Interviu cu Nicolae Comănescu, Charles Moore și Elena Est – despre expoziția „Auto-Portret”, Casa Maria Lahovary, București
La 25 de ani de la destrămarea Rostopascăi – gruparea care a marcat anii 1990 prin energia ei anarhică, acțiunile colective și refuzul convențiilor academice – Nicolae Comănescu revine cu unul dintre cele mai ample și personale proiecte ale carierei sale. „Auto-Portret” nu este o retrospectivă și nici un exercițiu autobiografic în sensul obișnuit al termenului. Artistul nu își pictează chipul. Își reconstruiește propria imagine prin ceilalți.
Expoziția reunește aproape 250 de lucrări textile pe care Comănescu le numește „ecografii”, nu portrete. Dacă portretul înregistrează suprafața, ecografia caută ceea ce pulsează dedesubt: memoria unei întâlniri, densitatea unei prezențe, urmele invizibile pe care oamenii le lasă unii în ceilalți. Fiecare lucrare pornește de la o relație reală, iar împreună ele compun o vastă hartă afectivă și socială, în care portretul celuilalt devine, inevitabil, și o formă de autoportret al artistului.
Proiectul a început ca un performance desfășurat în atelierul din Piața Amzei: două zile, câte 12 ore pe zi, sute de cunoscuți, prieteni, artiști, actori, curatori, colecționari și critici care au trecut prin fața lui Comănescu și au lăsat o urmă. Materialul de lucru este alcătuit din haine purtate, recuperate din anii 1980 și 1990, panouri de lemn reutilizate și straturi succesive de acrilic. Sunt obiecte care poartă deja în ele timpul, uzura și memoria unor vieți anterioare.
Născut în 1968 la Pitești, Nicolae Comănescu a absolvit Academia de Arte din București în 1998, la clasa profesorului Ion Sălișteanu. Membru fondator al grupului Rostopasca, a participat la Bienala de la Veneția din 2001 și a construit, de-a lungul ultimelor trei decenii, o practică artistică profund legată de București și de transformările sale. Praful orașului, cenușa, obiectele abandonate, materialele recuperate și memoria socială a spațiului urban au devenit componente constante ale unei opere care explorează relația dintre identitate, comunitate și loc.
Curatoriată de Charles Moore – care citește lucrările lui Comănescu ca pe o hartă socială și ca pe un autoportret dispersat în sute de figuri – și de Elena Est, fondatoarea revistei ArteVezi și curator independent, care a urmărit proiectul de la primele întâlniri din atelier până la instalarea finală, expoziția este organizată de MARe / Muzeul de Artă Recentă, în parteneriat cu Galeria H’art și /SAC.
Găzduită de Casa Maria Lahovary (Calea Dorobanți 39), ea însăși un portret al unei lumi dispărute și al unei epoci care continuă să fascineze, expoziția a putut fi vizitată până pe 26 iulie 2026.
Publicăm mai jos un amplu dialog cu Nicolae Comănescu despre memorie, portret și autoportret, despre comunitățile care ne formează, despre infrastructura artei contemporane românești și despre condiția artistului astăzi. Interviului i se alătură, în secțiuni separate, reflecțiile curatorilor Charles Moore și Elena Est, care oferă perspective complementare asupra unuia dintre cele mai complexe și personale proiecte realizate de artist în ultimii ani.
„De fiecare dată când faci festivisme proaste despre Brâncuși, mai pui pe fugă câțiva Brâncuși mici…”
Nicolae Comănescu
Daniel Sur: Ai numit lucrările „ecografii”, nu portrete. O ecografie nu înregistrează suprafața – înregistrează ce e dedesubt, ce pulsează. Ce anume ai căutat să scoți la suprafață din oamenii pe care i-ai portretizat – și ce ai descoperit că nu voiai să găsești?
Nicolae Comănescu: Am avut de la început senzația că oamenii vor veni pregătiți să vadă o pictură realistă și am vrut să-i întorc din drum chiar din primul moment, să nu se aștepte la o pictură realistă.
Dacă vorbim despre „ecografie”, e clar că vorbim despre lucruri care nu se văd. Mă interesa mai puțin să fac un portret realist și mai mult să folosesc pictura ca pe o formă de acces către ceva mai greu de formulat.
