Serile trecute, în drum spre mare, fugind de fierbințeala africană a Bucureștiului sau, mai degrabă, semi-papuașă, că era și un fel de umezeală în ea, ascultam Radio România Cultural. Pe la ora opt seara, un critic literar și profesor universitar — l-am căutat după, îl cheamă Ion Dur — vorbea despre Cioran. La un moment dat ajunge la Nae Ionescu și de acolo încolo, cu tot subtilul aparat al criticului cultivat, îi face apologia.
Nae Ionescu, aflăm, a creat singura școală de filosofie românească. Nae Ionescu a fost un mare, mare filosof. Noica? Ei, Noica n-a fost chiar așa. Nu ca Nae.
Bun.
Ca să nu mor prost, după ce în anii 1990 ni se băgau pe gât, ca tuturor din generația mea, cărțile interzise în comunism și odată cu ele „marea filosofie naeionesciană”, am citit recent câte ceva. Rar am citit ceva atât de slab. Mistic, obscur, încâlcit, învârtit în jurul cozii. Trăirism. Nu mă lua la întrebări, că eu trăiesc!
Treaba criticului dacă-i place. Gusturile nu se discută și nici n-am pretenția să le impun cuiva. Dar ce m-a iritat nu e gustul lui. E ce n-a spus.
Ce nu s-a spus
Nu s-a spus niciun cuvânt — niciunul — despre faptul că acest „mare creator de școală” a fost și patriarhul intelectual al legionarismului. Că a fost apropiat de Corneliu Zelea Codreanu. Că a scris prefața la romanul lui Mihail Sebastian, De două mii de ani, o prefață antisemită, publicată de Sebastian ca atare, într-un gest de o demnitate greu de egalat: uite ce crede mentorul meu despre mine.
Nu s-a spus nici că Cioran a cochetat serios cu legionarismul, în anii 1930, cu Schimbarea la față a României pe masă — chiar dacă apoi s-a dezis, spre deosebire de Eliade, care nu s-a dezis niciodată cu adevărat.
Nu cer procese. Nu cer excomunicări. Cer o propoziție. Dacă faci la radio public apologia unui filosof cu accente fasciste, o propoziție în treacăt care să spună că omul a luat-o pe arătură. Atât. O propoziție.
Fiindcă altfel, ce pretenții mai avem de la semidocți, de la comentatorii de pe Facebook, de la lumea care n-a citit un rând din Nae și nici nu are de ce să citească, dar știe sigur că a fost un erou al națiunii? Psihologia coalițională îți dă ghes. Te împinge de la spate. Bă, e un erou român! Pe lângă dacii care au inventat aerul — că înainte de ei omenirea respira clor —, mai avem și inventatorul singurei școli de filosofie românești, care de fapt a inventat filosofia însăși.
Fenomenul legionar
Mi-am adus aminte, între timp, cum se numea cartea pe care am citit-o. Fenomenul legionar. Patru conferințe ținute în mai 1938, în lagărul de la Miercurea Ciuc, în fața legionarilor internați. Notate de un auditor — un preot, Ștefan Palaghiță — pentru că nu se stenografia nimic. Publicate abia în 1940, la Berlin, într-un buletin intern pentru legionarii refugiați în Germania.
Ăsta e contextul. Nu o prelegere universitară. O predică ținută unor deținuți politici de extremă dreaptă, tipărită apoi pentru uzul exilului legionar din Germania nazistă.
Iar conținutul e exact ce te aștepți să fie.
Națiunea, ni se explică acolo, e prin excelență ofensivă și imperialistă. Un organism care nu poate trăi decât în expansiune. Ce facem cu celelalte popoare? Simplu: să se aranjeze ele cum pot. Iar cine vrea să-l realizeze pe Dumnezeu, spune filosoful, nu o poate face decât cucerind în afară și strângând de gât pe altul.
Asta e propoziția. Un profesor de metafizică explică unor oameni închiși că relația cu divinitatea trece prin gâtul vecinului.
Mai departe: Dumnezeu se naționalizează. Eu, zice el, nu sunt dator lui Dumnezeu decât prin nația mea, și nu mă interesează Dumnezeul ungurilor sau al francezilor. Dacă Dumnezeu ar fi al tuturor, n-aș mai putea fi român. Serios. Ăsta e argumentul.
Și, ca să nu rămână loc de discuție, cine pune problema altfel e prost sau imbecil. Textual. Așa se face filosofie.
Ce avem aici nu e gândire. E esențializare pură, pusă în limbaj doct. Popoarele devin organisme cu caracter, cu voință, cu destin. Nația devine „colectivitatea supremă absolută” în istorie. Iar din esența asta închipuită se deduce, cu aer de necesitate logică, dreptul de a cuceri. E pop-sociologie cu ștaif metafizic, iraționalitate vomitată doct, de sus în jos, cu superioritate.
Dar e și altceva, mai precis, și merită numit cu termenul lui. E etnoreligie. Ca la carte.
