Fragment din „Boala și războiul” de Radu Vancu

2024

12 martie. Întâlnire cu Andrei Codrescu la 1.30, la ICR New York. M-a dus în plimbare până la Morgan Library, unde am văzut una dintre primele Biblii ale lui Gutenberg, manuscrise din vremea lui Charlemagne, dar cel mai mult ne-am fâțâit în jurul tăblițelor cu cuneiforme, vechi de vreo șase mii de ani. Sunt neașteptat de mici, tăblițe cam de 2 cm pe 3, cu o finețe absolut incredibilă a realizării, ca-n cel mai pur & mai bun Giacometti.
M-a plimbat apoi ore întregi prin New York, Andrei are aceeași pasiunii a plimbatului ca și Cioran (cred că am mai povestit aici cum s-au cunoscut la Paris; nu verific, dacă n-am povestit eu aici, sigur a povestit Andrei pe altundeva prin literatura lui minunată). Mi-a arătat Union Square, unde se află blocul la ale cărui etaje superioare a locuit Andy Warhol (& unde a fost făcută faimoasa poză a lui Andrei cu Warhol în balcon), Madison Square, Rockefeller Tower, m-a dus apoi pe High Line, unde s-au construit o promenadă & un cartier fabuloase pe ruinele unei zone de depozite industriale (mai ales depozite de carne ale măcelăriilor – cum în New York homosexualitatea a fost decriminalizată în 1980, până atunci cuplurile gay foloseau ca locuri predilecte de întâlnire depozitele astea), urmând șinele trenului de marfă care o aproviziona. Iar apoi m-a dus să luăm cina într-un restaurant mexican de pe lângă Union Square. Am ajuns înapoi la hotel pe la 10 seara, notez rândurile astea cu tendoanele ahiliene pulsând dureros.
(Dacă se înțelege din fraza de mai sus că scriu picioarele – foarte bine, asta fac de o viață.)
Dintre toate minunățiile povestite de Andrei, le rețin pe astea:

Când Borges a venit la New Orleans, un fan i-a cerut autograf direct pe piept. Borges, plăcut surprins, s-a conformat & s-a semnat cu un marker direct pe pielea fanului.
Peste 20 de minute, alertată de un supraveghetor, poliția l-a arestat pe acel fan pentru indecent exposure.
– For what? For indecent exposure of the heart? a întrebat Borges scandalizat.
Indecent exposure of the heart – cum i-am spus și lui Andrei, mi se pare o minunată definiție a poeziei.
După ce-i ieșise prima carte, Andrei a fost invitat la o întâlnire cu deținuții care scriau poezie de la Folsom Prison – una dintre închisorile cele mai dure, sunt închiși acolo condamnați pentru crime foarte grave.
Când a trebuit să intre, a constatat că uitase să-și ia cartea de identitate. Însă și-a amintit că avea la el cartea de poezie, care avea pe copertă fotografia lui. Așa că a scos-o & i-a dat-o paznicului.
Abia când a văzut că paznicul se încruntă și-a dat seama că făcuse o greșeală: cartea se chema License to Carry a Gun. Nu tocmai cel mai potrivit titlu pentru cartea cuiva care vrea să intre într-o închisoare.
Paznicul a chemat pe cineva să examineze obiectul periculos. Specialistul în texte periculoase a început să citească prudent. După ce a citit câteva pagini, a dat verdictul:
– It’s just fucking poetry, boss.
La acea întâlnire cu deținuții-poeți, unul dintre cei care au citit poezie era un tip masiv, ba chiar uriaș, incredibil de musculos pentru cei vreo 80 și ceva de ani, câți avea. Citea cu mult patos un foarte lung poem romanțios & sentimental, plin de toate dulcegăriile posibile.
În vreme ce citea, mi s-a șoptit că omorâse 17 femei la începutul secolului 20.
În ’97, când a murit William Burroughs, Andrei a făcut parte din grupul de prieteni care i-a dus sicriul la cimitir. Era un convoi de șase mașini, aveau de făcut un drum lung de vreo două ore până la Saint Louis, unde urma să fie înmormântat Burroughs. Câțiva dintre ei au băut prea mult, altora li s-a făcut foame, așa că au oprit la un Mc Donald’s ca să se mai întremeze.
Afară, la intrarea în acel Mc Donald’s, sprijiniți de perete, un student citea unui grup (4 băieți & 2 fete; punkeri cu inele & cercei în nas) din The Beat Reader.
– Ce anume citești? l-a întrebat Andrei.
– Un autor pe care cred că nu-l cunoașteți.
– Try me.
– William Burroughs.
– Ei bine, îl avem cu noi.
– Nu se poate, a murit acum câteva zile, a spus studentul.
I-au luat pe toți șase la cimitir, unde l-au văzut pe Gregory Corso făcând o scenă, aruncându-se peste sicriu & răcnind ca o bocitoare, apoi i-au adus înapoi la Mc Donald’s – unde i-au lăsat buimaci, după ce avuseră probabil cea mai radicală epifanie din viața lor de până atunci.
Zeci de astfel de povești minunate se revărsau una câte una din creierul lui Andrei – probabil depozitarul celor mai fabuloase povești despre poezie pe care îl știu eu. Nu doar scrisul lui – ci Andrei însuși e unul dintre sediile absolute ale poeziei.