O parte vine din ceea ce văd efectiv atunci când pictez, dar alta vine din discuție și din relația care se construiește între mine și omul respectiv, din starea acelei relații.
Mi s-a întâmplat uneori să dau peste lucruri foarte intime. Nu cred că oamenii veneau pregătiți să se apere sau să ascundă ceva. Dar, la un moment dat, aveam impresia că devin conștienți că li se ia ceva. Că ai descoperit ceva în ei și ai mutat acel lucru în tablou – o formă de deposedare subtilă.
Și asta se întâmplă chiar și într-un portret realist sau fotorealist. Cred că orice portret are ceva violent în el, chiar dacă nu pare.
Daniel Sur: 250 de lucrări, 250 de întâlniri. Există vreun om pe care ai refuzat să-l portretizezi – sau cineva pe care ai vrut să-l portretizezi și el a refuzat? Și ce spune asta despre puterea pe care o implică actul de a fi pictat?
Nicolae Comănescu: Nu. În principiu, n-am propus niciodată unui om complet nepregătit. Cei care ajungeau la mine știau deja despre ce este vorba și veneau cu disponibilitatea asta. Erau, cumva, deja pregătiți pentru experiență.
A existat totuși un singur caz în care am avut senzația că omul nu voia, de fapt, să-i fie făcut portretul. Nu mi-a spus-o niciodată. Am simțit doar. Dar a continuat, probabil din curiozitate, ca să vadă în ce se transformă situația asta, măcar ca întâmplare socială.
Actul de a fi pictat poate activa multe lucruri: vanitate, orgoliu, vulnerabilitate, stima de sine. Sunt niște mecanisme pe care nici nu le bănuiești până nu intri în situație.
Cred că peste 30% dintre cei pe care i-am pictat nu au fost împăcați, la început, cu rezolvarea plastică. Pur și simplu nu le-a plăcut. Dar, până în punctul acela, deveniseră deja parte dintr-o relație, dintr-un experiment, dintr-o arhivă comună. Și atunci nu mai era doar despre dacă le place sau nu. Conta mai puțin.
Au fost și oameni care, pe parcurs, nu mai știau dacă să se lase complet în voia procesului. Simțeau că se transformă în subiectul unei picturi și nu știau dacă să accepte pe deplin această poziție.
Uneori făceau și glume. Veneau și spuneau: „M-am tuns pentru tine”, „Mi-am făcut unghiile”, „M-am aranjat, că doar trebuie să ies bine”. Era felul lor de a negocia, cu umor, vulnerabilitatea pe care o presupune să fii privit atât de atent.
Daniel Sur: Lucrezi cu haine purtate – obiecte care au deja o viață, o sudoare, o formă luată după un corp. Când alegi haina, alegi de fapt și ce din omul acela rămâne în lucrare. Cum iei decizia asta – instinctiv, negociat cu subiectul, sau artistul decide singur?
Nicolae Comănescu: Absolut. De multe ori nici măcar nu este haina persoanei portretizate, ci haina altcuiva. Dar folosesc lucruri care au deja încapsulată o istorie, o poveste. Asta ajută, cred eu, la densitatea imaginii.
Îmi place să lucrez cu materii care au deja ceva în ele, care sunt mai mult decât un volum de culoare și de textură. Sigur, hainele înseamnă și asta: au tonuri, au structuri, sunt aproape niște picturi în sine. Dar sunt și hainele cuiva. Poartă urmele unei vieți.
Practic, 99,99% dintre ele nu sunt cumpărate din magazin. De fapt, niciuna nu este. Toate sunt primite de la prieteni, toate au fost purtate, toate au trecut prin ceva.
Aleg instinctiv. Când ți-am făcut, de exemplu, portretul, am stat mai bine de zece minute până să aleg. Nu erau hainele tale, dar mi se părea că au ceva potrivit pentru personaj. O densitate, o greutate. Parcă făceau trimitere la ceva misterios, la o informație din trecut.
Poate e asta, poate nu. Dar au deja o vibrație a lor, o zbârnâială, o nostalgie, o îndrăzneală, o voce secretă. Aleg după lucrurile astea.
Până la urmă, încerc să obțin o imagine cu o temperatură vizuală ridicată. Iar toate aceste istorii pe care le poartă obiectele contribuie, cred, la intensitatea imaginii.
