Ce ajunge din teatrul românesc la publicul străin?

Interviu cu Irina Wolf, jurnalistă culturală stabilită la Viena, autoare și promotoare a teatrului românesc în spațiul germanofon și italian.

„Scopul meu este, în continuare, să fac vizibil teatrul românesc în străinătate”

Când scrii despre teatrul unei țări pentru cititori care cunosc puține lucruri despre scena de acolo, trebuie să începi adesea cu explicații pe care, acasă, nimeni nu le-ar cere. Irina Wolf a întâlnit această problemă în activitatea sa de jurnalistă culturală, începută în 2007. Stabilită la Viena, ea urmărește spectacole, regizori și direcții artistice din România și le face cunoscute cititorilor germanofoni și italieni.

Colaborările sale cu publicații din Austria și Italia, între care Aurora-Magazin și revista Hystrio, au contribuit la promovarea teatrului românesc în presa internațională. În 2017, Irina Wolf a inițiat și coordonat dosarul „La nuova scena romena”, publicat de Hystrio. Dedicat noilor direcții ale scenei românești, dosarul pornea de la o constatare formulată de multă vreme de oamenii de teatru: producțiile românești erau încă prea puțin prezente în publicațiile internaționale, iar informațiile despre ele ajungeau adesea fragmentar la publicul din alte țări.

Interesul ei pentru acest domeniu s-a concretizat și în volumul „Das rumänische Theater im 21. Jahrhundert. Freie Szene und neue Wege”, apărut la editura Frank & Timme din Berlin. Cartea urmărește evoluția teatrului independent din România până în 2022 și aduce în discuție inițiative și forme de expresie mai puțin cunoscute în afara țării, inclusiv teatrul minorității rome. Volumul reunește contribuții ale unor critici și cercetători români și documentează o scenă susținută în mare parte de inițiativa artiștilor, de spațiile independente și de instituțiile care au încercat să-și găsească propriul drum.

Am vorbit cu Irina Wolf despre felul în care este privit teatrul românesc din străinătate, despre spectacolele care reușesc să treacă granițele și despre rolul criticii în construirea unei reputații internaționale. Am discutat și despre condițiile concrete ale acestei circulații: ce stârnește interesul unui public străin, ce se pierde în traducere și cât depinde vizibilitatea unei scene de munca celor care o prezintă în alte spații culturale.

Prezentare de carte la Frankfurt în 2011 cu editoarea dna Timme, traducătoarea Daria Hainz și jurnalista Medana Weident de la Deutsche Welle

Daniel Sur: Ai studiat informatica și ai lucrat în telecomunicații și în comerț exterior. În 2007 ai început să scrii despre teatru. Ce te-a determinat să faci acest pas și ce ai păstrat din experiența profesională anterioară în felul în care privești un spectacol?

Irina Wolf: Pasiunea pentru teatru a existat încă din timpul facultății, unde eram responsabilă de cultură. Din 2006, la fiecare întâlnire cu foștii colegi, aceștia îmi amintesc că le făceam rost de bilete la teatru prin anii 1983–1986. Am terminat Facultatea de Automatizări și Calculatoare la IPB, deci am o gândire „inginerească”, adică foarte structurată și analitică. Pot spune, astfel, că privesc un spectacol de teatru în toată „structura” sa.

În 2007, când România a aderat la Uniunea Europeană, am fost surprinsă să constat că nu se știa mai nimic despre scena teatrală românească. Așa că am început să scriu despre aceasta. Până în 2022, când am ieșit la pensie, am scris în paralel cu jobul pe care îl aveam la o firmă de comerț exterior. Experiența negocierilor de la serviciu mi-a fost de folos ulterior și în proiectele editoriale legate de teatru. Deci nu am schimbat complet drumul, doar am completat ocupațiile.

Daniel Sur: Care e primul spectacol românesc care te-a făcut să crezi că ai ce arăta în afară? Povestește-ne ce s-a întâmplat în sală.

