Mihael Milunović: „Consider adesea evoluția României în arta contemporană un exemplu pentru țările vecine”

„Pictura este câmpul în care simt momentul și lumea în care trăiesc.”

---

Interviu cu Mihael Milunović — câștigător al ETKO TUTTA AWARD 2026

---

Mihael Milunović primește în 2026 ETKO TUTTA AWARD, premiul internațional pentru artă contemporană acordat în cadrul ART CIRCLE, în Slovenia. Juriul, pe care am avut onoarea să-l prezidez alături de Réka Fazakas și Katarina Brešan, a pornit de la cincisprezece artiști și practici foarte diferite. În cazul lui Milunović, au contat parcursul de peste trei decenii, coerența unei opere care traversează pictura, instalația, sculptura și filmul, precum și felul în care aceasta revine asupra unor întrebări legate de memorie, ideologie, putere și transformarea sensurilor.

Născut la Belgrad în 1967, în anul morții bunicului său, pictorul Milo Milunović, Mihael Milunović provine dintr-o familie în care arta are o istorie de mai multe generații. A studiat la Belgrad și la École des Beaux-Arts din Paris, în clasa lui Vladimir Veličković. După o perioadă în care a lucrat în principal în zona artei conceptuale, a revenit la pictură, dezvoltând o practică în care pictura, sculptura, instalația și filmul se întâlnesc cu intervenția în spațiul public.

Lucrările sale au fost prezentate în expoziții și proiecte internaționale și se regăsesc în colecții precum MUMOK din Viena, Muzeul de Artă Contemporană din Belgrad și Deji Art Museum din Nanjing. În 2017, intervenția sa „Vision” a acoperit aproximativ 4.000 de metri pătrați din fațada Ringturm din Viena. În 2018, a primit un premiu pentru pictură din partea Académie des Beaux-Arts din Franța.

În practica lui Milunović, memoria, arhitectura, instituțiile și formele de autoritate apar într-un raport permanent cu prezentul. Figurile fără chip, clădirile, uniformele și structurile colective devin imagini prin care artistul examinează urmele unor ideologii și ale unor sisteme dispărute.

Mihael Milunović este unul dintre artiștii importanți ai generației formate în spațiul fostei Iugoslavii, iar opera sa a continuat să se dezvolte într-un context artistic internațional, de la Belgrad și Paris la Viena și alte centre europene și asiatice.

---

Daniel Sur: V-ați născut la Belgrad în 1967, anul în care a murit bunicul dumneavoastră, Milo Milunović. Nu l-ați cunoscut niciodată. Ce înseamnă să purtați numele unui om pe care nu l-ați cunoscut?

Mihael Milunović: Am avut, cu siguranță, parte de un transfer genetic foarte puternic, pentru că ambii mei bunici au fost pictori, iar ambii mei părinți au fost sculptori. Fără să mistific lucrurile, am uneori această senzație stranie că ajung să cunosc sau să simt anumite lucruri în pictură sau sculptură fără să fi avut vreo instruire prealabilă și cred că și de acolo vine acest lucru.

Un astfel de nume trebuie privit și ca un brand, dar și ca o dovadă a unei anumite calități. Nu l-am simțit niciodată ca pe o povară, deși mi-a creat destule probleme atunci când m-am înscris la academia de artă pe care bunicul meu o fondase în 1937, pentru că profesorii mei erau, în principal, foștii lui studenți care nu fuseseră tocmai printre cei mai buni dintre studenții lui…

Daniel Sur: Ai crescut într-o familie în care arta era deja o tradiție: tatăl tău, bunicul tău, mama ta, sculptoriță. Când ai simțit nevoia să-ți găsești propriul drum în raport cu această moștenire?

Mihael Milunović: Am avut un creion sau un marker în mână de când mă știu. Am desenat tot timpul, dar adevărata „chemare”, dacă pot să-i spun așa, a apărut când aveam treisprezece sau paisprezece ani, cam așa ceva. Am simțit, mai întâi, că pot face orice vreau și, în al doilea rând, am simțit acea provocare puternică, acel impuls. Și am știut că asta este.

Daniel Sur: Silueta fără chip a devenit una dintre imaginile recognoscibile ale operei tale. Cum te raportezi astăzi la această imagine? Mai este o resursă deschisă sau începe să devină o limită?