Daniel Sur: Casa Maria Lahovary e ea însăși un portret – al unei epoci, al unui gust, al unei clase sociale care nu mai există. Cum a schimbat spațiul acesta înțelegerea ta despre ce faci? Lucrările arată altfel acolo decât în atelierul din Parfumului?
Nicolae Comănescu: Absolut. Este un spațiu mare, elegant. Am avut șansa ca proprietarul fundației care operează Muzeul de Artă Recentă să mi-l pună la dispoziție.
Îl cunoșteam deja. Dan Popescu făcuse aici câteva expoziții, Dumitru Gorzo organizase și el evenimente. Știam că este un spațiu care se modifică de la o expoziție la alta. Am cerut voie să intervin asupra lui și am fost lăsat să o fac: am umblat la lumină, am adăugat foarte multă lumină, am „pudrat” într-un fel pereții și am construit niște casetoane gri în care lucrările au început să funcționeze altfel.
Pe de o parte, am vrut să-mi las și eu amprenta asupra spațiului. Pe de altă parte, este un spațiu uriaș, elegant, dramatic, care intră și el în discuție, în desfășurarea poveștii. Nu funcționează doar ca fundal, ci participă efectiv la ceea ce se întâmplă.
Deja am făcut aici peste douăzeci de lucrări și e limpede că ele au fost influențate de spațiu. Nu știu dacă au o densitate mai mare, dar cu siguranță au altă energie.
Daniel Sur: Rostopasca a murit în 2001 și tu ai intrat în depresie un an – mergeai pe jos din Berceni la Gara de Nord și înapoi. 25 de ani mai târziu, expoziția asta marchează acel deces. E comemorare, reconciliere sau revanșă?
Nicolae Comănescu: În 2026 se împlinesc 25 de ani de la încheierea grupului Rostopasca. Atunci am intrat într-o depresie adevărată, aproape mecanică. Eram obișnuit să lucrez 12–14 ore pe zi, timp de trei ani, într-un anumit context, cu o anumită energie, cu o anumită căldură umană. Dintr-odată m-am trezit că nu mă mai adresez nimănui, că nu se mai așteaptă nimic de la mine și că mă aflu într-o pauză pe care nu o cerusem.
Era un amestec de burn-out, pierdere de sens și inerție. Astăzi nu mai am nici depresia aceea, nici burn-out-ul. Au rămas însă temele. Ce trebuia să rămână a rămas. Cum se spune, apa trece, pietrele rămân.
Multe dintre lucrurile care au apărut în perioada Rostopasca au continuat să reapară, sub alte forme, în proiectele mele. Expoziția aceasta are o legătură cu acea perioadă, dar este și o lucrare independentă. Face parte dintr-o filiație de proiecte care se nasc unele din altele și care pornesc, în fond, din aceleași obsesii.
Nu simt niciun fel de nostalgie sau de întoarcere spre trecut. Este pur și simplu același motor care mă pune în mișcare și astăzi, același motor care funcționa și atunci. Între timp am renunțat să-l mai chestionez. Pur și simplu mă las purtat de el și am deplină încredere că știe unde mă duce.
Daniel Sur: Curatorul Charles Moore vine din afara bulei locale. Ce a văzut el în lucrările tale pe care ochii unui curator român ar fi putut să nu-l vadă – sau să refuze să-l vadă?
Nicolae Comănescu: M-a uimit faptul că vede până la rădăcină. Aproape că aveai impresia că a trăit aici, că nu se miră deloc de contextul și de dimensiunea socială a lucrărilor mele.
E mai obișnuit să caute structuri conceptuale: funcții de arhivă, raporturi sociale, necesități extra-artistice. Îl interesează felul în care o lucrare răspunde unor nevoi care depășesc strict domeniul artei. Mi s-a părut foarte antrenat în tipul acesta de lectură.
În România, perspectiva asta era mai rară acum câțiva ani, dar în ultima vreme începe să fie tot mai prezentă. Se vorbește mai mult despre funcția de arhivă socială a artei și despre raporturile pe care le creează cu lumea din jur.
Daniel Sur: Tu spui că 80% din fiecare lucrare ești tu. Dar cei portretizați cum o resimt? Există cazuri în care cineva s-a privit în lucrare și a zis: „Ăsta nu sunt eu”?
