Anul 1977 este adânc săpat în memoria seriilor de studenți la filosofie, sociologie, psihologie și pedagogie, Universitatea din București. Ceaușescu a desființat Facultatea de Filosofie, care găzduia toate aceste specializări. Practic, sociologia și psihologia urmau să dispară cu totul: nu se mai școlarizau studenți. Filosofia a migrat la Facultatea de Istorie, ca secție combinată. Istoria era o specializare mai strict controlată. Iar ceilalți, de ce să mai facă analize sociale sau să cerceteze oamenii? Toți urma să trăim fără devianțe, după voia conducătorului. Care le știa pe toate. Științele umaniste și științele sociale sunt mereu periculoase pentru dictaturi.
Era în iunie 1977 (intram în anul final de studii) când se întâmplau toate acestea. Am protestat. Am făcut petiții către Comitetul Central. Am boicotat cursurile. Am fost anchetați pentru insubordonare. Lumea largă nu a știut. Cazul Goma ocupase deja întregul spațiu al subversiunii. Noi am contat prea puțin
În toamnă, după întoarcerea la facultate, intram în ultimul an, cel de licență. De la 1 octombrie până la începutul lui noiembrie, am fost duși la IAS (Întreprinderea Agricolă de Stat) Cobadin, să secerăm porumbul lignificat, culcat de furtună. Două rânduri lungi de câte 1,8 kilometri pe zi. Aveam palmele însângerate și infectate. Eram transportați cu camioanele la mulți kilometri depărtare, astfel încât să nu ne putem întoarce pe jos. Vechilii IAS-ului și securistul local ne păzeau și pe noi, și pe profesori.
La prânz veneau camioanele cu gamelele de mâncare. Stăteam pe glugile secerate și mâncam. Într-o zi, vechilul a urlat la noi , plesnindu-și cizmele cu o biciușcă. Ne-a spus că nu ne merităm nici măcar mâncarea. Cam prea mult. Am intrat în greva foamei.
Seara au venit securiști și activiști de la Constanța ca să-i judece pe „instigatori” și să ceară exmatricularea lor. Profesorii nu au fost de acord. Eram studenții foarte buni noi, ăștia, instigatorii.
Am continuat într-o stare de revoltă și de silă. Cărțile pentru examenul de licență le aduseserăm degeaba. Eram murdari până și în nări. Hainele ne erau slinoase și ude. În camerele improvizate în grajdurile pentru vite ale IAS-ului, apa de ploaie inunda până la nivelul paturilor de jos.
Lumină nu aveam. Foloseam lumânări de seu, luate de la biserică. Și cumpăram sticle de șliboviță care îți muta nasul din loc, atât era de puturoasă și de scârboasă. Dar ne era frig.
Ne grupam în paturile de sus, până la care apa nu ajungea. Stăteam acolo seara, înghesuiți și tâmpi, și vorbeam tot mai puțin. Vedeam cât de puțin le trebuie oamenilor ca să devină niște biete brute. Asta ne năucea. Era un prim semn al viitorului care ni se pregătea.
Mai jos sunt trei imagini: Intrarea în Cobadin (l-am revăzut astăzi), cârciuma cu șliboviță, devenită magazin chinezesc și gardurile după care se aflau fostele grajduri ale IAS.