Mihael Milunović: Personajele fără chip sau amorfe, pe care le numesc și „shitheads”, au apărut treptat în picturile mele, iar această imagine este întotdeauna legată de felul în care mă gândesc la adevărata natură umană.

„Shitheads” sunt aparent oameni, dar sunt dezumanizați prin natura lor. Le lipsesc calitățile fundamentale ale omului: sensibilitatea, compasiunea, iubirea sau solidaritatea, de exemplu. Mai există și alte tipuri — capete-elipsă, capete-diamant și așa mai departe — fiecare reprezentând ființe aparent umane, cu un conținut dezumanizat.

Pentru mine, este, desigur, o temă practic mereu actuală și o resursă deschisă.

Daniel Sur: Lucrezi de mai bine de trei decenii cu blocuri, uniforme, săli de conferință și alte forme de autoritate rămase după dispariția sistemelor care le-au produs. Ce te face să revii la ele?

Mihael Milunović: Ați menționat blocurile de locuințe. Arhitectura și, în special, arhitectura care a apărut sau s-a născut din ideologie reprezintă o sursă importantă de inspirație și un spațiu de reflecție pentru mine.

Observ, în orașul meu natal, dar și oriunde călătoresc — în Italia, Germania, Spania, Statele Unite și așa mai departe — arhitectura care a fost creată ca o amprentă a ideologiei. A fost realizată în acord cu niște convingeri și cu o încredere aproape religioasă, mai ales în progres, în viitor și în forța colectivă a maselor. Poți citi această credință în fiecare linie a acestor construcții arhitecturale.

Ce este, atunci, situația fenomenologică care îmi stârnește curiozitatea și atenția? Faptul că ideologia a dispărut, lăsând în urmă o „carcasă” goală, iar cei care au venit după ea au moștenit-o. Și noi facem parte din această moștenire.

Așa apare întrebarea: ce locuiește acum în aceste carcase goale? Ce relații noi sau ce sensuri noi apar din aceste coabitări stranii?

Și, desigur, acest lucru pune sub semnul întrebării ideea noastră contemporană despre ce este progresul, ce așteptăm de la viitor și, în general, care este viitorul muncii umane. Pentru că astăzi, pe lângă dispariția altor forme de viață din lumea naturală, asistăm și la dispariția tuturor ideologiilor și la o lipsă acută de viziuni.

Daniel Sur: Ce a rămas după această „lichidarea finală a tuturor ideologiilor”, cum ai numit-o în altă parte? Și cum se reflectă această întrebare în lucrările pe care le faci astăzi?

Mihael Milunović: Ei bine, cred că este o întrebare care ne privește pe fiecare dintre noi. Cred că aspirația umană pozitivă a fost întotdeauna generoasă, vizionară și îngăduitoare față de viitor și că ea a asigurat sustenabilitatea pentru generația următoare.

Dispariția ideologiilor a venit ca o consecință a unei gândiri complet opuse și a unor manevre politice. Din punct de vedere filosofic, a lăsat literalmente în urmă un deșert steril, în care rătăcim, căutând viziuni rare. Iar până acum, singurul lucru care seamănă, privit de la distanță, cu o ideologie ar putea fi banii.

Lucrările mele nu oferă răspunsuri sau remedii gata făcute, dar inițiază mai întâi un dialog interior despre propriile noastre idei sau alegeri în ceea ce privește percepția și apoi pun sub semnul întrebării natura și calitatea acestor noi relații dintre structuri sau simboluri și noile lor sensuri.

Daniel Sur: În lucrările mai recente, paleta devine uneori mult mai intensă decât în pictura ta din anii 1990 și 2000. De unde vine această schimbare și ce a modificat ea în felul în care construiești imaginea?

Mihael Milunović: De fapt, am făcut o pauză foarte lungă în practica mea de pictor. Am încetat să mai pictez în jurul anului 1997 și apoi m-am exprimat în principal prin artă conceptuală timp de mai bine de zece ani.

În ciuda marelui succes pe care l-am avut cu arta conceptuală, am simțit un anumit gol și, în anumite situații, o deconectare totală de la realizarea fizică a lucrărilor mele. Aveam nevoie să regăsesc provocarea și dedicarea de zi cu zi pe care le presupune mediul care a fost prima mea iubire — pictura.