Nicolae Comănescu: Au existat situații în care soția sau o rudă apropiată îi spunea celui portretizat că seamănă leit, iar el se supăra tocmai din cauza asta.
În schimb, n-a fost aproape nimeni nemulțumit de rezultat. Toți veneau pregătiți să nu semene și să fie un fel de fiasco estetic. Intrau în joc fără așteptarea unei imagini „frumoase”.
Surpriza era că, după câteva etape, apărea totuși un rezultat estetic. Și atunci se mirau: „Uite că, până la urmă, arată și bine.”
Daniel Sur: Lucrezi cu materiale din anii 1980-90 – haine, lemne recuperate, obiecte cu o vârstă precisă. Există o nostalgie în asta sau, dimpotrivă, e o formă de a-ți pune ordine în ce a însemnat să crești în perioada aceea?
Nicolae Comănescu: Culmea este că folosirea hainelor la mine e relativ recentă. Dar motorul din spatele lor e vechi, de peste douăzeci de ani.
Cu siguranță are legătură cu formarea mea și cu spiritul anilor 1970-80. În ultimii ani am început să înțeleg tot mai clar cât de mult mă formează vizual lumea aceea și cât de prezentă rămâne în ceea ce fac.
Daniel Sur: Artistul român contemporan de succes trebuie să fie și antreprenor, și brand, și prezență pe social media. Tu ai refuzat mult timp regulile acestui joc. Câtă energie îți ia să rămâi în afara lui? Și mai poți, în 2026, să fii artist fără să fii și personaj?
Nicolae Comănescu: Observ că, vrând-nevrând, îmi fac un personaj. Fiind vicios din fire, când au apărut rețelele sociale m-am aruncat în ele fără nicio rezervă. Am pierdut enorm de mult timp pe Facebook și Instagram, mai ales comentând politica, corupția și problemele sociale. Mi se părea că am găsit o tribună extraordinară.
Nu mi-am dat seama că, în același timp, îmi construiam un personaj public. La un moment dat am observat că aparițiile mele începeau să fie așteptate și întâmpinate cu aplauze.
Încet-încet mi-am dat seama că nu asta vreau să construiesc, deși am, probabil, o predispoziție spre asta. Parcă există ceva în structura mea care mă împinge să las urme peste tot. Mă trezesc construind personaje fără să-mi propun asta.
N-am fugit niciodată de ele. Doar că, atunci când observ că unul începe să se fixeze, mă apuc de altceva.
De trei-patru ani nici nu mai scriu despre politică sau anticorupție. Mi s-a rupt inima de prea multe ori și speranța s-a frânt de prea multe ori. Numele a rămas, dar preocupările s-au mutat în altă parte.
Cred că, până la urmă, tot timpul construiesc personaje. Doar că pictura mă salvează. Dacă n-aș picta, probabil aș face alte prostii.
Daniel Sur: La finalul acestei expoziții, 250 de oameni și-au lăsat urma în lucrările tale. Dar tu cu ce rămâi după tot acest autoportret colectiv? Mai știi cine ești sau, dimpotrivă, tocmai te-ai pierdut în ceilalți?
Nicolae Comănescu: Am ajuns să cred că există un câmp magnetic care mă recompune permanent. Multă vreme am spus că am niște magneți în mine, dar acum cred că imaginea mai potrivită este aceea a unui câmp magnetic.
Am observat că nu mă atașez foarte tare de lucrurile prin care aș putea fi identificat. Mă reprezintă, desigur, dar nu țin foarte tare la ele. Există ceva mai adânc, o forță care mă recompune de fiecare dată și care mi se pare mai importantă decât toate fețele pe care ajung să mi le construiesc.
E un soi de vârtej de materie, mai important decât materia însăși. Sau, dacă vrei, ceva asemănător păsării Sfântului Duh, care pare că stă mereu să-și ia zborul și totuși rămâne acolo. Asta simt că mă definește mai bine decât orice identitate de suprafață.
Până la urmă, experiența asta nu m-a fragmentat, ci m-a dus mai aproape de esență. M-a dus către schema mare, cea care rămâne funcțională dincolo de toate identitățile trecătoare.
Daniel Sur: Dacă aceste lucrări ar ajunge la Veneția sau într-o galerie din Berlin, ce s-ar pierde din ele? Hainele din anii 1990 românești, praful din Berceni, tomberoanele din spatele blocului se traduc sau rămân opace pentru un ochi occidental? Iar, dacă se pierde ceva esențial în traducere, mai merită călătoria?