14 martie. Aseară, cu Andrei la bienala de la Whitney (dezamăgitoare), apoi acasă la Mona Nicoară & Edin Velez, unul dintre cei mai importanți regizori & artiști vizuali portoricani de azi, cu multe prezențe la MoMA & Whitney & Centre Pompidou etc. Era acolo și Tara Skurtu, practic vecină cu Mona, amândouă locuiesc în Brooklyn. Am mâncat paste verzi făcute de Mona, am povestit câte-n lună & stele, am râs – the stuff dreams are made of. Edin ne-a arătat niște obiecte pop-up făcute de el: printre ele, o prismă cu baza triunghiulară care, orice față i-ai fi desfăcut, lăsa să țâșnească o ilustrare tridimensională a unei povestiri de Borges.
– Alephul propriu-zis, am zis.
Le-am povestit scena cu racheții îmblânziți de poemele lui Mureșan & Brumaru la Iași.
– Soprano pur, a zis Mona.
– Scorsese, a zis Edin.

17 martie. Ajuns înapoi în Sibiu, după 12 ore de călătorie – în care am terminat prima dintre cărțile cumpărate în New York. Cea a lui Jeremy Eichler, absolut extraordinară, apărută doar de câteva luni în State, dar recenzată pe bună dreptate triumfal cam peste tot – Time’s Echo. The Second World War, The Holocaust, and The Music of Remembrance. E despre Britten, Schoenberg, Șostakovici & Richard Strauss, mai precis despre muzica scrisă împotriva ororii. Plină de povești cutremurătoare – iată una: lagărul de la Buchenwald a fost construit în 1937 în jurul stejarului lui Goethe de la 1827. (Datat astfel fiindcă sub acel stejar a ținut Goethe în vara lui 1827 un discurs despre cultura germană ca mod esențial al umanității europene.) Iar un deținut, Bruno Apitz, a sculptat pe furiș din ultima rămășiță a stejarului (de care au fost spânzurați deținuți & care a fost distrus în bombardamente) o extraordinară mască mortuară („Ultima față”, „Das letzte Gesicht”) – a evreilor uciși, a Europei, a umanității. Din stejar a mai rămas acum doar un ciot, presărat cu pietricele care, în tradiția evreiască, sunt un mod de a onora memoria morților.
Altă poveste cutremurătoare: Alma Rosé, fata lui Arnold Rosé (născut Rosenblum, în Iași, în 1853; emigrat în Viena, unde a condus jumătate de secol atât filarmonica vieneză, cât și Cvartetul Rosé; cumnatul lui Gustav Mahler), a fost trimisă în primăvara lui ’42 la Auschwitz. Știind ce violonistă extraordinară e, ofițerii naziști i-au cerut să organizeze o orchestră de femei alese dintre deținute, pentru a cânta marșuri deținuților care plecau la muncă sau se întorceau de acolo, precum și pentru a-i distra pe ei înșiși (adică pe ofițerii naziști). Alma s-a comportat tot timpul ca și când orchestra ar fi cântat în deplină libertate: le cerea deținutelor să trateze repetițiile & concertele cu aceeași exigență maximă cu care o făcea ea însăși, iar lauda supremă suna cam așa:
– Ați cântat azi într-un fel care i-ar fi plăcut și lui tata.
După cum au spus multe supraviețuitoare, e foarte probabil că naziști au permis multor deținute să trăiască doar pentru că făceau parte din orchestra Almei Rosé – și se profesionalizaseră atât de consistent, încât deveniseră de neînlocuit. Exigența Almei pur și simplu le salvase viețile.
Alma însăși a murit în ’44 – fie de boală, fie sinucisă.
Și încă o imagine bântuitoare: ceasul cu clopote al catedralei din Coventry, bombardată și distrusă aproape în întregime de naziști în ’40, bătând cu regularitate orele în noaptea în care corpul catedralei ardea.
(În ’62 catedrala era complet reconstruită – în ea a avut loc premiera Requiemului pentru război al lui Britten. Același an în care Șostakovici compunea Babi Yar, requiemul lui pentru masacrul zecilor de mii de evrei uciși de naziști acolo. Prietenia Britten-Șostakovici – ea însăși unul dintre lucrurile care-ți dau încredere în specie.)

18 martie. Aș putea fi real.