Descifrându-l pe „Ion”: toponimia și cronologia folosite de Rebreanu

50 de kilometri mai la est sau mai la vest, povestea din „Ion” ar fi fost cu totul alta. Sau 50 de ani mai devreme sau mai târziu. Sau chiar recepția romanului ar fi fost diferită, dacă nu ar fi apărut în 1920. Câteva decenii mai devreme romanul ar fi fost, probabil, boicotat. Câteva decenii mai târziu n-ar fi avut nici pe departe rezoluția socială pe care a avut-o. Și pe care astăzi, un secol mai târziu, cu greu o mai putem ghici.

„Ion” e un roman, într-adevăr, mare. Pe lângă multe opere umflate artificial de critica și de istoria literară, dar și pe lângă alte opere meritorii, însă condamnate la obscuritate sau subapreciate critic, romanul lui Rebreanu e un caz fericit în care faima, valoarea și recunoașterea au mers împreună.

Un roman bine pus pe hartă

Astăzi e greu să îți dai seama, dar localizarea acțiunii era extrem de importantă pentru Rebreanu. Nu întâmplător, „Ion” începe ca o plimbare pe Google Maps: Cârlibaba, Armadia, Pripas. E o panoramă care apropie tot mai strâns și continuă: marginea satului, cu un Crist ruginit pe o cruce strâmbă, apoi casa învățătorului, prima din sat, pârâul, casa lui Ion.

Toată această geografie nu mai spune mai nimic astăzi. Cârlibaba e o comună din Moldova, cu 1500 de locuitori și cu nimic special. Poate doar pârtia de schi să aibă notorietate printre amatori. Însă cu 120 de ani în urmă, când are loc acțiunea din „Ion”, semnificațiile erau cu totul altele.

Ca și Pripasul, Cârlibaba făcea parte din Imperiul austriac. Era chiar hotarul dintre Ducatul Bucovinei, administrat direct de coroana habsburgică, și Transilvania, administrată de maghiari.

Bucovina acelei epoci era un model de conviețuire multietnică. Chiar Cârlibaba, locul unei promițătoare (pe atunci) mine de argint, deși avea doar câteva sute de locuitori, oferea un peisaj etnic remarcabil: țipteri (germani silezieni), huțuli (ucraineni), români, maghiari și evrei.

Ieșirea din Bucovina e și o ieșire din normalitate. Spre deosebire de Ducat, Transilvania este puternic segregată etnic și economic. Toate aceste tensiuni și conflicte își găsesc la un moment dat loc în roman. Aici comunitățile nu se mai amestecă, ci sunt separate pe localități și clase sociale. Nu lipsesc, în carte, nici romance-ul interetnic, nici simpatia inter-confesională, dar ele sunt episodice și accidentale, contrapunct dramatic în contextul general. În schimb, rasismul și discriminarea par normale – iar românii nu sunt nici pe departe urgisiții sorții, ci doar o za dintr-un lanț. Rasismul lor e extrem de violent atunci când își pot găsi victime: cum sunt lăutarii romi.

De fapt, acesta este adevăratul subiect al lui Rebreanu: segregarea etnico-economică. Într-adevăr, în masa textuală a romanului, deși titular, personajul Ion abia dacă ocupă o treime din pagini. Restul este dedicat altor personaje – și altor comunități.

Și totul pare etnicizat. Profesiile liberale sunt etnice, cum e cea de notar, practicată doar de evrei. Funcționarii aparțin altor etnii: germani din alte colțuri ale imperiului și câțiva maghiari. Jandarmii sunt unguri. Țăranii sunt români. Chiar și „nașul” din tren este silit să declare că face parte din națiunea potrivită pentru nașii din trenuri…

Itinerariu autobiografic

Intro-ul geografic are și un alt rol: nu doar firul narativ vine pe drumul de la Cârlibaba spre Năsăud, ci și Rebreanu. Ca și alte opere ale sale, „Ion” are un ridicat conținut autobiografic: nu transpus direct, ci prin asocieri extrem de clare.