Nicolae Comănescu: Am făcut lucrări cu panouri de lemn, haine capsate și pictate la Berlin, când am avut bursa la Künstlerhaus Bethanien. Am stat acolo patru luni, pe timpul iernii, și am realizat o serie de panouri cu haine, în aceeași logică.
Și, deși e același tip de lucru, se vede că sunt din Berlin: se vede că sunt mai curate – sau, mai exact, mai clare, mai luminoase, mai albe, mai ordonate. Se vede diferența.
Când pui un șir de 20 de lucrări făcute acolo lângă un șir de 20 de lucrări făcute aici, diferența se vede. Deci e același lucru și, în același timp, e diferit. Depinde.
Orice instalație – până la urmă asta este – ține cont de spațiul în care este refăcută. Preia o parte din ADN-ul spațiului original și adaugă urme din contextul în care este montată. Devine un amestec. Cu siguranță, ceva nou.
Nu se pierde niciodată praful din Berceni. Nu se pierde acel amestec de pulbere, de flori, de gunoaie, de fecale de câine, de praf și de poluare de mașini. E o frumusețe acolo, ceva care nu se mai regăsește nicăieri.
Daniel Sur: În general, artiștii români au prezențe destul de discrete în bienale internaționale – fie că vorbim de Rio de Janeiro sau de Documenta din Germania. Când îl vom vedea, de exemplu, pe Nicolae Comănescu într-una dintre ele?
Nicolae Comănescu: Un lucru cunoscut, dar mai puțin conștientizat, este că eu am fost deja la Bienala de la Veneția, cu o lucrare comună, Rostopasca. Am expus acolo, în 2001, cred. Am un proiect pe care îl văd la Veneția, dar nu depinde doar de mine.
Toate aceste apariții în contextul Bienalei de la Veneția țin mai degrabă de structuri construite în artele vizuale – de mici poli de putere formați în ultimii 10, 15, 20 de ani. Dacă voi apărea la Bienala de la Veneția, poate nu va fi expresia voinței mele, ci expresia unei voințe de grup.
Nu știu încă exact care este acel grup și nu pot spune acum.
Va fi, probabil, expresia unei construcții colective legate de o viitoare participare la o bienală.
Nu mă văd participând neapărat ca artist izolat, ci într-un grup de producție – nu neapărat un grup de artiști. O galerie, doi-trei producători, un critic, un curator, un director… un portar, diverse roluri. E vorba de lucru în grup. De un mod de producție în grup, nu de un grup de artiști. În București există o anumită disfuncționalitate în acest sens.
Daniel Sur: Ce lipsește scenei din București pentru o vizibilitate internațională mai solidă?
Nicolae Comănescu: Ideea este că Bucureștiul îți creează o falsă impresie, care intră în subconștient, că este suficient – și îți taie, într-un fel, motivația de a ieși din el.
Probabil că viața într-un oraș precum Cluj sau Timișoara îți dă mai ușor impulsul de a ajunge la Berlin sau mai departe. Bucureștiul îți creează iluzia că e mare, că e complex, că e suficient, că e ofertant. Chiar dacă, rațional, vezi că nu e neapărat așa, această percepție acționează subtil și îți reduce acea „disperare” necesară pentru a continua să mergi înainte, până găsești contact.
Sunt puțini cei care au reușit să iasă din această atracție gravitațională a Bucureștiului.
În cazul altor orașe, există uneori o formă de „refugiu” sau de tensiune care te împinge în afară. Aici, însă, Bucureștiul îți transmite la nivel subconștient că este suficient: suficient de mare, suficient de complex, suficient de ofertant, suficient de conectat.
Și totuși, în realitate, nu este. Nu are suficiente resurse – nici de colecționari, nici de piață, nici de infrastructură. Chiar dacă există bani publici, aceștia sunt insuficienți, prost utilizați sau direcționați în alte scopuri.
Există un pic mai multă vizibilitate decât acum 15–20 de ani. Dar încă nu e suficient.
Nu sunt suficiente galerii solide, nu sunt suficienți galeriști și producători profesioniști, nu sunt suficienți colecționari, nici suficientă exigență sau mândrie locală și nici suficiente strategii pe termen lung.
