Cultura 665

SOCIETATE

De ce nu mai cred în viața de noapte

Autor: ADRIAN ȘOAITĂ

În această lume, nu mai contează atât de mult să păstrezi ceva. Contează să fi fost acolo. Să fi simțit. Să fi văzut. Să fi fost văzut. Să fi fotografiat. Să fi distribuit.

Clubul stabil este înlocuit de eveniment.

Comunitatea recurentă este înlocuită de un public temporar.

Apartenența este înlocuită de participare. Memoria este înlocuită de feed.

Clubul pe care l-am cunoscut eu era mai mult decât un loc în care se consuma o experiență. Era o lume. Oamenii reveneau în același loc, uneori ani întregi. Își formau acolo prieteniile, relațiile, gusturile și identitatea. Exista loialitate față de un spațiu, față de o comunitate, față de un anumit tip de muzică. Un club putea deveni parte din biografia cuiva.

Nu mergeai doar la un eveniment. Mergeai într-un loc care spunea ceva despre tine. Acel model aparținea unei culturi mai largi, pe care am putea numi-o „o civilizație a sensului” (am plagiat titulatura asta, nu e de la mine din cap). O lume în care oamenii investeau afectiv și simbolic în muzică, în cărți, în artiști, în idei, în locuri și în comunități.

SOCIETATE

Odiseea. Polemicile

Odiseea, superproducția de aproape 3 ore a lui Christopher Nolan, este un succes uriaș în cinematografele din toată lumea. După ce ani de zile blockbuster-ele planificate au mizat predominant pe super-eroi și benzi desenate, revenirea la o temă literară cu o tradiție imensă în cultura europeană a atras în săli inclusiv publicul cinefil, nu doar armatele de fani. Producția lui Nolan a fost primită cu entuziasm, dar nu au lipsit nici criticile, unele dintre ele vehemente. Întrucât filmul nuanțează povestea homerică adăugând elemente de realism istoric (în paralel cu o construcție vizuală originală a supranaturalului specific mitologiei grecești), unele comentarii reproșează producției unele libertăți luate față de dovezi istorice și interpretări istoriografice larg acceptate, pretinzând filmului un caracter documentar solid. Însă cea mai intensă polemică a fost provocată de distribuirea în mai multe roluri a unor artiști de culoare. Unii dintre comentatori consideră că populațiile antice europene și cele africane ar fi fost complet separate, iar o asemenea includere ar fi minim un anacronism.

Toți actorii din „Odiseea” puteau fi pigmei, dacă așa ar fi dorit regizorul

Autor: VIRGIL ȘTEFAN NIȚULESCU

Mi s-a părut, oarecum, amuzantă pretenția unor privitori, ca filmul să „respecte“ povestea lui Homer. Filmul nu este o ecranizare, nu este o docudramă. Este o operă cinematografică de ficțiune. Ca să discut, ceva mai mult, despre pretinsa problemă a actorilor care apar în film, în roluri de greci, și care sunt negri sau asiatici (sunt destui!), iată, aici, o punere în context.

Odiseea este un film care vorbește despre valori: despre responsabilitate, despre credință, despre devotament, despre loialitate, despre dragoste, despre justiție, despre încredere… Și aș putea să mai adaug multe. Toate sunt valori pozitive. Filmul se adresează, mai ales, unor persoane care au sub 25 de ani și care abia acum află câte ceva despre Homer și despre Troia. Nu cineva din generația mea este ținta producătorului filmului. Într-o lume în care valorile, pe care cei ca mine le prețuiesc, se clatină, sub loviturile parvenitismului, imposturii, urii, rasismului și (scuze pentru lipsa de corectitudine politică) pseudo-creștinismului, acest film le vorbește tinerilor de astăzi, pe înțelesul lor, despre ce înseamnă o lume a moralității.

Elena din Troia, oul și „religia sălbatică”

Autor: VALI ALIBINETZ

Nimeni nu pare scandalizat că Elena din Troia s-a născut dintr-un ou. Tatăl ei, Zeus, s-a transformat într-o lebădă pentru a o seduce pe Leda. Din acea uniune a ieșit un ou. Din ou a ieșit Elena. Plauzibilitatea biologică nu pare să deranjeze pe nimeni atunci când acceptă oul, lebăda și zeii. În schimb, când Nolan distribuie o actriță de origine kenyană, criteriul autenticității devine brusc central. Dar despre ce autenticitate vorbim?

Războaiele culturale contemporane nu sunt o perturbare a mitului. Sunt materialul lui.