Irina Wolf: După aderarea României la UE, interesul pentru teatrul românesc a crescut rapid. Pe atunci, singurul nume care oferea spectacole de arătat în afară era cel al Gianinei Cărbunariu. Era perioada dramAcum. Volkstheater din Viena a organizat încă din 2007 un proiect intitulat „Made in Romania”, invitând-o pe Gianina Cărbunariu cu spectacolul „mady-baby.edu” (cunoscut și sub titlul de „Kebab”). Însă spectacolul Gianinei pe care îl am bine imprimat și acum în memorie este „Sado-Maso Blues Bar”. În textul Mariei Manolescu – Gianina semna doar regia – este vorba de relația angajat-angajator, de sado-masochismul acestui tip de relație, de duritatea contractului și a negocierilor între cele două părți. Spectacolul se juca la Teatrul Foarte Mic, închis, din păcate, de foarte mulți ani. În spațiul chiar foarte mic de lângă Piața Rosetti, noi, puținii spectatori, stăteam în camera goală, pe câteva scaune, și priveam… înspre stradă. Spectacolul se desfășura, de fapt, în dreptul ferestrei teatrului. Astfel, trecătorii vedeau de afară ce se întâmplă înăuntru, mulți dintre ei oprindu-se mirați și privind câteva minute bune. Apoi, la un moment dat, unii actori ieșeau afară și jucau în stradă. Unul dintre cei cinci actori traversa bulevardul cu un braț de păpuși gonflabile. Strada se integra astfel în spectacol, iar spectacolul comunica direct cu ea.

Daniel Sur: Când spui unui austriac că scrii despre teatrul românesc, ce își închipuie el? Care sunt clișeele despre noi pe care le întâlnești cel mai des?

Irina Wolf: Depinde de la om la om. Unii au fost deja în România, deci cunosc țara; alții, în continuare, nu știu nimic despre România, sunt însă interesați să afle. Nu mă lovesc de clișee. Dacă arată interes pentru teatrul românesc, atunci le dau linkurile către site-ul pentru care scriu în Austria (www.aurora-magazin.at) și cel al paginii mele de web (www.theatrescu.com). Dacă încep să aprofundez tema teatrului românesc în discuția cu un partener austriac, majoritatea nedumeririlor sunt legate de teatrele maghiare din România. Sunt întrebată, de exemplu, cum pot spectatorii români să privească un spectacol într-o limbă pe care nu o înțeleg. Și atunci le explic cum funcționează supratitrarea în limba română.

Prezentarea revistei Hystrio din 2007

Daniel Sur: În 2017 ai coordonat dosarul din Hystrio. Redactorii italieni au refuzat vreun subiect sau vreun spectacol pe motiv că „nu se înțelege” sau „nu interesează”? Ce a trecut mai greu de selecție?

Irina Wolf: După discuția cu redactorul-șef al revistei Hystrio, Claudia Cannella, am stabilit clar subiectele. Nu a fost refuzat niciunul, însă aveam un număr foarte redus de pagini, căci revista apare în format tipărit. Dosarul a cuprins un interviu cu Matei Vișniec, realizat de criticul de teatru Daniela Șilindean, și o cronică a spectacolului „Dada Cabaret”, prezentat la Teatrul Maladype din Budapesta. Oltița Cîntec a semnat o prezentare a teatrelor de stat și independente, iar Cristina Modreanu, un articol despre regizori. Dosarul a inclus și o contribuție despre scenografia Eleonorei Ringler-Pascu, o pagină despre grupul dramAcum, scrisă de mine, și un articol despre dramaturgia românească contemporană în 2017, semnat de Daniela Șilindean.

Au urmat două interviuri – unul cu Ion Caramitru, realizat de Oltița Cîntec, și altul cu Constantin Chiriac, realizat de Luana Pleşea –, un text despre scena independentă, semnat de Oana Cristea-Grigorescu, o pagină despre festivaluri, scrisă de mine, și un articol despre dansul contemporan românesc, semnat de Oana Stoica. Cristina Rusiecki a prezentat teatrele maghiare, Anca Măniuțiu a scris despre UNATC, iar Mirella Patureau a abordat activitatea artiștilor români din Franța, Alexandra Badea și Eugen Jebeleanu. Li s-au adăugat un text despre teatrul din Republica Moldova, semnat de Larisa Turea, și două articole despre autori și spectacole românești în Italia, semnate de Laura Bevione și Laura Caretti. Toate textele scrise în engleză de criticii de teatru din România au fost traduse de Laura Bevione. În total, dosarul a ocupat 29 de pagini din cele 116 ale revistei.

Daniel Sur: Cartea ta urmărește scena liberă până în 2022. Care dintre inițiativele descrise acolo a rezistat și care s-a stins, și ce arată asta despre cât de fragil e teatrul independent la noi?

