Odiseea, superproducția de aproape 3 ore a lui Christopher Nolan, este un succes uriaș în cinematografele din toată lumea. După ce ani de zile blockbuster-ele planificate au mizat predominant pe super-eroi și benzi desenate, revenirea la o temă literară cu o tradiție imensă în cultura europeană a atras în săli inclusiv publicul cinefil, nu doar armatele de fani. Producția lui Nolan a fost primită cu entuziasm, dar nu au lipsit nici criticile, unele dintre ele vehemente.
Întrucât filmul nuanțează povestea homerică adăugând elemente de realism istoric (în paralel cu o construcție vizuală originală a supranaturalului specific mitologiei grecești), unele comentarii reproșează producției unele libertăți luate față de dovezi istorice și interpretări istoriografice larg acceptate, pretinzând filmului un caracter documentar solid. Însă cea mai intensă polemică a fost provocată de distribuirea în mai multe roluri a unor artiști de culoare. Unii dintre comentatori consideră că populațiile antice europene și cele africane ar fi fost complet separate, iar o asemenea includere ar fi minim un anacronism. (revista CULTURA)
Despre cum o dispută de casting devine relevantă pentru antropologie
Nimeni nu pare scandalizat că Elena din Troia s-a născut dintr-un ou. Tatăl ei, Zeus, s-a transformat într-o lebădă pentru a o seduce pe Leda. Din acea uniune a ieșit un ou. Din ou a ieșit Elena.
Plauzibilitatea biologică nu pare să deranjeze pe nimeni atunci când acceptă oul, lebăda și zeii. În schimb, când Nolan distribuie o actriță de origine kenyană, criteriul autenticității devine brusc central. Dar despre ce autenticitate vorbim? Asta spune mai multe despre noi decât despre Homer.
Tema a fost una intens exploatată în sculptura antică și în pictura renascentistă, modernă și contemporană, având câteva sute de reprezentări distincte, inclusiv unele realizate de Michelangelo și DaVinci. De la o epocă la alta, asemenea reprezentări au fost considerate scandaloase. Recent, în 2012, poliția londoneză a închis o expoziție cu această temă sub acuzația de pornografie violentă.
I. Datele etnografice
Christopher Nolan a distribuit o actriță de origine kenyană în rolul Elenei — treizeci de secunde de ecran, într-un film de aproape trei ore. Reacția, apărută imediat după primele vizionări, a fost imediată, intensă și revelatoare.
Oameni care nu au citit Homer, oameni care nu știau că Elena s-a născut dintr-un ou fecundat de un zeu metamorfozat în lebădă, oameni care nu au avut niciodată o opinie despre Grecia miceniană au simțit brusc o indignare profundă. Ceva fusese violat. Ceva sacru fusese atins.
Treizeci de secunde.
Ca antropolog, primul reflex nu e să judec aceste reacții. E să le observ.
Și ce observ e fascinant: exact aceleași mecanisme cognitive pe care le-am documentat în ritualurile șamanice tamang din Himalaya, în ceremoniile Batak din Palawan, în practicile Sakuddeilor sau Dayak din Borneo — aceleași mecanisme operează acum în comentariile de pe Facebook despre castingul unui film de aventură.
Aceasta nu e o metaforă. E o afirmație antropologică serioasă.
II. Elena, Fecioara Maria și Ganesh aparțin aceleiași clase cognitive
Cinemaul nu e arheologie. Nolan avea libertatea artistică să distribuie orice actriță — și a distribuit-o. Ce mă intrigă nu e alegerea lui. Este genul de indignare pe care a provocat-o în mod deliberat.
Nu este nici măcar surprinzător. Mintea umană reține mai ușor reprezentările care combină familiarul cu elemente contraintuitive. Tocmai de aceea miturile sunt populate de zei care se transformă în animale, oameni născuți din ouă sau ființe cu anatomii imposibile.
În acest caz, aceeași exigență pentru realism care dispare complet în fața oului, a lebedei și a zeilor devine brusc urgentă în momentul în care discuția ajunge la culoarea pielii. Nu e o inconsecvență întâmplătoare. E revelatoare.
Să clarificăm mai întâi ceva fundamental.
Elena din Troia nu e un personaj istoric. E un personaj mitologic — fiica lui Zeus și a Ledei, concepută după ce Zeus s-a transformat în lebădă. S-a născut dintr-un ou. E jumătate zeiță. A declanșat un război de zece ani prin simplul ei chip.