Dacă un artist reușește să își atingă țintele internaționale din București, de multe ori se întâmplă pentru că reușește să eludeze contextul local și să se înscrie într-altul. Dar dacă evoluezi în contextul acesta, singurul lucru pe care îl poți face este să-l trădezi și să-l lași în urmă.
Cred că este și greu să ieși cu adevărat. Marile instituții te așteaptă să apari pe „plaja” pe care te-ar aduce structurile din București, dar tu ajungi, de fapt, pe o altă plajă.
Există cazuri în care instituțiile locale au validat lucruri nereprezentative sau au supraevaluat valori care, în alte contexte, nu ar funcționa. Asta știm.
Îți trebuie context, îți trebuie echipă, îți trebuie infrastructură.
Daniel Sur: Și crezi că, într-un viitor apropiat, se va schimba ceva?
Nicolae Comănescu: Doar în măsura în care fiecare reușește individual să schimbe ceva. Ca proiect colectiv, nu îl văd funcționând.
Schimbarea se va produce, cel mult, fragmentat, necoordonat – prin inițiative individuale sau de echipă mică. Foamea există, dorința există. Dar fără structură în spate, accesul în sistemele mari rămâne dificil.
N-am văzut mari echipe care să fie construite, n-am văzut proiecte ample organizate coerent, n-am văzut o impunere pe piața internațională ca un desant organizat. Aici intervine și reaua voință politică, pentru că ai nevoie și de sprijin politic.
Am văzut un desant german în New York, în jurul anului 2000. De la Kippenberger până la fotografi atunci necunoscuți – dintre care unul a ajuns ulterior să spargă bariera de un milion de euro pentru o fotografie – totul era susținut de Goethe-Institut, de mari fundații, de industrii conexe – producători de hârtie fotografică, companii precum BASF și alte infrastructuri de producție. Îmi amintesc instalații și fotografii uriașe, realizate analog, care îi fascinau pe newyorkezi. Erau primele fotografii de dimensiunea aceea și îi fascinau pe newyorkezi.
În același timp, în parcuri din Bronx, în zone în care nu ajungea nimeni, erau expuse fragmente din Zidul Berlinului. Era o prezență culturală totală, de la periferie la instituții mari precum Whitney Museum sau PS1.
Ce m-a impresionat nu au fost doar lucrările, ci organizarea din spatele lor – voința de reprezentare. Cultura pe care o exportau germanii era, de fapt, organizarea însăși.
Asta lipsește aici: nu doar resursele, ci coerența și voința de a construi un sistem.
Și în același timp, Bucureștiul începe să crească. Chiar dacă eu privesc critic, orașul se transformă: apar rețele, galerii, târguri de artă, structuri noi. RAD și MoBU sunt semne importante. RAD, în special, arată o colaborare între galerii private, iar Muzeul de Artă Recentă este un exemplu de investiție privată majoră în artă contemporană.
Daniel Sur: În condițiile în care marile muzee își extind rețelele globale prin filiale și parteneriate, de ce nu a reușit Bucureștiul să intre într-un astfel de circuit, cu un proiect muzeal de amploarea orașului Bilbao?
Nicolae Comănescu: Păi, la Bilbao a venit Guggenheim. A existat o decizie politică, un primar și o strategie de reconversie a fostelor spații industriale siderurgice.
Noi nu avem o astfel de voință politică. Nu avem continuitate. Când a existat ultima dată un primar sau o administrație care să susțină real, pe termen lung, cultura vizuală contemporană din București? N-a existat o astfel de continuitate. Iar dacă a existat vreo voință politică mai consistentă, ea a fost mai degrabă distructivă decât constructivă. Nu spun asta cu patimă, ci ca observație: tot ce a rezistat aici a rezistat în pofida sistemului, nu datorită lui.
Am crescut în întâmplare și în pofida contextului.
Dacă ar fi să rămână ceva în urmă, probabil asta ar fi ideea: că lucrurile importante s-au făcut în pofida a ceea ce exista, nu împreună cu ceea ce exista.
Nu mă plâng. Am funcționat așa cum am putut – din resurse private și din inițiative individuale. Dar realitatea e că nu am trăit dintr-un sistem cultural funcțional.