Iar aici merită spus ceva despre declanșatori. Trăim într-o nișă cognitivă pe care am construit-o noi înșine, cu mințile pe care evoluția ni le-a dat. Modulele care se activează sunt vechi — detectarea agenților, esențialismul, precauția față de contaminare, apărarea graniței de grup. Dar ceea ce le declanșează e complet contingent. Nu e nimic etern în faptul că pigmentarea pielii activează astăzi apărarea coalițională; e o particularitate istorică recentă, produsă de câteva secole de expansiune colonială și de rasializare. În alte epoci și în alte societăți, declanșatorii au fost limba, dialectul, casta, ritul, forma craniului, tăierea hainei, mâncarea permisă. Modulele rămân. Declanșatorii se schimbă. De aceea indignarea de astăzi ni se pare că apără ceva permanent, când de fapt apără o configurație extrem de recentă a lumii — una care, la rândul ei, se va sedimenta sau va dispărea, la fel cum a făcut-o Elena blondă a lui Rubens.

INDUSTRII CULTURALE ȘI CREATIVE

Producția autohtonă de artă

Din vară până-n vară: 10 filme românești premiate național și internațional

Unele filme petrec mai mult de un an în circuitul festivalier, iar abia după aceea intră în cinematografe (și pe streaming). Asta după ce producția a durat un an-doi sau, în unele cazuri, a mai pierdut încă un an în post-producție.

Fjord
O dramă intensă despre dileme morale, înstrăinare și dinamicile de familie pe fundalul peisajului nordic, remarcată de critici pentru regia riguroasă și tensiunea psihologică construită cu mijloace minimaliste.
Atlasul universului
Filmul explorează dinamica relațiilor interumane și căutarea sensului printr-o perspectivă tragicomică asupra vieții cotidiene, fiind apreciat de critică pentru dialogurile autentice și umorul subtil.
Jurnalul unei cameriste / Le journal d’une femme de chambre
O adaptare satirică și subversivă după Octave Mirbeau, care explorează raporturile de putere, lupta de clasă și ipocrizia societală. Filmul este apreciat de critică pentru abordarea sa vizuală nonconformistă și comentariul politic acid.
Titanic Ocean (Coproducție)
Un film despre explorarea identității în rândul tinerilor într-un spațiu insular, criticat pozitiv pentru atmosfera hipnotică, vizualul senzorial și estetica în note suprarealiste.
Kontinental ’25
O radiografie incisivă a absurdului contemporan și a istoriei recente. Producție remarcată atât pentru caracterul inovator, tehnic și artistic, cât și pentru spiritul ironic și provocator.
Comatogen
O comedie neagră despre absurdul și birocrația dintr-un mediu provincial. Film apreciat de critică pentru ritmul alert, umorul sec și personajele excentrice.
Catane
Un proiect cinematografic care explorează conexiunile dintre comunități rurale izolate și lumea modernă.
Tata
Un documentar personal și tulburător despre trauma transgenerațională, abuzul de muncă și reconcilierea de familie, apreciat de critică pentru vulnerabilitatea remarcabilă a abordării și curajul investigației.
Cravata Galbenă
Filmul biografic despre dirijorul Sergiu Celibidache, remarcat de critică pentru opulența producției și explorarea relației complexe dintre geniu artistic și rigoare personală. Inevitabil, filmul are o muzică excelentă.
Dinți de lapte
Dramă de atmosferă pe tema maturizării, a pierderii inocenței și a secretelor de familie.

17 cărți românești premiate recent

Cătălin Ceaușoglu, Andrei Gogu, David Seko și Ion Manolescu – Prozatorii anului 2025.

Svetlana Cârstean și Dan Coman – Poeții anului 2025

O selecție a titlurilor recompensate cu premii importante și/sau care au atras atenția mai multor jurii, primind nominalizări la mai multe premii.

Piața de artă. Comerțul internațional cu pictură în România și Uniunea Europeană

Cifrele pieței de artă din România sunt cunoscute îndeosebi doar pe segmentul vânzărilor în licitații. Toate celelalte părți ale pieței (vânzarea în galerii, vânzarea din ateliere, transferurile din colecții private) sunt complet în afara vizibilității. 

Conform Eurostat, în 2025, România a înregistrat un export de 562 de mii euro în cazul operelor de artă realizate prin tehnici picturale. Denumirea generică a indicatorului analizate de Eurostat este: picturi și desenele executate manual, inclusiv colaje și plăci decorative, excluzând desenele tehnice. Cifrele de vânzări includ atât operele contemporane, cât și pe cele mai vechi de 100 de ani.