Din perspectiva antropologiei cognitive, Elena aparține aceleiași categorii cu Ganesh, cu Atena, cu Fecioara Maria, cu Sfânta Parascheva, cu Superman. Sunt ceea ce Dan Sperber numea „atractori culturali” — reprezentări care supraviețuiesc și se propagă prin populații pentru că sunt cognitiv optimal transmisibile.
Pascal Boyer a arătat mecanismul: mintea umană construiește reprezentări prin recombinarea elementelor deja existente în experiența umană. Ganesh e om plus elefant. Centaurul e om plus cal. Sirena e femeie plus pește. Fecioara Maria este o femeie virgină care naște prin „Duhul Sfânt”, Elena e femeie plus naștere din ou plus origine divină. Batman e om plus liliac.
Toate aceste personaje sunt construite prin aceeași operație cognitivă pe care Boyer o numea „violarea minimă a ontologiei intuitive”. Iei o categorie familiară — om, animal, obiect — și îi adaugi unul sau câteva atribute care violează așteptările normale ale categoriei. Suficient de familiar pentru a fi procesat. Suficient de contraintuitiv pentru a fi memorabil.
Asta explică de ce supraviețuiesc milenii.
Nu pentru că sunt adevărate. Pentru că sunt cognitiv optimal transmisibile.
III. De ce tradiția devine adevăr
Mulți invocă iconografia europeană ca dovadă istorică. Rubens, Guido Reni, Jacques-Louis David — toți au pictat-o pe Elena albă, blondă, nordică. Deci asta e Elena „adevărată”. Însă iconografia nu este fotografie. Iconografia documentează istoria reprezentărilor, nu istoria personajului reprezentat. Cu alte cuvinte, iconografia nu este un index al trecutului.
Nu e nici antropologie. Ea reprezintă modul în care diferite epoci și-au imaginat personajele mitologice, folosind idealurile estetice și convențiile culturale ale propriului timp. Rubens nu a avut acces privilegiat la Grecia miceniană. A pictat miturile cu ochii unui flamand din secolul al XVII-lea.
Exact același lucru e valabil pentru reprezentările lui Isus. Milioane de oameni nu au nicio problemă cu un Isus blond cu ochi albaștri, deși, dacă a existat un personaj istoric la originea tradiției creștine, provenea din Levant, nu din Scandinavia. Nimeni nu strigă că acele icoane sunt „inauthentice”. Realizăm că sunt construcții culturale și le acceptăm ca atare.
Dacă Elena e construită cognitiv ca orice alt personaj mitologic, de ce oamenii reacționează la reinterpretarea ei ca și cum cineva ar fi vandalizat o realitate obiectivă?
Problema homerică
Merită să ne oprim o clipă asupra sursei acestei tradiții.
„Homer” nu a scris Odiseea. În secolul al VIII-lea î.e.n., scrisul abia apărea în Grecia și era folosit în principal pentru liste de inventar, nu pentru literatură. Poemele erau compuse și recitate oral, în fața unui public, din memorie și prin improvizație formulaică[1] — Milman Parry și Albert Lord au arătat cum funcționa mecanismul: aezii nu memorau versuri, ci recombinau formule fixe în funcție de metru și context. Nici măcar același aed nu recita de două ori identic.
Iar apoi există problema homerică propriu-zisă: nu știm cu certitudine dacă Homer a existat. Numele s-ar putea să nu desemneze un individ, ci o tradiție — comunități succesive de poeți orali, ale căror variante au fost ulterior selectate, fixate și editate de scribi atenieni între secolele VIII și VI î.e.n. Un proces care seamănă izbitor cu felul în care s-au format textele biblice.
Deci: textul pe care îl invocăm ca „original” e el însuși o cristalizare târzie, editorială, selectivă, dintr-un flux oral care nu avea nicio versiune canonică. Elena la care ne raportăm ca la un dat nu vine dintr-o sursă. Vine dintr-un sediment.
Ce am văzut pe teren
Nu trebuie să mergem la Homer ca să vedem asta. Am trăit în societăți unde mitul e încă tradiție vie, nu literatură conservată în biblioteci — și peste tot am observat același lucru: nu există o versiune. Există variante în circulație simultană.