Personajul Titu Herdelea (care își va continua cariera literară și în alte romane ale autorului) prezintă o mulțime de similitudini cu Rebreanu însuși. Este, într-o măsură, un alter-ego care îi permite să exprime lucruri pe care autorul nu dorea să și le asume în mod direct. Sau să adauge experiențe pe care autorul nu le-a avut (și să eludeze altele, reale!). Dar este și o convenție pe care formarea clasică i-a impus-o: la acea vreme, romanul la persoana întâi era încă destul de rar – și extrem de riscant politic. Liviu Rebreanu a fost, pe durata scrierii romanului, de două ori întemnițat pentru lucruri care apăreau și în paginile cărții.

În plus, nimic nu e idealizat: nici măcar mișcarea românească de emancipare. Dimpotrivă. Expunerea directă, fără artificiul numelor schimbate, l-ar fi putut plasa în centrul unui scandal public capabil să îi afecteze și reputația, și buna receptare a cărții.

Cu toate acestea, consistența elementelor de realia este extrem de clară, iar începutul romanului este un indiciu de neratat. Fiu de învățător, Liviu copilărise sub Rodna, la Maieru, pe drumul dintre Cârlibaba și Năsăud. Pe același drum, coborâse în „Armadia” și ajunsese în Pripas (sau Prislop sau comuna Liviu Rebreanu – cum se numește azi). Iar aici locuise în casa învățătorului, tatăl său, care fusese relativ recent mutat în acest sat. Ca și Herdelea.

Rebreanu însuși mărturisea că „Ion” este povestea unui caz real. Mai departe: popa Belciug a existat cu adevărat – se regăsește și azi în registrul bisericii din sat. Dar multe alte nume sunt schimbate: de oameni sau de localități/comunități. Pe măsură ce zoom-ul se apropie de locul acțiunii, multe devin neclare. Harta reală se încețoșează și apar nume de negăsit, locuri de neidentificat. Apoi, când te depărtezi din nou, spre Bistrița, totul se limpezește din nou.

O hartă nu-chiar-misterioasă

Micul orășel Armadia este centrul nervos al geografiei narative. Acolo au loc multe dintre acțiunile cu mare impact în roman.

Armadia nu apare pe nicio hartă a Austro-Ungariei și nici a României. Totuși, e cum nu se poate mai real. Iar deghizarea sa este extrem de transparentă, cum este cazul și al celorlalte localități „anonimizate” de Rebreanu.

Armadia este Năsăudul. Pripasul este Prislopul Bistriței (actuala comună Liviu Rebreanu). În acest caz, numele nu e nici măcar o invenție. A fost numele real al localității până în 1844, când a căpătat, până în 1967, numele de Prislop. Era un nume vechi, dar pe care un localnic, chiar și temporar, cum era Rebreanu, l-ar fi cunoscut. Astăzi se numește oficial comuna Liviu Rebreanu și e suburbie a Năsăudului.

Lișca, un alt toponim din geografia romanului, unde Titu Herdelea se refugiază o vreme, e Lușca – sat de pe Someș, azi și el suburbie năsăudeană.

Rebreanu nu a inventat aceste locuri. Le-a deplasat ușor și le-a redenumit, conform convențiilor romanului. Pentru că, deși își asumase o carieră de jurnalist, intenția autorului nu a fost de a da un reportaj, ci un roman complex. Locuri și oameni sunt uniți sau separați conform nevoilor creative. Pripasul din roman capătă descrieri și personaje din Maieru și din alte sate bistrițene. Fără a inventa, ci doar reașezând elementele, Rebreanu obține un roman compact, bine echilibrat, bine calibrat pe rigorile romanului „doric” realist.

Armadia

Dată fiind Transilvania, Năsăudul nu era, pe la 1900, cel mai rău loc în care să locuiești, ca român.

În 1762 împărăteasa Maria Tereza înființase Granița Militară Transilvăneană. Linia Carpaților a fost încredințată localnicilor din zonele montane, români și secui. Țăranii care au trecut la greco-catolicism au fost răscumpărați din iobăgie, iar comunitățile lor, care asigurau baza de recrutare, au primit proprietăți întinse, terenuri arabile, pășuni și păduri. Plus: reduceri sau scutiri de taxe. Plus: solde pe durata serviciului militar. Toate aceste regiuni au avut ulterior un regim politic și economic diferit de restul Transilvaniei, chiar unele forme de autonomie. Asta a dus la dezvoltarea unui puternic spirit comunitar. Efectele acelei perioade încă mai sunt vizibile.