CIFRE CU SUBIECT ȘI PREDICAT

55% dintre români spun
că nu au văzut nicio operă de Brâncuși

| Autor: NICU ILIE |

Privind percepția lui Brâncuși ca artist român, francez sau universal, 67,7% dintre răspunsuri îl clasează ca fiind în mod cert un artist român. Cea mai mare pondere a celor care îl „naționalizează” pe Brâncuși este în cazul electoratului PSD, a celor cu studii medii, a celor de peste 60 de ani și a locuitorilor din urbanul mic.

De partea percepției lui Brâncuși ca artist universal, cele mai multe răspunsuri au venit din partea electoratelor USR (46%) și PNL (34%), din partea celor cu studii superioare (38%) și din partea bucureștenilor (32%).

Doar 1,4% dintre cei intervievați îl consideră pe Brâncuși ca fiind un artist francez, deși s-a format, a trăit și a creat aproape exclusiv în Franța. Ponderi mai mari de răspuns au apărut în cazul electoratelor PNL (5%) și PSD (4%), dar și în cazul celor pentru care ultima școală absolvită este cea primară (3%, în cazul lor îl consideră pe Brâncuși ca fiind în primul rând francez).

Vezi rezultatele detaliate ale sondajului pe site-ul Inscop.ro.

PERSPECTIVE

REMUS PRICOPIE

Schiță pentru un Guvern de armistițiu

Este adevărat, nu avem încă o formulă acceptată. Dar avem o schimbare importantă de paradigmă: discuția nu mai este exclusiv despre cine câștigă și cine pierde, ci și despre cum poate fi deblocat sistemul politic.

DANIEL SUR

Cine deține trecutul? Restituirea patrimoniului african și sfârșitul muzeului colonial

Privită în ansamblu, Europa oferă imaginea unor ritmuri diferite de asumare a trecutului colonial. Unele state au construit deja mecanisme legislative și instituționale și au realizat restituiri efective. Altele se află în etapa reformelor sau a consultărilor. Dincolo de aceste diferențe, direcția generală devine tot mai clară: restituirea patrimoniului african se transformă treptat dintr-o inițiativă excepțională într-o componentă a politicilor culturale europene.

Artă și climatologie la Oulu, capitala culturală europeană

Oulu, unul dintre cele mai nordice orașe ale lumii, este Capitala Europeană a Culturii 2026, iar programul său include „Climate Clock”, un traseu permanent de artă publică realizat împreună cu geologi, glaciologi și specialiști în studiul zăpezii. Ideea proiectului este simplă: ritmul măsurat de ceasuri și calendare nu mai coincide cu ritmul schimbărilor din natură.

NICU ILIE

Dincolo de criza politică: Ce se întâmplă dacă ratăm PNRR-ul

Sunt reforme care deranjează mulți funcționari, multe instituții și multe grupuri de interese. Banii din această tranșă merg aproape integral către entități de stat, pentru implementarea acestor reforme. Nu-i vede nimeni. Poate, dintre firme, cele implicate în digitalizare să știe că facturile lor depind de tranșa asta.

Alte subiecte:

Un continent nu este un gen muzical

Parfumul ca formă de gândire

Polemici: Daisy Dixon readuce în actualitate conceptul de artă depravată moral

Un Velázquez dispărut de patru secole a fost redescoperit într-o colecție privată din Spania

Ciprian Mihali: „Spațiul francofon este un spațiu de oportunități”Cristian Popescu – „Școala de morți frumoase”

ARTE

MUZICĂ

Municipiul Miercurea Ciuc a găzduit la începutul lui iulie o nouă ediție a Festivalului de Muzică Veche, un eveniment de referință care reunește sute de interpreți, muzicologi și profesori de specialitate din România, Ungaria, Cehia, Belgia, Franța și Suedia. Programul din acest an a inclus concertele camerale și orchestrale, dar și activități pentru copii și cursuri ale unei școli de vară pentru muzica veche, devenită deja, și ea, o constantă a festivalului. Prin toate acestea, festivalul de la Miercurea Ciuc oferă publicului o perspectivă amplă asupra repertoriilor istorice europene și a devenit o emblemă culturală a Harghitei, cu potențialul de a se transforma într-un puternic brand local.

​Cu o istorie de peste 45 de ani de la prima sa ediție, festivalul de la Miercurea Ciuc este în prezent cel mai longeviv și important eveniment de acest profil din România. Statutul său internațional este reconfirmat de integrarea în rețelele europene de festivaluri dedicate muzicii vechi, manifestarea având de la o ediție la alta o vizibilitate tot mai mare.

