| Material de Valentin Rupa|

De la sfârșitul lunii decembrie 2019 și până în martie 2020, când a fost declarată oficial, de către Organizația Mondială a Sănătății (OMS), pandemia cu care ne confruntăm și astăzi, lucrurile au escaladat cu o viteză uimitoare la nivel global, și în ceea ce privește realitățile sanitare, dar și în ceea ce privește percepțiile asupra acestora.

Dacă, la începutul primei luni a acestui an, conform declarațiilor oficiale, virusul reprezenta o mică problemă, iar asta doar în regiunea Wuhan din China, după aproximativ două săptămâni, statul comunist a început supravegherea cu drone a populației, prin intermediul cărora li se transmitea de la distanță oamenilor să „nu mai umble de colo până colo fără mască” și să meargă imediat acasă, pentru a se spăla pe mâini. Vedeam cu toții, la știri, imaginile care arătau că populația chineză este supravegheată cu drone și primul gând al oricărui privitor occidental trebuie să fi fost că așa se întâmplă lucrurile într-o dictatură, statul îți limitează până și cele mai rutiniere activități zilnice, cum sunt mersul până la magazin sau o simplă plimbare.
Pe 12 ianuarie 2019, poziția Organizației Mondiale a Sănătății era, potrivit site-ului oficial, împotriva impunerii oricăror restricții de călătorie sau de comerț în relația cu China. Încurajată de acest tip de declarații oficiale, lumea întreagă ignora pericolul care, peste doar câteva săptămâni, urma să se transforme în cea mai mare criză medicală a secolului XXI, tot mai mult asemănătoare cu gripa spaniolă, care a dus la decesul a peste 50 de milioane de persoane (după unele estimări, numărul ar fi ajuns chiar la 100 de milioane), în perioada 1918-1919. Spre comparație, datele oficiale arată că, până la momentul scrierii acestui articol (așadar, în aproximativ opt luni), au murit peste 800 de mii de oameni. Spre deosebire de vremurile din urmă cu 100 de ani, astăzi lumea este mult mai interdependentă, iar globalizarea ocupă un loc mai important în dezvoltarea internațională. Acest lucru, în contextul unei pandemii, reprezintă o vulnerabilitate. Pe de altă parte, și tehnologiile medicale sunt mult superioare, iar accesul la informație al populației de rând este mai facil.
Condamnați la libertatea de informare
Într-o eră în care virtualul facilitează răspândirea noutăților, putem afirma fără teama de a greși că, deși accesul la informație este deschis maselor, informarea corectă este apanajul elitelor. Dacă, în cazul presei tipărite, există o asumare sub semnătură a informațiilor prezentate într-un articol, iar cititorul care ține ziarul sau revista în mână are intenția clară de a se informa, în cazul accesării presei online, aceasta se pierde printre dorințele de entertainment ale utilizatorului și „efortul” care presupune un click în plus, dacă vrei să afli informația de dincolo de titlu, efort care nici măcar nu garantează acuratețea celor prezentate în conținut. În plus, textele care circulă online nu sunt cu necesitate asumate de un autor anume, iar verificarea informațiilor presupune o anumită doză de muncă de cercetare, pe care cel ce caută entertainment virtual nu are de ce să o depună. Dacă, deasupra tuturor acestor aspecte, adăugăm informațiile oficiale contradictorii din vremea pandemiei, obținem un tablou complet al surselor conflictului dintre „amenințare reală” și „conspirație ocultă”. Dacă, la sfârșitul lunii ianuarie, OMS transmitea că „virusul din China nu reprezintă o urgență de nivel global”, cinci săptămâni mai târziu, aceeași instituție declara pandemia.

Atitudinea civică autohtonă
Pe plan intern, dacă în luna februarie un secretar de stat din ministerul sănătății declara, pentru Antena 3, că purtarea măștii chirurgicale de către cei sănătoși „face mai mult rău decât bine”, în luna mai, aceeași persoană, între timp ajunsă la conducerea Ministerului Sănătății, semna un ordin care instituia obligativitatea purtării măștii în spațiile publice închise. Este vorba despre aceeași mască pe care medicii chirurgi o poartă atunci când operează – o precizare care vine să răspundă celor care susțin inutilitatea purtării ei.
În țara noastră, la începutul pandemiei, pentru a limita răspândirea virusului, s-au luat măsuri precum închiderea parcurilor, limitarea deplasărilor persoanelor, inclusiv la serviciu, într-o perioadă în care numărul infestărilor nu depășea 500 de la o zi la alta, iar acum, când numerele zilnice sunt până la de trei ori mai mari, aparatul de stat a renunțat la măsurile restrictive, cu excepția obligativității purtării măștii în anumite spații publice, în numele salvării economiei; toate aceste lucruri au condus la o bulversare a societății. Au apărut, astfel, proteste împotriva „dictaturii medicale” și mișcări de contestare a regulilor menite să prevină răspândirea, mișcări alimentate și de teorii conspiraționiste, și de opozanții politici ai celor aflați la guvernare.
Divizarea opiniei publice este, astăzi mai mult decât oricând, un rezultat al incertitudinii, o incertitudine generată, pe de o parte, de varietatea surselor de informare (mai mult sau mai puțin credibile) și, pe de altă parte, de concluziile științifice deseori contradictorii în legătură cu comportamentul virusului și contagiozitatea sa (despre care știm acum că este foarte ridicată, existând peste 23 de milioane de cazuri confirmate la nivel mondial, la momentul scrierii acestui articol). Așa funcționează știința – de multe ori, o descoperire de astăzi o anulează pe cea de ieri. Asta dovedește că cercetătorii lucrează într-adevăr.
Atunci când vorbim de un virus ușor transmisibil, efortul pentru limitarea contagiunii este evident că trebuie să fie unul colectiv. Ce cântărește mai mult: inconvenientul minim al individului de a purta o mască și de a păstra distanța față de cel cu care interacționează sau sănătatea publică și sănătatea fiecărui individ în parte?

Valentin Rupa este absolvent al programului de master
Istoria Ideilor, Mentalităților și a Culturii de Masă,
organizat de Facultatea de Istorie și Facultatea de Jurnalism
și Științele Comunicării, Universitatea din București.

Lasă un răspuns