Sediul Regimentului II Românesc de Graniță a fost stabilit în apropierea orașului săsesc Bistrița, la Năsăud. Deși a funcționat mai puțin de o sută de ani, până în 1851, regimentul a avut o istorie militară glorioasă, participând inclusiv la bătălii din Europa Centrală sau la apărarea zonei venețiene împotriva lui Napoleon. Chiar și după desființarea regimentului, românii și comunitatea și-au păstrat proprietățile, inclusiv munți întregi de pădure. Prosperitatea economică venea la pachet cu drepturi politice, votul în acea epocă fiind cenzitar.

Pe termen lung, cel mai important beneficiu a fost organizarea aproape autonomă a învățământului în limba română. Gimnaziul Grăniceresc din Năsăud oferea unele dintre cele mai mari salarii pentru profesori și sute de burse pentru localnici pentru continuarea studiilor la Budapesta sau Viena.

Armata năsăudeană nu mai exista în epoca romanului. Dar ecourile ei erau puternice – la fel ca și Fondul Grăniceresc, din care se finanțau educația și acțiuni culturale. Numele de Armadia, sub care Rebreanu prezintă Năsăudul, este o referință clară la contextul care făcuse din Năsăud un loc special din Transilvania.

Pripasul lui Ion

Imaginile cu Năsăudul vechi – sau reconstituirile folclorice de azi – sunt recognoscibile de la prima vedere prin pălăria cu pene de păun a băieților. Este, și ea, o urmă lăsată de efemerul regiment de grăniceri, care folosea panașe pentru uniformele de gală.

În Pripas însă niciunul dintre feciori nu este descris ca purtând o asemenea pălărie. Deși azi este nelipsită ansamblurilor folclorice din zonă, cu o sută și de ani în urmă nu era atât de răspândită. Costa cât o pereche de boi. Lumea satului chiar era împărțită între „păunași” și ceilalți.

Aparent, în Pripas nu e niciun „păunaș”. În descrierea de la horă, fetele au mănunchiuri de flori pe care să le pună ca decorație la pălăria băieților. Doar atât.

Satul pare destul de sărac. Pripas e un nume care confirmă o asemenea situație. Ion e dintr-o familie și mai săracă. Nu știm exact cât pământ are. Proprietățile celor care au servit în armată erau de circa opt hectare. Nu știm cât moștenise tatăl său, dar știm că vânduse din pământuri.

Ion are ceva școală. I se oferise chiar posibilitatea de a-și continua studiile și de a ajunge funcționar imperial. Avusese o șansă de a scăpa de presiunea economică în care se află: însă a refuzat. Lui îi place să lucreze pământul. Rebreanu nu îi lasă circumstanțe atenuante. Nu din necesitate, nu din lipsă de oportunități Ion ajunge protagonistul unei istorii în esență monstruoase. Este o alegere, bazată pe căutarea a ce îi place.

În roman, „Glasul pământului” și „Glasul iubirii” nu sunt opuse unul celuilalt. Sunt etape ale unui hybris care, ca în tragedia antică, duce la moartea eroului. Pasiunea, patima pentru pământ este succedată, firesc, după realizare, de cealaltă patimă, la fel de „bolnăvicioasă” (cu epitetul ales de Rebreanu). Ion nu poate să nu-și urmeze instinctele: un comportament pur irațional. O atitudine prin excelență condamnabilă în stoicismul literaturii ardelene.

Un microunivers bistrițean

Cumva ironic, în timp ce acțiunea legată de personajul titular este concentrată aproape în întregime pe ulițele din Pripas și pe pământurile din marginea satului, romanul abundă în nume de localități transilvănene. Personaje secundare, episodice și ocazionale vin, pleacă, primesc scrisori din tot felul de locuri; sunt relatări de călătorie, poate inutile narativ, dar care numesc tot felul de locuri și oameni. Aproape fiecare propoziție e geolocalizată. Apartenența, numele, locul, creează o pânză densă pe care se suprapune broderia narativă.