Top 5 lucruri care ne-au plăcut la Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc

Angela Ferencz: Muzica veche definește mai bine Miercurea Ciuc decât hocheiul

O poveste de viață pe ritmurile unui instrument dispărut. Interviu cu Árpád Fehér

Filip Zsombor: „Interpretul de muzică veche este într-o anumită măsură și un cercetător”

ARTE

FOTOGRAFIE

Imaginile lui Grigore Roibu: „Food Flavors” și meta-publicitatea

Nu știm dacă urmează o masă sau o procedură. În fotografia lui Grigore Roibu, cele două au devenit același gest. Nimic din această imagine nu a fost găsit. Totul a fost construit: fundalul, lumina, tifonul, unghiul acului. Și asta e prima decizie care merită luată în serios. 

Aici e miza reală a practicii lui Roibu: și ea merită numită precis. Există fotografi care găsesc și fotografi care fabrică. Primii pleacă în lume cu aparatul și se întorc cu ce lumea le-a dat. Ceilalți construiesc lumea în studio, bucată cu bucată, și abia apoi o fotografiază. Tradiția critică românească s-a obișnuit să-i ia în serios doar pe primii: documentul, strada, arhiva. Fabricanții au rămas suspecți — prea aproape de reclamă, prea aproape de kitsch. Dar ceea ce face Roibu în Food Flavors e exact operațiunea inversă reclamei: folosește gramatica vizuală a publicității — lumină controlată, suprafețe impecabile, produs plasat în centru — ca să spună despre mâncare ceea ce publicitatea există ca să ascundă. Faimosul „a fost” al fotografiei funcționează și aici, dar pe dos: singurul lucru care „a fost” cu adevărat în fața aparatului e ficțiunea, montată cu grijă ca să fie fotografiată. Imaginea e adevărată ca obiect și falsă ca scenă. În această răsturnare stă tot ce poate fotografia construită — și tot ce riscă.

ARTE

ARTE PLASTICE

Mircea Cantor:
„Trecutul lovește prezentul cu oglinzi”

Interviu realizat cu ocazia expoziției „Constelații ale Antichității”, Palazzo Altemps, Roma.

„Proiectul inițial era foarte legat de Columna lui Traian. Voiam să-mi asum această provocare, acest dialog cu ceea ce este reprezentat pe Columna lui Traian – dacii și romanii în războaie – și să văd ce pot face, ca răspuns contemporan, la acest monument. Este o oarecare reținere, mai ales în discursul artei contemporane, de a aborda teme istorice, pentru că există întotdeauna riscul de a adopta un fel de parti-pris sau de a cădea în clișee, în exaltare ori în propagandă. Și atunci mi-am spus: cum aș putea să intru în dialog cu această columnă, care reprezintă o parte importantă a istoriei României, practic una dintre mărturiile fondatoare ale nașterii poporului român? Am zis: hai să luăm hățurile în mână și să vedem ce facem cu această temă și cum o pot trata astfel încât să ofer un răspuns în lumina cu lecturile și preocupările mele, dar, în același timp, foarte pertinent și curajos.

Născut la Oradea în 1977, Mircea Cantor trăiește și lucrează la Paris. Este unul dintre cei mai importanți artiști români contemporani și singurul laureat român al Prix Marcel Duchamp, cea mai prestigioasă distincție franceză dedicată artei contemporane. Lucrările sale se regăsesc în colecțiile Museum of Modern Art (MoMA) din New York, Centre Pompidou și Fondation Louis Vuitton din Paris, Museo Nacional Centro de Arte Reina Sofía din Madrid, Kunsthaus Zürich, Castello di Rivoli, Smithsonian Institution din Washington, D.C., și Colecția Pinault.

ARTE

ARTE PLASTICE

„Aerosoli” — raport de la malul unei mări care nu era acolo

„AEROSOLI” funcționează și ca o discretă invitație adresată artiștilor de a readuce Marea Neagră în centrul imaginarului artistic românesc, un teritoriu care, în ultimele decenii, a rămas surprinzător de puțin explorat în raport cu potențialul său simbolic și cultural.

ARHIVA INIȚIATIVELOR INDEPENDENTE

Locuri de poveste
Geografia romanelor românești

„Mara”. Lipova  și backgroundul istoric al romanului

Lipova este un loc special din România, care a avut o istorie modernă destul de diferită de a altor localități transilvane și bănățene.