Irina Wolf: Parcurgând rapid, în 2026, cartea „Teatrul românesc în secolul 21. Scena independentă și noi inițiative”, apărută în 2023 la editura Frank & Timme din Berlin, am constatat că scena independentă nu este chiar atât de fragilă. Majoritatea teatrelor prezentate există în continuare: Teatrul Act, Centrul de Teatru Educațional Replika din București, Reactorul de Creație și Experiment din Cluj, Teatrul Auăleu din Timișoara, Teatrul Apropo, Point, Asociația Hearth – Casa Kerim și Teatrelli din București – cel din urmă există acum sub alt nume din cauza comasărilor. Inițiativele descrise în carte nu numai că au rezistat, ci chiar au evoluat, derulând proiecte cu o contribuție importantă pentru scena teatrală românească. De exemplu, Replika, Teatrelli și Reactor au spectacole care fac parte și din programul FNT 2026. Singurul teatru care și-a schimbat sediul este Unteatru, iar la sala Apollo111 se proiectează acum doar filme. Dacă aș publica acum o nouă carte, aș adăuga cu siguranță teatrul privat Grivița 53, inaugurat în 2025.

Daniel Sur: Cum ți s-a părut selecția FNT din acest an? Ce ai remarcat în program și ce ai fi vrut să găsești în plus?

Irina Wolf: Dacă aș fi în comisia de selecție a FNT, ar trebui mai întâi să văd mult mai multe spectacole decât cele din program, ca să pot face o apreciere a celor selecționate. Privită din afara comisiei, selecția ediției din acest an mi s-a părut reușită, atât în ceea ce privește cele 36 de spectacole, cât și evenimentele conexe: modulul educațional, conferința despre dizabilități, dezbaterea despre teatrele independente, Bienala de Scenografie, lecturile și lansările de carte, pentru a da doar câteva exemple. Trist este că lipsesc spectacole din străinătate. Este însă explicabil prin imprevizibilitatea financiară, cauzată de criza clasei politice românești.

Daniel Sur: Ce se pierde cel mai tare când un spectacol românesc ajunge pe o scenă din Viena sau din Torino: textul, stilul de joc sau umorul? Ai văzut cazuri în care s-a întâmplat asta?

Irina Wolf: Un spectacol românesc care ajunge în străinătate trebuie să fie supratitrat. Textul beneficiază întotdeauna de o traducere foarte bună în limba respectivă. Deci umorul este păstrat. La primele experiențe, în jurul anilor 2014 și 2016, la Torino și Viena, respectiv ulterior la Ingolstadt, în Germania, actorii erau ușor inhibați de faptul că jucau cu supratitrare. Stilul de joc suferea, așadar, la prima reprezentație. La a doua, actorii erau deja obișnuiți să joace cu supratitrare și nu se mai simțea diferența în sală.

Daniel Sur: Scrii și pentru reviste românești, și pentru reviste germanofone. Cum se schimbă tonul unei cronici în funcție de cititor și unde ești mai tăioasă?

Irina Wolf: Nu mă consider tăioasă în ton. Nu acesta este scopul cronicilor mele. Țelul este pur informativ: să fac cunoscute spectacole din România în Austria, Germania și Italia și, invers, spectacole din aceste trei țări în România. Desigur că fiecare cronică are alt ton, în funcție de publicul cititor al revistelor Teatrul Azi, Scena.ro, Vestul Dramatic, respectiv Hystrio (Italia) sau Aurora-Magazin (Austria).

Daniel Sur: Ce îți cer artiștii români când află că scrii într-o revistă străină: o recenzie bună, o invitație la un festival sau pur și simplu să fie văzuți? Cât din asta ai putut oferi?

Irina Wolf: Scopul meu este, în continuare, să fac vizibil teatrul românesc în străinătate, cu precădere în spațiul germanofon și în Italia. Nu scriu despre artiști români în particular, ci, în general, despre festivaluri și/sau spectacole. Desigur că selecționerii festivalurilor își doresc ca acestea să fie vizibile în revistele străine și ca publicul să citească despre festivalurile pe care le curatoriază. Sper că am reușit să contribui la împlinirea acestei dorințe de-a lungul anilor.

Daniel Sur: Ai promovat teatrul românesc în străinătate din inițiativă proprie, ca jurnalistă independentă. Cine ar trebui să facă treaba asta în mod sistematic și de ce n-o face?

Irina Wolf: De-a lungul anilor în care am promovat teatrul românesc în străinătate, am colaborat foarte bine cu ICR Viena, ICR Berlin și ICR București, precum și cu AFCN, care a susținut o parte din publicarea primei mele cărți, „Teatrul românesc din 1989 până în 2009”, apărută în 2010 la editura Frank & Timme din Berlin. Din câte știu, ICR are în program promovarea continuă a teatrului românesc, eforturile depinzând însă foarte mult de bugetul alocat de statul român pentru cultură.