
România conduce în topul instabilității guvernamentale, cu 23 de cabinete. Este urmată de Letonia, cu 21, Franța și Georgia, cu 20. Cele mai stabile guvernări au fost în San Marino, Liechtenstein și Cipru. Dintre statele mari, stabile au fost Norvegia, Suedia și Spania.
Un guvern durează în România, în teorie, patru ani, de la un ciclu parlamentar la altul. În practică, un cabinet se schimbă, în medie, la fiecare 15 luni. În loc de un singur guvern pe durata unui parlament, statistica înregistrează 3,2. Nu toate schimbările de cabinet au însemnat și schimbarea premierilor. Dar ele au indicat evoluții politice tensionate, fracturi în blocurile politice și inconsecvența actului de guvernare și a politicilor publice.
Agravanta este că partidele politice dețin un control abuziv asupra administrației. Astfel, schimbarea unui cabinet nu înseamnă doar înlocuirea unor miniștri sau schimbarea unor ținte și strategii. Prin controlul asupra „deconcentratelor”, deci a tuturor serviciilor publice, o schimbare de cabinet antrenează schimbarea a mii de persoane din conducerea instituțiilor și serviciilor publice. Chiar dacă, într-un context sau altul, asemenea schimbări pot fi utile, amploarea lor generează sincope funcționale și, implicit, costuri sociale.
În căutarea statului optim
Întreaga lume experimentează noi formule politice care să se adapteze evoluțiilor tehnice și culturale care au transformat deja societățile. Căutarea statului optim se realizează într-un mod diferit în aproape fiecare țară. Există și unele dominante: statele asiatice pariază, cel puțin pentru moment, pe creșterea autoritarismului și alienarea politică a electoratului. În zona euro-atlantică, unde fundațiile democratice sunt mult prea solide, dominanta este radical opusă: acolo se pariază pe tehnicizarea actului de guvernare și limitarea influenței politicienilor asupra politicii.
România, ca și alte state est-europene, oscilează între aceste modele. Strategic, adoptă un curs de tehnicizare, prin politici publice, dar își subminează eforturile numind politicieni, în loc de tehnocrați, la direcția acestora.
Instabilitate pe linie
Dat fiind că, în majoritatea statelor europene, alegerile au un ciclu de 4 ani, în ultimii 30 de ani fiecare dintre acestea ar fi contabilizat 7,5 cabinete în condiții de maximă stabilitate politică. În practică, doar 7 din cele 49 de state din Europa au avut acest tip de stabilitate. Este cazul unor micro-state precum Liechtenstein, Andorra, Monaco, San Marino, plus Elveția (care are un sistem politic radical diferit), Norvegia și Cipru. În rest, chiar și în state autocratice ca Rusia și Ungaria, media a fost aproape dublă. În cele 49 de țări din Europa, în ultimii 30 de ani au fost 622 de cabinete, dublu față de condiția de maximă stabilitate.
Campioana absolută este România, cu 23 de guverne în această perioadă (față de 7, cât era minimum posibil). Însă tendința a fost oarecum comună în toate țările din zonă. Ucraina și Bulgaria au contabilizat aproape același număr de cabinete, iar instabilitatea a fost crescută de la Mediterana (din Grecia) până la Baltică (Polonia și Estonia). Dintre țările occidentale, Franța și Italia s-au apropiat și ele de numărul de 20 de cabinete.

Harta din deschiderea articolului distrage prin diversitatea cazurilor particulare. Reducerea la trepte de stabilitate poate fi mult mai demonstrativă.


