În urmă cu 25 de ani (2001) eram în plină fază finală de elaborare a lucrării de licență în calitate de viitor absolvent de Științe Politice. Tema lucrării? Criza guvernului de coaliție, având două studii de caz, criza guvernului Ciorbea și criza guvernului Vasile. Antichitate politică pentru mulți, dar în realitate, istorie politică recentă.
Și, din experiența politică de atunci și din cea de acum, putem spune că particularitățile României – regim democratic cu sistem multipartid, fragmentare maximă în interiorul coaliției (patru partide), formațiuni politice care reprezintă segmente din societate complet diferite, deci au priorități diferite – sunt ingredientele perfecte pentru crize politice prelungite și instabilitate cronică.
Tocmai de aceea, în vremurile pe care le trăim, cu crize suprapuse (energetică, economică, de securitate etc.) și cu o tensiune permanentă între nevoia de guvernare eficientă și reprezentare plurală a segmentelor din societate, responsabilitatea instituțională supremă a actorilor politici principali (prim-ministru, lideri de partide, președinte) este acomodarea partidelor prin negocieri permanente.
Sigur, nu orice compromis este legitim; nu poți negocia independența justiției, drepturile fundamentale, regulile democratice.
Pe de altă parte, este firesc ca partidele să refuze abandonarea cu totul a valorilor de bază sau a promisiunilor esențiale față de electoratul lor. Tocmai de aceea, arta negocierii și compromisului devine esențială în astfel de momente.
Mai ales atunci când știi că ai dreptate pe anumite chestiuni macroeconomice, capacitatea de a face compromisuri acceptabile care nu anulează reprezentarea democratică sau integritatea unor principii fundamentale este o dovadă de responsabilitate instituțională dacă acest lucru menține stabilitatea unei coaliții guvernamentale a cărei alternativă este prăbușirea economică sau ascensiunea certă a forțelor populiste radicale.
Sigur că țara nu stă într-un guvern sau altul. Dar în următorii ani, România nu poate fi guvernată decât de coaliții. Prin urmare, exercițiul compromisului este esențial pentru orice formulă de guvernare, actuală sau viitoare.
Sigura situație în care vom scăpa de mult hulitul „compromis” va fi cea în care majoritatea absolută (peste 50%) la alegerile parlamentare va fi câștigată de un singur partid. O asemenea situație nu s-a mai întâmplat de la începutul anilor 1990. Ea este însă perfect posibilă în 2028, dacă îngropăm acum compromisul și deschidem astfel larg calea de „aur” a populismului radical.