Și nu este doar o problemă locală. Există o concepție mai largă, în multe locuri, că arta și cultura sunt o cheltuială, nu o investiție sau un motor economic și simbolic. În timp ce, paradoxal, cultura produce tocmai valoare, imagine și infrastructură pe termen lung.
Aici apare ruptura: între discurs și realitate, între festivisme și lipsa unei politici reale. De fiecare dată când faci festivisme proaste despre Brâncuși, mai pui pe fugă câțiva Brâncuși mici…
Un amplu autoportret, construit din sute de chipuri
Dialog cu Charles Moore
Daniel Sur: Expoziția reunește aproape 250 de lucrări și tot atâtea întâlniri personale. Cum ai abordat provocarea de a transforma această acumulare de portrete individuale într-un singur autoportret? Sau, mai exact, cum ajung sute de întâlniri cu ceilalți să construiască imaginea unui singur artist?
Charles Moore: Am vizitat de multe ori atelierul lui Nicolae Comănescu și am purtat numeroase conversații de-a lungul ultimului an. Foarte repede mi-a devenit clar că această expoziție nu urmărește să construiască o coerență în sensul clasic al termenului. Dimpotrivă, practica lui Comănescu pare să respingă ideea că identitatea poate fi condensată într-o singură poveste sau într-o imagine stabilă despre sine.
Fiecare portret este urmele unei întâlniri: o relație, un schimb de energie, un moment petrecut împreună. Dacă ai trecut prin experiența de a-i poza – așa cum am făcut și eu – înțelegi că nu este vorba despre o ședință de portret în sens convențional. De-a lungul timpului am fost subiectul mai multor portrete, însă experiența propusă de Nicolae a fost una dintre cele mai intense și mai generoase din punct de vedere uman. Procesul este la fel de important ca imaginea finală.
Privite separat, lucrările sunt portrete ale unor oameni diferiți. Privite împreună, ele compun însă un portret indirect al artistului însuși.
În calitate de curator, nu am încercat să impun o interpretare unică asupra acestor lucrări, ci să fac vizibile firele care leagă sute de întâlniri și povești individuale. La un moment dat, am început să văd expoziția ca pe o hartă socială a universului lui Nicolae Comănescu: prieteni, artiști, curatori, membri ai familiei, colaboratori vechi, necunoscuți întâlniți întâmplător și figuri culturale care au trecut, într-un fel sau altul, prin universul său.
Împreună, acești oameni alcătuiesc un portret al artistului prin oamenii pe care a ales să-i privească, să-i rețină și să-i transforme în imagine.
Poate că acesta este și unul dintre aspectele cele mai interesante ale proiectului: faptul că fiecare portret conține întotdeauna două prezențe. Pe de o parte, persoana reprezentată; pe de altă parte, privirea artistului. Fiecare lucrare vorbește simultan despre cel care este pictat și despre cel care pictează. În acest sens, expoziția poate fi citită ca un amplu autoportret dispersat, construit din sute de chipuri, relații și întâlniri acumulate în timp.
Daniel Sur: Lucrările lui Nicolae Comănescu sunt profund ancorate într-un loc și într-un timp foarte precis – Bucureștiul, realitățile sociale ale României postcomuniste și memoria materială a anilor 1980 și 1990. Ce crezi că rămâne accesibil pentru un public internațional care nu cunoaște acest context?
Charles Moore: Contextul istoric adaugă, fără îndoială, un strat important de semnificație acestor lucrări, însă nu cred că este o condiție necesară pentru a intra în dialog cu ele. Marile portrete au funcționat întotdeauna pe mai multe niveluri de lectură.
La un prim nivel, lucrările lui Nicolae Comănescu sunt profund legate de România. Referințele, materialele și memoria lor culturală aparțin Bucureștiului și unei generații formate în perioada de tranziție dintre comunism și capitalism. Sunt lucrări care poartă în ele urmele unui anumit loc și ale unei anumite experiențe istorice.
Dincolo de această specificitate există însă o dimensiune universală. În centrul proiectului se află o întrebare pe care o recunoaștem cu toții: cum ajungem să ne înțelegem pe noi înșine prin relațiile pe care le construim cu ceilalți?
Fiecare generație își creează propriile comunități, propriile rețele de prietenie și propriile forme de memorie colectivă. Vizitatorii din afara României poate că nu vor recunoaște numele sau biografiile celor reprezentați, însă vor recunoaște imediat impulsul uman care stă la baza acestor imagini: nevoia de a-i observa pe ceilalți, de a-i păstra aproape și de a ne defini prin întâlnirile care ne modelează viața.