vezi și dosarul Premierii României. O analiză cantitativă
Sursa instabilității diferă de la un stat la altul. Dar amploarea fenomenului indică în mod clar elemente structurale.
Dezideologizarea
Timp de peste o sută de ani politica europeană a fost puternic ideologizată. Partidele din fiecare țară exprimau polarizarea ideologică. În estul continentului, partidele comuniste, totalitare, ideologizau până și cele mai nesemnificative fapte sociale. În vest, unde exista pluralism, partidele erau distribuite polarizat, în funcție de o singură axă ideologică, clară și previzibilă.
Colapsul URSS a consemnat și colapsul ideologiilor. Partidele, multe dintre ele, continuă să se legitimeze ideologic, dar, în realitate, ideologia a devenit irelevantă. Prăbușirea comunismului nu este o cauză, ci un efect al acestei lipse de relevanță. Politica de „glasnost” inițiată în statele comuniste în anii 1980 era o încercare disperată de a umple cu un conținut nou niște partide bolșevice pe care nu le mai legitima nimic.
Dezideologizarea a fost declanșată de tehnologiile de producție și de comunicație în masă. Din anii 1970, treptat, cuvinte ca „proletariat” sau „colonialism” nu mai însemnau mai nimic. Temele de interes au devenit cu totul altele: libertățile civile, dreptul de expresie, emanciparea sexuală, egalitatea de gen, protecția mediului, încălzirea globală, eficiența [energetică], previzibilitatea vieții sociale, demnitatea umană, etica guvernării. Și opoziția față de acestea, concretizată prin xenofobie, teoria conspirației, fundamentalism religios sau obscurantism.
După 1990, dezideologizarea a devenit un fenomen manifest în toată Europa. Partidele vechi au încercat să se adapteze, însă în multe țări au eșuat. Acolo unde au reușit să preia și să exprime noile teme din agenda publică și socială, partidele au fost un factor de stabilitate. Dar adaptarea se arată dificilă, iar supraviețuirea lor stă adesea în carisma unor lideri. În țările în care partidele tradiționale au eșuat, au apărut noi partide, adesea imprecise ca program și imprevizibile în acțiunea politică. Formațiunile din această categorie, cum sunt cele ecologist-socialiste din țările nordice, au dinamizat viața politică și au accentuat adaptarea la tendințe sociale. Însă, în multe alte cazuri (Franța, Italia), geneza de noi formațiuni politice a adus o creștere a radicalismului și instabilității.



Fragmentarea politică
„Compromis” este un cuvânt blamabil în politică. Cel puțin, aceasta era perspectiva „romantică” a partidelor ideologice. Cuvântul își păstrează potențialul negativ în dezbaterile tv și în declarațiile politice, dar, în multe state, partidele au fost nevoite să coabiteze.
Fragmentarea politică este extremă în țările occidentale, dar și în Balcani. Olanda are 17 partide parlamentare. Franța și Belgia câte 14. Danemarca 16. Chiar și Marea Britanie, unde polarizarea conservatori-laburiști se menține, spectrul parlamentar a ajuns la 12 partide.


Coabitări
În 13 țări există partide care au strâns peste 50% din voturi la ultimele alegeri. Totuși doar 7 țări au guverne monocolore. Colaborarea între partide este mecanismul esențial prin care pot fi asigurate majorități stabile și pot fi realizate reforme necesare. 42 de state europene sunt conduse de coaliții guvernamentale. Pentru multe, nici nu există altă soluție. În țări ca Belgia, Bosnia și Herțegovina, Franța, Suedia, principalul partid are sub 20% din fotoliile parlamentare. Coaliții impresionante, cu până la 8 partide guvernamentale, asigură funcționarea unor țări ca Belgia, Olanda, Danemarca sau Spania.

Numărul de partide pro-guvernamentale în țările europene în 2023
Nu întotdeauna coalițiile sunt asumate programatic. Grupul țărilor care alcătuiesc guverne din partide rivale este destul de numeros. România este și a mai fost parte a acestui grup. Înainte de actuala coaliție PSD-PNL, a existat una care părea și mai puțin compatibilă, între PSD și PDL. Dar guverne compozite, care reunesc formațiuni cu obiective contradictorii, sunt comune din Finlanda în Italia și din Olanda în Polonia. Asemenea guverne, pragmatice, pot fi extrem de eficiente. În Germania, trei din cele patru cabinete Merkel, din perioada 2005-2021, au fost formate de partide rivale. CDU și SPD au format coaliții stabile, cu o reprezentare de aproape 70%, care au stabilit un model de bună guvernare.
Pragul electoral



Reprezentarea parlamentară a populației este mai bună în țările mici. Dintre țările cu peste 10 milioane de locuitori, cel mai bun raport este în Suedia și Norvegia. Cea mai slabă reprezentativitate este în Rusia și în Turcia.

