar rezulta aproximativ 550 de parlamentari, nu 300 și, cu atât mai puțin, 66.

În România, norma legală de reprezentare este în prezent de un deputat la 73.000 de locuitori și un senator la 168.000 de locuitori. Numărul parlamentarilor nu se stabilește „din burtă”, ci se stabilește prin lege, avându-se în vedere o rată optimă de reprezentare. La stabilirea ei se ține cont de mărimea populației, dar și – foarte important! – de structura administrativă a țării.

Dincolo de numărul arbitrar – de 66 de parlamentari, ipoteza că reducerea numărului de senatori cu 79% ar produce automat o reducere identică a bugetului acestei camere este o simplificare pe care o admite chiar și dl Avramescu.

Cât despre unicameralismul din referendumul din 2009, sunt convinsă că România are nevoie de bicameralism. Într-un stat de dimensiunea și complexitatea ei, existența a două Camere legislative reprezintă un mecanism suplimentar de control și corectare a procesului legislativ. Experiența mea de jurnalistă, inclusiv ca reporter parlamentar, mi-a arătat că nu de puține ori, ceea ce se strica legislativ într-una dintre Camere era corectat în cealaltă. Există proiecte care trec tacit de prima Cameră și ajung astfel în cea de-a doua, unde pot fi respinse sau substanțial modificate. În unele cazuri, a fost chiar norocul românilor existența celei de-a doua camere (care le-a oprit). Două Camere nu înseamnă doar de două ori mai mulți parlamentari, ci două filtre legislative, două posibilități de a identifica erorile, abuzurile sau consecințe neprevăzute ale unei legi.

Se spune că țările mari, ca Germania, Italia, Franța, au mai puțini parlamentari raportat la populațiile lor. Dar Germania are și parlamente locale, la fel cum Franța și Italia au forme de organizare locală care suplinesc o parte dintre atribuțiile parlamentelor naționale.

Germania este un stat federal alcătuit din 16 landuri, iar landurile au propriile parlamente și competențe legislative. Bundestagul național este doar o parte a arhitecturii legislative a statului. Constituția germană stabilește explicit că există atât legislație federală, cât și legislație a landurilor, iar în domeniile care nu sunt atribuite Federației competența legislativă aparține landurilor.

România nu are această structură. Are consilii județene, dar acestea nu sunt parlamente regionale și nu au competență legislativă propriu-zisă. Puterea de a adopta legi rămâne concentrată la nivelul Parlamentului național.

De aceea, comparația corectă nu este pur și simplu „câți parlamentari are Germania raportat la populație?” sau „câți are Franța?”. Trebuie să ne întrebăm și câtă reprezentare politică există la celelalte niveluri ale statului.

Într-un stat federal sau unul puternic regionalizat, o parte din funcția de reprezentare și de deliberare politică este distribuită către nivelurile teritoriale. În România, cea mai mare parte din această funcție rămâne concentrată în Parlamentul național.

Democrația costă. Și, desigur, e bine să coste cât mai puțin posibil, dar fără să-i distrugem rolul. Costul democrației nu poate fi un argument împotriva democrației.

O reducere extremă a Parlamentului, de tipul 29 + 37, ar lăsa un asemenea vid de reprezentare, încât am risca să anulăm o parte importantă din ceea ce am obținut ca dezvoltare democratică în urma Revoluției din decembrie 1989.

Slăbiciunile parlamentarismului românesc nu provin din dimensiunile instituției, ci mai ales din felul în care electoratul îi conferă acesteia conținut politic și calitativ prin participarea la vot și prin calitatea opțiunilor sale.

Calitatea Parlamentului și calitatea cetățenilor funcționează, într-un fel, după principiul vaselor comunicante.

Problema reală nu este cum să micșorăm Parlamentul până la dispariție, ci cum să-l facem mai competent și mai responsabil. Mi-e greu să înțeleg cum un profesor de științe politice privește Parlamentul doar ca pe o listă de cheltuieli contabile.

De ce îi încurcă democrația tocmai pe cei care ar trebui să o explice și să o apere?

Comentariile sunt deschise pe pagina de facebook a autoarei (link)

addenda