În prima parte a secolului 19, dar și până după jumătatea lui, când se petrece acțiunea din „Mara”, Lipova a fost o „mică Americă” a Transilvaniei. Un spațiu al colonizărilor intensive din Imperiul Austriac, dar și un loc unde rigiditatea socială și etnico-culturală care caracteriza arealul nu avusese timp să se instaleze. Printr-un context istoric special, Lipova încă era un loc al tuturor posibilităților, unde averi se făceau – nu de la o zi la alta, dar de la an la an –, unde cineva își putea schimba condiția socială și putea prelua controlul asupra destinului său.

„Ion”. Ținutul Năsăudului, o hartă nu-chiar-misterioasă

Armadia este Năsăudul. Pripasul este Prislopul Bistriței (actuala comună Liviu Rebreanu). În acest caz, numele nu e nici măcar o invenție. A fost numele real al localității până în 1844, când a căpătat, până în 1967, numele de Prislop. Era un nume vechi, dar pe care un localnic, chiar și temporar, cum era Rebreanu, l-ar fi cunoscut. Astăzi se numește oficial comuna Liviu Rebreanu și e suburbie a Năsăudului. Lișca, un alt toponim din geografia romanului, unde Titu Herdelea se refugiază o vreme, e Lușca – sat de pe Someș, azi și el suburbie năsăudeană.

Rebreanu nu a inventat aceste locuri. Le-a deplasat ușor și le-a redenumit, conform convențiilor romanului. Pentru că, deși își asumase o carieră de jurnalist, intenția autorului nu a fost de a da un reportaj, ci un roman complex. Locuri și oameni sunt uniți sau separați conform nevoilor creative. Pripasul din roman capătă descrieri și personaje din Maieru și din alte sate bistrițene.

„Vocile nopții”. Baia Mare și evoluția istorică, lingvistică și ficțională a unui toponim

Râul Doamnei, oraș mare, industrial. Greu de găsit pe hartă. Poate dacă hărțile ar fi scrise în latină: Civitas Rivulus Dominarum. Este vechiul nume al municipiului Baia Mare.

Civitas Rivulus Dominarum, în latină, este denumire atestată documentar în prima jumătate a secolului al XIV-lea și însemna „Orașul Râul Doamnei”. Frauenbach, în germană, este numele dat de coloniștii sași și însemna „Râul Doamnei” sau „Pârâul Doamnei”. Nagybánya, în maghiară, și Baia Mare, în română, este numele primit pe măsură ce exploatarea minieră de aur și argint din zonă a devenit activitatea principală, ambele însemnând „Mina Mare”.

STUDII ȘI CERCETĂRI

Moreanu Andrei

Cazino pentru toți.
Cum a acaparat industria jocurilor de noroc
peisajul urban și digital din România?

De la o simplă activitate de nișă la omniprezența cotidiană din zilele noastre, expansiunea agresivă a pariurilor sportive și a cazinourilor schimbă categoric psihologia tinerilor români. România contemporană se află într-un punct critic, mai exact, într-o criză structurală în care industria jocurilor de noroc depășește granițele economice și cele ale legislației în vigoare. Analiza pe care am făăcut-o este una a complicității instituționale, a capcanelor de marketing din social media și a mitului de „joc responsabil”.

Monopol de stat și paradox fiscal

Invadarea spațiului urban și limita celor 300 de metri

Cazul Beach, Please! Interese vs. datorie morală

Algoritmii personalizați și gamificarea

Este „Jocul Responsabil” eficient sau doar un mit?

Concluzie. De la simplu spectator la jucător dependent

Fenomenul jocurilor de noroc în România nu mai reprezintă deloc un simplu viciu, ci a devenit o problemă sistemică care pare că nu are încă o rezolvare. Parcursul unui tânăr care descoperă jocurile de noroc este definit de trei etape clare: familiarizarea (expunerea stradală și digitală care normalizează jocul), inițierea (tranziția de la spectator la participant activ, pornind din curiozitate sau iluzia controlului) și adicția (instalarea comportamentului de joc compulsiv, alimentat de mecanismele de recompensă, vulnerabilitate emoțională și instabilitate economică). Evident, gestionarea întregului fenomen nu poate fi lăsat doar în seama autoreglementării industriei – a se vedea exemplul sloganului „Joc Responsabil”. Dacă în România nu vor fi adoptate reforme legislative reale și nu vor exista finanțări ale programelor de sprijin psihologic, statul va continua, în mod conștient, să asiste la cum se distrug următoarele generații, alegând profitul în schimbul prevenției.