Multe dintre partidele nou apărute dispar în termen scurt, după o rundă sau două de alegeri. Unele dintre ele reușesc rezultate spectaculoase dar, din lipsa aparatului de partid sau din incapacitatea de a operaționaliza discursuri politice maximaliste, intră într-o erodare rapidă. Este, îndeosebi, cazul partidelor populiste și extremiste.
Inițiativa academică The PopuList clasifică într-o amplă bază de date partidele europene de extremă stângă, extremă dreaptă, populiste și eurosceptice. Din cele 212 formațiuni politice listate începând cu 1992, majoritatea sunt desființate sau și-au încetat activitatea. Dar altele vin și le înlocuiesc permanent. Oricât de actualizată, lista conține informații obsolete. Pentru România sunt listate partide ca PPDD, Partidul România Mare, dar nu și AUR. Cele mai multe asemenea partide sunt în Slovacia, Polonia, Italia și Lituania. Dar ele nu lipsesc nici din Elveția.
Pragul electoral face ca fluctuația partidelor de o rundă sau două de alegeri să fie ceva mai mică. Jumătate din statele europene au un prag electoral de 5%. Doar Liechtenstein are un prag mai mare – 8%. Cel mai mic prag este în Albania (1%) și în Danemarca (2%). Totuși, datele analizate nu indică vreo corelație între existența acestui prag și stabilitatea guvernamentală. Danemarca are guvern minoritar, 16 partide parlamentare, o coaliție de 7 partide, dar în 30 de ani a avut doar 5 prim-miniștri. În același timp, România, cu un prag electoral dublu și doar 5 partide, a avut 17 premieri.
Prezența la vot, un indicator relevant
Participarea politică este un indicator mult mai relevant.
Doi din trei români nu s-au prezentat la vot la ultimele parlamentare. Asta face din România eroul negativ al Europei în ceea ce privește absenteismul. Dar influențează și calitatea „clasei politice”.
Peste tot în Europa prezența la vot este în scădere. De la cote de peste 80%, multe țări au scăzut sub 50. Iar statistica arată în mod clar că acele țări unde reprezentativitatea parlamentelor este sub 50% sau aproape de 50 au și cele mai volatile guverne. În teorie, odată instalat un cabinet, oricare ar fi reprezentativitatea lui, el este responsabil doar în fața parlamentului. Dar realitatea statistică indică faptul că un parlament cu o reprezentare slabă va genera un guvern slab. Mass media și social media exercită forme de presiune meta-electorală care pune presiune pe cabinet. Mișcările de stradă sau grevele în cascadă sunt fatale unor partide sau coaliții care pleacă la drum cu un grad de aprobare sub 50%.

România a avut cel mai mare absenteism, cu o prezență sub 33%.

În două treimi din cazuri o prezență la vot și stabilitatea guvernamentală sunt corelate.
Notă: axa este reprezentată de media europeană, care este de 66%, și numărul mediu de cabinete în 30 de ani, care este de 12.69 (au fost excluse microstatele)
Anexă – ciclurile electorale în Europa
Hartă: statele europene – anul în care sunt programate următoarele alegeri parlamentare

- Cum poate arăta pacea în Ucraina și ce a fost în mintea lui Putin când a declanșat războiul? - 6 ianuarie 2025
- Matematica alegerilor prezidențiale: ce candidați vor fi pe listele din 2025? - 31 decembrie 2024
- Mașina rea și narativul mașinii rele - 29 decembrie 2024
Pingback: Candidații la președinție – de la „locomotivă” la „remorcă” a partidelor
Pingback: Despre tribalizare și absenteism - Nicu Ilie blog