Pare că în jurul lui Ion totul e mișcare. Chiar și lăutarii sunt într-un turneu regional permanent. În lipsa lor, cântecele circulă și singure, transportate de soliști amatori de la Bistriția la Armadia și apoi mai departe, în sate.

Nume de locuri, unele cu rol în roman, altele fără, sunt abundente. Pe hărți, unele dintre acestea există, altele nu. Dar chiar și în cazul celor existente, poziționarea sau descrierea sau conotațiile sunt cu totul altele decât cele reale. „Ion” nu e un ghid de călătorie. În schimb, satele din ținutul Năsăudului și Bistriței formează un univers expansiv, o matrice descriptivă a tuturor satelor ardelene. Unele localități sunt repoziționate ficțional în Sătmar, altele au nume sucite. Peisaje (și oameni!) dintr-un sat sunt mutate în altul și totul e remixat în interes narativ.

Sibiu, Dej, Gherla, Cluj, Oradea, Arad, Timișoara, Giurgiu, Posen, Berlin, Blaj etc. etc. Orașe mari numesc orizonturi îndepărtate. Dintre toate, doar Sibiul are un ce rol în roman. Apoi: Vireag, Jidovița, Păuniș, Vărarea, Lechința, Gargalău etc. Unele au fost identificate – cu Maieru, în care autorul a copilărit, sau cu Târlișaua, unde s-a născut și a locuit până la 4 ani – dar asta nu le face mai puțin gratuite, narativ.

La fel, numele de oameni apar într-o cantitate enormă. Probabil 90% dintre ei nu au absolut nicio calitate dramatică.

Și în alte romane, Rebreanu folosește același procedeu. Pentru el, e o manieră stilistică, cu un rol bine precizat. Jurnalist de profesie, Rebreanu își montează romanul ca pe un mockumentary avant-la-lettre. Incidența a tot felul de nume și de locuri are rolul de a da impresia de fals-documentar, de a consolida autenticitatea poveștii și de a contopi (aparent) universul real și pe cel narativ.

Oamenii

Alături de zecile de nume care apar inutil și nereferențiat, ca în vorbirea comună, personajele centrale au modele destul de transparente.

Ion chiar a existat; dar un Ion destul de diferit. Rebreanu este explicit în „Mărturisirile” sale: „Ion Pop al Glanetașului, eroul însuși, a existat aievea și se numea aproape așa. Mai mult, el trăiește și azi, necăjit și amărât, copleșit de copii, vreo șapte. Cel ce poartă numele eroului meu a rămas un biet țăran ca vai de capul lui, pe când cel din roman se știe câte pozne și totuși ce carieră face înainte de a muri asasinat.” Destinele s-au bifurcat: Ion din roman moare ucis de George Bulbuc; Ion din realitate, bolnav de hepatită, a murit în 1935, la puțin peste patruzeci de ani, neștiut.

Preotul Ioan Belciug e și el cert. Site-ul Protopopiatului Năsăud îl consemnează fără ambiguitate în listele parohiei Liviu Rebreanu (fostul Prislop): Ioan Belciug, preot paroh între 1896 și 1922. El a construit biserica de piatră din 1910. El a donat teren pentru casa învățătorului și pentru clădirea școlii – exact cum e descris în roman. Când romanul a apărut, în 1920, Belciug era încă în parohie. A mai slujit doi ani după apariția romanului. Cel mai probabil, n-a fost încântat de portretul primit.

În schimb, despre un alt personaj, notarul Stoessel, există relatări că l-a vizitat pe autor în București pentru a-i mulțumi că l-a inclus cu numele său în roman. Asta cu toate că în carte notarii sunt, toți, numiți „jidovi”, iar Stoessel însuși (notar în Jidovița!) e conturat ca fiind vinovat moral pentru sinuciderea lui Avrum.