La Tamangii din Himalaya, în satele unde am făcut teren, circulau șapte-opt variante ale aceluiași mit fondator. Nu succesiv, nu în locuri diferite — în același timp, în același sat, uneori în aceeași casă. Nimeni nu le percepea ca fiind în competiție.
Nimeni nu întreba care dintre ele era cea adevărată. Sau întrebau, dar ajungeau invariabil la același răspuns — exact așa cum făcuseră și strămoșii lor. Însăși întrebarea nu avea sens în cadrul acelui sistem. Probabil exact așa funcționa și în lumea egeeană dinaintea scribilor atenieni.
Dar cel mai clar caz l-am întâlnit în Borneo.
Ceea ce numim „Dayak” acoperă în jur de două sute patruzeci de grupuri distincte — Ngaju, Tomun, Iban, Kahayan, Murut, Punan sau Ot Danum și multe altele — care s-au vânat reciproc secole la rând prin „headhunting ritual”. Nu formau un popor. Nu aveau o mitologie comună. Nu se percepeau ca fiind același lucru. Din contră.
Apoi a apărut statul indonezian, cu proiectul lui de construcție națională și de fabricare a „omului nou” — un atac direct asupra identităților locale, indiferent cât de plurale erau ele. Ca răspuns la această presiune, grupurile care se decimaseră reciproc au construit ceea ce nu avuseseră niciodată: un fond mitologic comun, suficient de coerent pentru a fi opozabil unui adversar exterior. Tiwah, ritualul funerar extrem de elaborat și de lung, e una dintre cristalizările acestui proces.
Am asistat, cu alte cuvinte, la etnogeneză în timp real. La un mit devenind „tradiție ancestrală” în decurs de câteva decenii, sub presiune politică, prin selecție și unificare a unor variante anterior incompatibile.
Cine ar veni astăzi să spună unui dayak Tomun că Tiwah e o construcție recentă ar primi exact reacția pe care o primește Nolan. Dacă nu mai rău, întrucât dayak poartă de copiii „mandau”, macete. Deși cel care ar susține că Tiwac e o construcție recentă ar avea, tehnic, dreptate. Totuși, el ar rata complet ce e un mit.
Mitul e viu prin definiție
Claude Lévi-Strauss a formulat asta cu precizie în prelegerile din 1977 adunate în „Myth and Meaning.”
Mitul, spune el, se poate desfășura într-un trecut fantastic, dar funcția lui e să dea sens prezentului. Cei care cred în mituri le refac, le actualizează și le contrazic permanent — nu în ciuda logicii, ci pentru că logica mitului o cere. Mitul trebuie să se schimbe pentru a putea explica anxietățile în continuă schimbare ale culturii care îl poartă.
Fluiditatea nu e un defect al mitului. E trăsătura lui definitorie. Miturile se adaptează și se transformă de-a lungul secolelor; le modelăm după nevoie, așa cum modelăm cuvintele.
Ceea ce înseamnă că fiecare reinterpretare — a lui Rubens, a lui David, a lui Petersen, a lui Nolan — nu e o abatere de la mit. E mitul funcționând exact cum funcționează el dintotdeauna.
Nu știm ce a intenționat Nolan și nici nu contează prea mult. Ce contează e ce s-a întâmplat: filmul a devenit imediat un teren pe care se rejoacă tensiunile prezentului — apartenență, reprezentare, cine are dreptul la ce moștenire, cine e „de-al nostru”. Exact funcția pe care Lévi-Strauss o atribuia mitului: să pună în scenă opozițiile nerezolvate ale culturii care îl poartă. Rubens a rezolvat, în Elena lui, alte opoziții — cele ale unei Europe care își construia idealul estetic în opoziție cu Orientul otoman. Fiecare epocă își pune propriile falii în același personaj.
Războaiele culturale contemporane nu sunt o perturbare a mitului. Sunt materialul lui.
Iar aici merită spus ceva despre declanșatori. Trăim într-o nișă cognitivă pe care am construit-o noi înșine, cu mințile pe care evoluția ni le-a dat. Modulele care se activează sunt vechi — detectarea agenților, esențialismul, precauția față de contaminare, apărarea graniței de grup. Dar ceea ce le declanșează e complet contingent. Nu e nimic etern în faptul că pigmentarea pielii activează astăzi apărarea coalițională; e o particularitate istorică recentă, produsă de câteva secole de expansiune colonială și de rasializare. În alte epoci și în alte societăți, declanșatorii au fost limba, dialectul, casta, ritul, forma craniului, tăierea hainei, mâncarea permisă.
