| Material de Valentin Rupa|
Ca orice încercare prin care a trecut omenirea de-a lungul vremurilor, pandemia de la începutul deceniului III al acestui secol va fi un punct de reper în cărțile de istorie, iar singurii care pot influența desfășurarea evenimentelor sunt cei care le trăiesc – actori involuntari ai unui eveniment de proporții rar întâlnite. Dacă este un hazard inevitabil sau un complot regizat de un răufăcător e mai puțin important, ceea ce contează atunci când privim în urmă sunt viețile pe care putem spune că le-am salvat. Sau pe care le-am fi putut salva.
Din China până în Statele Unite ale Americii, din Norvegia până în Chile, societățile se confruntă cu acest „inamic nevăzut”, pe care unii îl neagă, dar de care alții se tem. Întrebarea firească, în această situație, este „cum ar trebui să trateze «negaționiștii» temerile celor care iau în serios virusul?”. Iar un posibil răspuns vine din ABC-ul filosofiei traiului în comun, formulat de Jean-Jacques Rousseau, care observa, în 1762, că libertatea absolută a individului este un izvor de conflicte sociale, că individul trebuie să renunțe la o parte din propria libertate pentru binele social și că cel care conduce trebuie să asigure siguranța colectivă, astfel luând naștere celebrul său „contract social”. În secolul următor, John Stuart Mill rezumă acest „joc al libertăților” prin nu mai puțin celebra sintagmă „libertatea mea se termină acolo unde începe libertatea ta”.
Deasupra tuturor acestor sisteme de gândire, cărora, cu ușurință, li se pot opune altele, tronează, în schimb, mecanismele statului, cel răspunzător pentru binele colectiv pe timp de criză, inclusiv sanitară. Statul are însă propriile limitări, iar noi vedem astăzi cum inclusiv puterile mondiale, printre care se numără, de exemplu, SUA, se dovedesc mai puțin decât capabile să facă față gestionării acestei crize, o criză care se transformă tot mai mult în una geopolitică, cu tot ce presupune acest lucru – dezinformare, dorință de supremație, cursa pentru descoperirea unui medicament sau a unui vaccin, discreditarea eforturilor adversarilor, acuzații de tăinuire a unor informații esențiale pentru prevenirea dezastrului. În aceste condiții, firesc ar fi să mizăm pe spiritul civic, dar acesta este, la rândul său, divizat între protestatari care contestă carantinarea și portul măștii, în spiritul libertății individuale, și susținători ai măsurilor de prevenție decise la nivel central, în spiritul depășirii pericolului colectiv.
Spune Sartre că omul „este condamnat la libertate, căci odată aruncat în lume, este răspunzător pentru ceea ce face”. Pe de altă parte, o situație precum această pandemie ne arată că nu doar individul este afectat de propriile fapte, ci întreaga colectivitate poate deveni victimă. O urmare, de fapt, a lipsei de consens.
Iată, așadar, conflictul de idei pe care vom încerca să îl rezolvăm în paginile următoare. Am dezbătut perspectivele psiho-sociologice și am pus sub lupă modul în care pandemia a divizat opinia publică românească și modul în care autoritățile au avut de armonizat salvarea economiei naționale și grija față de sănătatea oamenilor.
Valentin Rupa este absolvent al programului de master
Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă,
organizat de Facultatea de Istorie și Facultatea de Jurnalism
și Științele Comunicării, Universitatea din București.