Familia Herdelea e recunoscută unanim de exegeți ca fiind familia Rebreanu. Tatăl, Vasile, învățător respectat; mama, pasionată de teatru, „primă diletantă” pe scena Becleanului de baștină. Titu Herdelea este alter-ego direct al lui Liviu: amândoi sunt fii de învățător, amândoi trec ilegal în Regat la vârsta de 24–25 de ani, amândoi participă la activitățile Astra. Deosebirea esențială: Titu e mai contemplativ, mai ezitant – poate Rebreanu și-a permis în el o privire mai blândă spre sine. Și poate Titu nu e schițat după un singur Rebreanu, ci după doi, luându-l în calcul și pe fratele scriitorului, Emil, care a avut un traseu biografic similar cu Liviu în acea perioadă, înainte de Marele Război, și care avea să inspire un alt roman, „Pădurea spânzuraților”.

Ceilalți intelectuali din roman – notari, judecători, candidații la alegeri – sunt construiți din ticuri sociale observate, nu portrete individuale. Dar observația este detaliată și probabil precisă. Herdelea, votând cu candidatul ungur din frică de concediere; Belciug urmărind pământuri cu aceeași ardoare ca Ion; Titu cu activismul lui național care nu schimbă nimic concret. Rebreanu nu are milă de personajele sale, nici măcar de cele inspirate de el însuși și de familia sa. Tuturor le descompune mecanismele. Pe toți îi descrie fără sentimentalism.

Epoca lui Ion

Dacă identificarea locurilor și a oamenilor este facilitată din plin de autor, nu la fel stau lucrurile în ce privește data exactă a acțiunii. Intervalul, destul de restrâns – sfârșitul secolului 19 și începutul secolului 20 –, lasă totuși destul de multe variante. Reperele nu lipsesc, dar sunt incoerente.

Cronologia internă a romanului se întinde pe aproximativ doi ani: vara cu hora de la început, toamna cu seducția Anei, Crăciunul cu rușinea, primăvara cu nașterea lui Petrișor, altă primăvară cu sinuciderea Anei și nunta Floricăi, toamna următoare cu moartea lui Ion – și la capătul romanului, sfințirea noii biserici din Pripas, pe un 26 octombrie, de Sfântul Dumitru, sărbătorit de greco-catolici pe aceeași dată cu ortodocșii.

Această ultimă referință ar putea fi folosită pentru datare. Site-ul parohiei din comuna Liviu Rebreanu (fostul Prislop, fostul Pripas) consemnează: biserica de piatră cu hramul Sfântul Dumitru a fost construită în 1910, în timpul preotului Ioan Belciug.

Dar nu este singurul element databil din carte. Un altul este participarea lui Titu, în aceeași toamnă, la reuniunea Astra de la Sibiu. În perioada de referință, adunări Astra au avut loc în Sibiu în 1897, 1901, 1905, 1909 și 1912. Rezultă un decalaj de minim un an, dacă este vorba despre adunarea din 1909, cea mai plauzibilă. O scurtă referință la „cucerirea Bosniei” de către austrieci, care apare în acest context, pare să indice criza bosniacă din 1908-1909 și dă și mai mult sens unei asemenea identificări. Cronologia internă a romanului ar fi astfel cuprinsă între vara lui 1907 și toamna lui 1909.

Însă principala incoerență cronologică este legată de personajul Titu Herdelea. El participă la adunarea Astra de la Sibiu, urmând apoi să treacă ilegal munții și să se stabilească în București. Asta are loc în finalul romanului. Însă în romanul ulterior, „Răscoala”, el e deja în Regat și este martor la evenimentele din 1907. Dacă presupunem că Rebreanu a fost atent la firul cronologic al personajului, ar rezulta că acțiunea din „Ion” are loc cu minim doi ani mai devreme.

În fine, o altă modalitate de a data acțiunea este cea a paralelei între Rebreanu și Titu Herdelea. Printre multele asemănări care fac din acest personaj un alter-ego este și o similitudine de vârstă. Herdelea are în primul capitol din roman 23 de ani, o vârstă plauzibilă și pentru Liviu Rebreanu. Cum autorul era născut în 1885, cronologia plauzibilă a romanului ar fi între 1908 și 1910.