Uitați-vă ce face argumentul acela cu Dumnezeul ungurilor. Nu e o simplă răutate națională. E o operație teologică. Dumnezeu, entitate prin definiție universală, e împărțit pe etnii, localizat, „naționalizat” — cuvântul e al lui. Dai la o parte universalul și rămâne grupul. Ce se venerează, la capătul demonstrației, nu mai e Dumnezeu, ci nația care îl trăiește pe Dumnezeu în felul ei propriu și intransmisibil. Divinitatea devine un accesoriu al apartenenței.
Ăsta e mecanismul central al oricărei etnoreligii: transcendentul e capturat de grup și transformat în marcaj de graniță. Nu mai e vorba despre ce e adevărat, ci despre cine e al nostru. Iar când zeul e grupul, tot ce se face în numele grupului devine automat sacru — inclusiv, cum aflăm două pagini mai devreme, strânsul de gât.
Antropologia cunoaște bine fenomenul. Am văzut variante în Nepal, în Indonezia, în Borneo, peste tot unde religia servește la trasarea granițelor între noi și ei. Diferența e că acolo nimeni nu pretinde că face filosofie. Se numește pe față: sunt spiritele noastre, sunt morții noștri, sunt strămoșii noștri. Nae Ionescu face același lucru, dar cu vocabular metafizic și cu catedră universitară în spate. Asta nu-l face mai profund. Îl face mai periculos.
Orice antropolog care a lucrat vreodată pe teren știe că popoarele nu au esențe. Au istorii de stabilizare, granițe negociate, apartenențe care se mută, oameni care trec dintr-o categorie în alta în funcție de context. Barth a demonstrat asta acum șaizeci de ani. Brubaker a arătat că grupul e o categorie de practică, nu o entitate. Nae Ionescu nu avea cum să știe, e adevărat. Dar noi avem cum. Iar criticul care-l laudă azi, la radio, are cum.
Un amănunt final, din aceeași prefață. Un raport diplomatic german din mai 1938 îl descria pe Nae Ionescu drept locțiitorul conducătorului Gărzii de Fier. Editorul volumului se grăbește să corecteze: e o eroare, n-a deținut niciodată calitatea asta. Poate. Dar nemții nu i-au pus eticheta aia din senin.
Sperber. Sau de ce funcționează
Când am citit cărticica aia, nu degeaba cu coperte verzi, tocmai terminasem un articol al lui Dan Sperber. „The Guru Effect”, publicat în 2010 în Review of Philosophy and Psychology (LINK). Se potriveau mănușă.
Sperber pleacă de la o observație aparent paradoxală. În mod normal, dacă cineva se exprimă neclar, tragem concluzia că se exprimă prost. La guru intelectuali se întâmplă exact invers: cu cât sunt mai greu de înțeles, cu atât par mai profunzi. Obscuritatea inspiră venerație — și o spune cineva care a trăit, cum scrie el, în Parisul lui Sartre, Lacan, Derrida și al altor maîtres à penser notoriu greu de interpretat.
Mecanismul e simplu și e cognitiv, nu moral:
Pornim de la presupunerea că autorul e foarte inteligent. Nu înțelegem textul. Și-atunci, în loc să conchidem că textul e prost scris, conchidem că noi nu suntem destul de deștepți. Obscuritatea devine dovadă de profunzime.
Partea cea mai bună e că Sperber nu spune că Lacan e un impostor. Nici nu-l interesează impostorii. Îl interesează ceea ce el numește guru cinstiți — cei care nu încearcă să înșele pe nimeni, dar care convin publicul nu prin forța logică a argumentelor, ci prin dificultatea lor. Prestigiul se poate construi și fără intenție frauduloasă. Ăsta e punctul.
Apoi intervine al doilea mecanism, și aici devine cu adevărat interesant pentru un antropolog. Discipolii încep să concureze între ei pentru interpretarea adevărată a maestrului. Fiecare vrea să demonstreze că a pătruns mai adânc decât ceilalți. Fiecare interpretare devine mai complicată decât precedenta. Limbajul se îngroașă. Sperber numește asta un fenomen de amplificare autoîntreținută, un runaway phenomenon: prestigiul produce interpretări tot mai sofisticate, iar interpretările astea sporesc și mai mult prestigiul guru-ului.
E exact ce s-a întâmplat la noi cu Nae Ionescu și cu o bună parte din ce a urmat după el.
Nu doar filosofie
Mecanismul ăsta e mult mai larg decât Lacan sau Nae. Îl găsești în mediul academic, în filosofia continentală, în spiritualitatea New Age, în anumite curente religioase, și — foarte vizibil azi — în analiza geopolitică.
Un „expert” cu prestigiu face predicții complicate și alarmiste. Predicțiile nu se verifică. Publicul nu-i revizuiește statutul. În schimb, caută interpretări care să salveze autoritatea expertului: nu s-a înșelat, doar că noi n-am înțeles la ce se referea sau încă nu s-a produs sau se referea la altceva. Prestigiul e protejat, realitatea e reinterpretată. Sperber a numit asta, împreună cu Mercier și cu ceilalți, „vigilență epistemică” — sau, mai exact, eșecul ei.