Paleta cromatică s-a schimbat treptat, pentru că aveam nevoie de timp pentru introspecție și pentru a găsi nuanțele potrivite. Relația mea cu culoarea este aproape gastronomică. Îmi plac culorile pline, suculente, bogate și vii — culori care sunt vii și care reprezintă viața și lumina.

Daniel Sur: În 2017, intervenția de pe Ringturm din Viena a dus imaginea ta la o scară de aproximativ 4.000 de metri pătrați. Ce se întâmplă cu o lucrare atunci când iese din galerie și intră în spațiul orașului?

Mihael Milunović: Este întotdeauna interesant să te întâlnești din nou cu una dintre lucrările care au plecat din atelier și să vezi ce viață a avut acea lucrare de atunci încoace. Unele lucrări au o viață extravagantă, vă spun.

Așa este povestea „Vision”. Această lucrare se afla din 2008 în Wiener Städtische Art Collection și s-a potrivit perfect cu ansamblul și cu amplasarea de pe Ringturm. A fost un mod unic de a-mi comunica arta unui public enorm, timp de șase luni. Vă puteți imagina ce fel de relații cu spectatori atât de diferiți a creat această lucrare în acea perioadă.

Pentru mine, o operă de artă care iese din atelier sau din galerie și intră în domeniul artei publice este asemenea unei grinzi pe care o plantezi în mijlocul unui râu. Grinda începe să creeze ondulații și turbulențe și exact asta face o operă de artă atunci când este amplasată într-un spațiu public.

Daniel Sur: În biografia publică a activității tale nu am găsit până acum expoziții sau proiecte legate de România. Ai avut contacte cu scena artistică românească? Există artiști români contemporani pe care îi urmărești?

Mihael Milunović: Am avut o expoziție personală la Funnel Contemporary Gallery din București, în 2014, galerie condusă de Predrag Popara, care între timp s-a închis. A fost o experiență foarte interesantă.

Cu mulți ani în urmă am avut ocazia să-l întâlnesc pe tânărul Adrian Ghenie și urmăresc ceea ce se întâmplă și ceea ce apare din Baia Mare și în așa-numita „Școală de la Cluj”.

Îi cunosc personal pe Dan Perjovschi, Alexandra Croitoru, Sergiu Toma și Bogdan Vlăduță, alături de care am expus de multe ori, în special în expoziții muzeale din străinătate, și, desigur, figuri precum Mircea Cantor, Victor Man, Ciprian Mureșan, Marius Bercea, precum și oameni și activități legate, de exemplu, de galeria Plan B.

Consider adesea evoluția României în arta contemporană un exemplu pentru analiză și un model, mai ales pentru țările vecine.

Dacă ar exista posibilitatea să expun în România în viitor, aș fi mai mult decât încântat să o fac!

Daniel Sur: Experiența destrămării Iugoslaviei ocupă un loc important în opera ta. România a trecut după 1989 printr-o altă formă de ruptură. Cât de mult crezi că se întâlnesc aceste experiențe în arta contemporană din regiune?

Mihael Milunović: Cred că războiul sau conflictele armate sunt realități prezente la nivel global și înțelese la nivel global.

Pierderea patriei mele — spun adesea acest lucru — a făcut ca parcursul meu artistic să-și schimbe direcția, asemenea unor bile de biliard care se lovesc una de alta. Acest eveniment m-a făcut să mă regândesc în întregime și a schimbat felul în care văd și înțeleg lumea.

Dar în lucrările mele nu există, de fapt, nimic în mod special local ca limbaj sau ca narațiune. Încerc să-mi păstrez limbajul suficient de larg și de deschis, fără să-l încarc cu glume sau povești pe care nimeni din afara acelui context nu le-ar înțelege.

Daniel Sur: Dacă te gândești la următorii treizeci de ani, ce ai vrea să dispară din pictura ta și ce ai vrea să rămână?

Mihael Milunović: Pictura este ca viața însăși. Scenele sunt acolo și se transformă, se schimbă sau dispar și, fără îndoială, actorii intră și ies într-o succesiune permanentă.

Acesta este câmpul picturilor mele: simt momentul și lumea în care trăiesc.

---