Concluzia este că și în cazul cronologiei, ca și în cel al toponimiei, Rebreanu a fost preocupat de verosimilitate, nu de veridicitate. Evenimente din ani diferiți sunt remixate pentru a obține un fir narativ semnificativ, nu un calendar realist.

Chiar și așa, sabotat involuntar sau cu bună știință de autor, intervalul acțiunii din „Ion” este între 1905, cel mai devreme, și 1910, cel mai târziu. Deci doi ani jumate, plus/minus doi ani.

Glasul politicii. Receptarea

Într-o scrisoare din vara lui 1920, Rebreanu zice: „Ion al meu e gata, tipărit, dar în vânzare nu-l pun până la 15 noiembrie, după sezonul cărților de școală. Mare și grea emoție mă roade cu romanul ăsta! De atâția ani lucrez la el și totuși parcă aș mai lucra. Asta, desigur, trebuie să însemne că sau e foarte bun sau e mizerabil.”

Nesiguranța debutului ca romancier era firească, mai ales că lucrase la el nu mai puțin de șapte ani, începând cu 1913. Dar era mult mai mult decât atât.

Între timp, o întreagă lume se răsturnase în jurul acestui manuscris.

Primele pagini din roman fuseseră scrise înainte de izbucnirea războiului. Ion, la acea vreme, era un țăran dintr-un sat habsburgic, personaj într-un roman scris de un ardelean refugiat la București, activist pentru drepturile românilor transilvăneni. Când cartea a fost trimisă în tipar, lumea era cu totul alta. Ion ajunsese cetățean român, personaj al unui autor acuzat de germanofilie și colaboraționism. Dacă miza inițială a cărții fusese portretul colectiv și expunerea discriminării etnico-economice din Ardeal, momentul trecuse. Mai putea acest roman să atragă atenția prin ceva?

În 1913, expunerea maghiarizării forțate, intensificată după 1890, era un subiect de interes. În roman, o scrisoare din Sătmar relatează că românii de acolo nu mai știu niciun cuvânt din limba lor. Până și să spună despre ei că sunt români, au fost învățați să o facă tot în maghiară. Deși Năsăudul avusese propria bulă de autonomie, romanul avea numeroase asemenea ecouri. Dar, după 1918, nimic din toate acestea nu mai era de actualitate. Acum, dacă exista vreun risc, era cel al romanizării forțate.

Nici Rebreanu nu mai era cel ce inspirase personajul Herdelea. Rămas în București pe timpul ocupației germano-austriece, el se străduise să nu atragă atenția. Ca fost ofițer austriac, statutul său era de dezertor. Risca aceeași soartă ca și fratele său, Emil: execuția sumară. Ulterior, după cele 703 zile ale ocupației germane și după revenirea din Moldova a guvernului, Liviu Rebreanu a fost acuzat de colaboraționism – pentru colaborarea cu publicațiile apărute în București pe durata ocupației.

Așa se face că activistul „poet” din urmă cu șapte ani lăsase locul unui  personaj cu totul diferit: unul în dizgrația statului român și izolat în cercurile intelectuale de la București.

Glasul pământului. Receptarea

„Ion” a apărut totuși pe 20 noiembrie 1920. Iar norocul romanului nu a venit din caracterul său de istorie recentă, ci dintr-o mare dezbatere, de o imensă actualitate atunci.

În război, Regele Ferdinand promisese soldaților la Mărășești, în 1917, că vor primi pământ. Era o promisiune politică, dar și una morală: 330 de mii de morți numai în Regat – pentru o țară în care pe timp de pace își duceau zilele într-o sărăcie extremă. Peste 800 de mii de soldați în total, care luptaseră ani de zile în  probabil cel mai dur și mizerabil război din toate timpurile.

Însă, după instaurarea păcii, promisiunea regală a fost viu contestată. Implementarea ei necesita o sumedenie de alte decizii greu de luat și greu de explicat. Ce suprafețe? Cât rămâne rezerva marilor proprietari? Beneficiază de împroprietărire doar soldații din Regat? De ce nu și transilvănenii? Românii din Ardeal erau cei mai săraci și în cazul lor nevoia era la fel de urgentă. Totuși, nu ajuta prea mult faptul că ei luptaseră în armata inamică, cea austro-ungară.