Nu obscuritatea e problema în sine. Există limbaj tehnic legitim în toate științele, iar Sperber nu despre asta vorbește. Fizica e greu de înțeles pentru că lumea e greu de înțeles. Problema e altceva: obscuritatea care nu ascunde nimic sub ea și care e răsplătită tocmai pentru că nu se lasă verificată.
Martirul cu Mercedes
Mai e ceva ce se uită când se vorbește despre „filosoful-martir”. Biografia.
Tatiana Niculescu a scris despre asta o carte întreagă, Seducătorul domn Nae, iar imaginea care iese de acolo nu e a unui ascet al ideii. Băiat sărac din Brăila, orfan de tânăr, cu o inteligență sclipitoare și cu o ambiție pe măsură. Se însoară cu o fată dintr-o familie bună și devine, prin căsătorie, mic moșier. Reprezintă firme germane în România și își cumpără Mercedes. Împrumută bani de la Malaxa ca să-și ridice casa albă de la Băneasa. Își construiește o vilă la Balcic, pe numele amantei. Îi place să fie sfetnic de taină al regelui Carol al II-lea. Îi mărturisește lui Mircea Vulcănescu că se vede șef al Siguranței.
Iar la Miercurea Ciuc, în lagărul unde ținea conferințele despre fenomenul legionar, avea cameră separată, bibliotecă și cadă cu apă caldă. Amantele interveneau la potentații vremii ca să fie eliberat.
Nu spun asta ca să râd de un om mort de optzeci și cinci de ani. O spun pentru că e exact mecanismul lui Sperber, văzut din cealaltă parte. Prestigiul se construiește, se întreține, se administrează. Ai nevoie de o catedră, de un ziar, de saloane, de discipoli care se ceartă între ei cine te-a înțeles mai bine. Iar când toate astea funcționează, obscuritatea textelor nu mai e un defect. Devine semnătură. Era valabil atunci și este valabil și acum.
Patriarhul Miron Cristea l-a pus pictat în iadul unei biserici ortodoxe. Nu e cea mai nuanțată formă de critică teologică, recunosc. Dar spune ceva despre cât de puțin unanimă era venerația pe care azi ne-o prezintă cineva la radio ca pe un fapt de istorie literară.
Și de ce contează azi
S-ar putea spune că astea sunt certuri de anticariat. Că Nae Ionescu e mort, Garda e desființată, iar noi discutăm despre note de subsol.
Nu sunt convins.
În noiembrie 2024, un candidat necunoscut a câștigat primul tur al alegerilor prezidențiale din România, iar alegerile au fost anulate. Călin Georgescu îl numise public pe Corneliu Zelea Codreanu erou național și martir. Vorbise la fel despre Antonescu. Astea nu sunt interpretări, sunt declarații filmate, iar acum face obiectul unui dosar penal pentru propagandă legionară — separat de cel în care e judecat, alături de Horațiu Potra și de alți inculpați, pentru acțiuni împotriva ordinii constituționale.
În jurul lui s-a strâns un amestec pe care nu-l poți numi cu un singur cuvânt: extremă dreaptă combinată cu naționalism ceaușist, cu ortodoxism politic, etnoreligie și cu ceea ce se autointitulează „suveranism”. Oameni cu logosul fracturat, care vorbesc în piețe despre energii, despre apă vie, despre destinul neamului. Aceeași marfă, cu ambalaj actualizat.
Iar mecanismul e identic cu cel descris de Sperber. Nimeni din mulțimea aia n-a citit Fenomenul legionar. Nu trebuie. Funcționează fără lectură: cineva vorbește confuz și solemn despre lucruri mari, iar confuzia se citește ca profunzime. Dacă nu înțelegi, e vina ta, nu a lui. Ești prea mic pentru adevărul ăsta.
De-asta contează ce spui la radio cultural, la ora opt seara, despre Nae Ionescu.
Nu pentru că un profesor universitar ar fi legionar. Nu e și n-am sugerat asta. Ci pentru că prestigiul cultural e o resursă limitată, iar când îl distribui necritic, nu rămâne în raftul de filosofie. Se scurge. Ajunge în piață. Ajunge la oameni care n-au citit nimic, dar au reținut esențialul: că a fost mare, că a fost al nostru, că ăia care-l critică sunt dușmani ai neamului.
Și de-aici
Nu vreau ca Nae Ionescu să fie șters din manuale. Ar fi o prostie și, mai rău, ar fi contraproductiv — face martiri. Vreau doar să fie citit cu tot ce a fost. Un om care a format o generație întreagă, da. Și care a dus o parte din ea direct în brațele Gărzii de Fier.
Amândouă lucrurile sunt adevărate în același timp. Într-o emisiune de radio cultural, ar trebui să încapă amândouă.
O propoziție ar fi fost de ajuns.
Urmărește-l pe Vali Albinetz pe Facebook
vezi pe Facebook comentariile la articol: LINK