În acest sens, expoziția vorbește despre București, dar nu numai despre București. Vorbește despre felul în care identitatea se construiește din relații, afecțiuni, memorii și comunități – o experiență care depășește orice context local.
Daniel Sur: Curatorii sunt adesea chemați să organizeze, să contextualizeze și să explice. În cazul expoziției „Auto-Portret”, te-ai simțit mai degrabă interpret, editor sau colaborator în construirea narațiunii care se desprinde din lucrări?
Charles Moore: Aș spune că, înainte de toate, colaborator. Nicolae petrecuse deja o perioadă enormă de timp construind materialul care face posibilă această expoziție. Cu mult înainte să ne întâlnim, el crease aceste relații, aceste legături și, într-un anumit sens, construise deja acest vast autoportret colectiv. Narațiunea exista în lucrări înainte de apariția mea. Rolul meu nu a fost să inventez un sens, ci să fac vizibilă o structură care era deja prezentă.
În același timp, pentru mine fiecare expoziție este un dialog între artist și curator. Ceea ce m-a fascinat la „Auto-Portret” a fost felul în care proiectul pune sub semnul întrebării granița convențională dintre portret și autoportret. Chiar și spațiul expozițional a reprezentat o provocare. Nu este un spațiu muzeal tradițional și nici nu corespunde imaginii standard a unui muzeu.
Din această perspectivă, nu m-am simțit atât ca cineva care explică lucrările lui Nicolae, cât ca cineva care ajută la punerea în scenă a unui dialog între sute de voci.
În cele din urmă, expoziția formulează o întrebare simplă, dar profundă: putem să ne reprezentăm cu adevărat pe noi înșine fără să îi reprezentăm și pe cei care au contribuit la formarea noastră?
Cred că răspunsul lui Nicolae este „nu”. Iar tocmai această idee face expoziția atât de convingătoare.
„Comănescu ironizează ideea de portret înțeleasă în sens clasic”
Dialog cu Elena Est
Daniel Sur: Ai urmărit proiectul atât în faza de producție, cât și în cea de instalare. Care a fost momentul în care ai înțeles cu adevărat amploarea acestui proiect?
Elena Est: Nu am avut un moment anume în care să îmi dau seama de amploarea demersului; au fost mai multe momente, care au însemnat, de fapt, întâlnirile artistului cu „modelele” sale, iar, ca un cumul de factori, proiectul s-a extins până în prezent. Probabil că, în acest moment, Comănescu mai face un portret / ecografie 🙂. Pe măsură ce întâlnirile cu oamenii s-au înmulțit, mi-am dat seama de o răsturnare de situație în care, de fapt, Comănescu ironizează ideea de portret înțeleasă în sens clasic, iar, ca un trickster, își construiește cadrul de reprezentare pentru realizarea unui autoportret văzut în ansamblul compus din portrete.
Nicolae Comănescu lucrează în serii mari și nu este o surpriză pentru cunoscătorii săi faptul că ceea ce începe s-ar putea să intre într-o fază continuă de dezvoltare, într-un proces performativ fără sfârșit. Așa este „Marea Schemă a tuturor lucrurilor”, conceptul sub umbrela căruia se înscriu lucrări ale artistului din 2017 și până în prezent, inclusiv lucrările din expoziția „Auto-Portret”.
Daniel Sur: Lucrând atât de aproape de cele aproape 250 de lucrări, ai observat teme sau emoții recurente care nu sunt evidente la prima vedere pentru public?
Elena Est: Am observat, mai degrabă dintr-o perspectivă psihologică, modul în care oamenii tind să ia în serios ideea de portret, identificându-l inevitabil cu propria persoană, chiar dacă reprezentarea este nonfigurativă aici. În acest sens, au circulat pe internet niște fotografii foarte haioase din atelierul artistului, în care majoritatea persoanelor portretizate și-au făcut poză alături de artist, cu lucrarea în brațe. Atunci mi-am dat seama că totul are o cheie ironică, dar nu sunt convinsă că artistul a gândit-o astfel încă de la început, ci că imprevizibilul întâlnirii cu celălalt este transformatoare pentru fiecare persoană implicată în parte.