Dezbaterea era intensă, chiar brutală.

Involuntar, „Ion” a picat pe un cuvânt-cheie. Ca și în cazul țăranului din Pripas, cuvântul „pământ” apărea în aproape orice discuție. Îndemnul tipic ardelenesc la moderație, din subtextul întregului roman, și-a găsit astfel o enormă arie de interes.

În cele din urmă, un an mai târziu, discuția s-a tranșat. La 17 iulie 1921 intra în vigoare Legea Reformei Agrare pentru Vechiul Regat, iar la 30 iulie 1921 – legea corespondentă pentru Transilvania, Banat, Crișana și Maramureș. În Basarabia fusese cu un an mai devreme. Indiferent în ce armată au luptat, țăranii au primit pământ. O singură categorie a fost exclusă: voluntarii din armate străine – rusă sau austriacă. Însă toți cei înrolați forțat au fost considerați eroi, indiferent în ce tranșee fuseseră trimiși.

Reforma era masivă. Din aproximativ 2,3 milioane de țărani fără pământ sau cu pământ insuficient, aproape 1,5 milioane au primit loturi. Marile moșii – în Transilvania, aproape toate în mâini maghiare sau austriece – au fost expropriate. Loturile de împroprietărire în Transilvania erau de circa 4 hectare.

Dar pentru românii din Năsăud asta a fost o ultimă întorsătură surprinzătoare. Loturile comunitare, compuse îndeosebi din păduri, cele care finanțaseră, prin Fondul Grăniceresc, școlile și viața culturală locală, erau acum considerate mari proprietăți ce puteau fi dezmembrate. Au urmat ani în șir de procese. Iar, după 1990, când proprietățile confiscate de comuniști au fost retrocedate, procesele s-au reluat din nou.

Un roman de actualitate

Cititorul din 1920 care deschidea „Ion” nu citea un roman despre trecut. Citea un roman despre propria lui viață. Obsesia lui Ion pentru câteva pogoane de pământ, logica în care pământul e singura monedă sigură a demnității, tragedia de a nu-ți ajunge niciodată cât ai – toate acestea nu erau teme literare abstracte. Erau lucruri pe care fiecare țăran care venise acasă din război le simțea cu fervoare. Erau lucruri pe care fiecare politician le discuta în 1920. Și, de fapt, oricine, din orice cercuri.

În Transilvania mizele erau și mai mari. Pământul pe care fostele familii nobiliare maghiare îl stăpâniseră generații la rând trecea acum la foștii iobagi – sau la urmașii lor. Majoritatea acestora erau de etnie română, dar erau și mulți maghiari în aceeași situație. Reforma agrară era o necesitate; dar era și o reparație istorică – însă una care avea și semnificația unei reglări de conturi.

Cititorii din 1920 citeau romanul lui Rebreanu ca pe un document al propriului lor prezent. Ecoul a fost puternic și imediat. Fără a-l reabilita complet (acuzația de germanofilie va persista), reacția publicului l-a făcut un autor de nerefuzat. Tocmai de aceea Rebreanu a primit, în 1923, Premiul Academiei Române – nu doar pentru valoarea literară, ci pentru că romanul avea, în același timp, valențele unui act de clarificare națională, socială și morală.

Astăzi mai toate aceste semnificații s-au pierdut. Lectura lui „Ion” e a unui roman despre o dramă individuală și o societate arhaică. Agricultură, Armadia, horă, furtul unei brazde de fân. Nimic nu face priză cu experiențele cititorilor de azi. Însă toate informațiile sunt acolo, iar un context de o complexitate enormă – istoric, social, politic și antropologic – este abia-abia ascuns sub oricare dintre dialogurile care par sterile unui cititor neavizat.

---

Articol din cadrul proiectului „Locuri de poveste” realizat de Fundația Culturală Augustin Buzura în parteneriat cu Muzeul Național al Literaturii Române și SNSPA și co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național sau pe a celorlalți parteneri. AFCN și ceilalți parteneri nu sunt responsabili de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

---

Articolul este ilustrat cu o imagine a Năsăudului în 1906, reconstrucție cu AI după un original de epocă.