Modulele rămân. Declanșatorii se schimbă. De aceea indignarea de astăzi ni se pare că apără ceva permanent, când de fapt apără o configurație extrem de recentă a lumii — una care, la rândul ei, se va sedimenta sau va dispărea, la fel cum a făcut-o Elena blondă a lui Rubens.
Tradiția ca adevăr
Dacă Lévi-Strauss explică de ce mitul se schimbă, Boyer explică de ce schimbarea e resimțită ca profanare. Cele două se completează: unul descrie logica internă a mitului, celălalt cogniția celor care îl poartă.
În Tradition as Truth and Communication, Boyer arată că tradițiile funcționează cognitiv ca adevăruri — nu pentru că sunt adevăruri, ci pentru că sunt transmise prin mecanisme care le conferă autoritate epistemică. Când o reprezentare e transmisă repetat, prin canale cu prestigiu social ridicat — texte sacre, instituții culturale, muzee, manuale, filme clasice — ea dobândește statutul de evidență. Nu o mai evaluăm critic. O primim ca dat.
Elena blondă, cu pielea deschisă, frumoasă după canonul estetic european — această reprezentare a fost transmisă prin Rubens, prin David, prin enciclopedii, prin manuale de istoria artei, prin filme, prin romane. A trecut prin atâtea minți, prin atâtea generații, prin atâtea instituții cu autoritate, încât a încetat să fie percepută ca interpretare. A devenit Elena.
Percepem tradiția ca adevăr, chiar dacă e o interpretare. Respingem o interpretare contemporană ca falsă, chiar dacă ambele sunt construite în același mod — în interacțiunea socială, în schimbul cultural, prin același mecanism de transmisie.
Aceasta nu e ipocrizie. E cogniție.
IV. „Religia sălbatică” în acțiune
În teza mea despre „religia sălbatică” am argumentat că oamenii nu gândesc religia doar în sens doctrinar, abrahamocentric. Majoritatea oamenilor, indiferent dacă se declară credincioși sau atei, utilizează gândire magică și religioasă cotidian — prin mecanisme evolutive care operează sub pragul conștiinței.
Am identificat patru predispoziții evolutive universale care stau la baza acestei gândiri. Toate patru sunt vizibile în disputa despre Elena.
Dualismul minte-corp — predispoziția de a crede că există o esență invizibilă, stabilă, care persistă dincolo de forma fizică. La nivel religios, e sufletul care supraviețuiește morții. La nivel cultural, e „esența” unui personaj mitologic care trebuie păstrată intactă dincolo de orice reinterpretare. Comentariile despre Elena sunt pline de această intuiție: „nu e vorba de culoarea pielii, e vorba de esența personajului”. Exact. Esența. O proprietate invizibilă, stabilă, care trebuie protejată. Acesta este un dualism minte-corp aplicat unui personaj de ficțiune.
Teleologia promiscuă — predispoziția de a presupune că lumea și entitățile din ea au un scop, un design, o intenție originară care trebuie respectată. Copiii, au arătat Kelemen și DiYanni, atribuie spontan scopuri chiar și obiectelor inanimate. Adulții fac același lucru cu personajele culturale. „Elena a fost creată pentru a reprezenta idealul estetic al Greciei Egee”. Creată. Cu un scop. De cineva sau ceva care a intenționat un anumit rezultat. Aceasta e teleologie promiscuă aplicată literaturii mitologice.
Intuiția precauției față de pericol — predispoziția evolutivă de a detecta și reacționa la amenințări potențiale, în special la agenți nevăzuți care perturbă ordinea. Boyer și Liénard au arătat că această intuiție stă la baza comportamentului ritualizat — nevoia de puritate, de respectare exactă a prescripțiilor, de vigilență față de contaminare. În comentariile despre Elena: „agenda ideologică”, „rescriere anacronică”, „impunere”. Cineva perturbă deliberat ceva pur. Cineva contaminează. Ordinea trebuie apărată. Ritualul trebuie respectat.
Intuiția justiției imanente — predispoziția de a crede că faptele greșite sunt urmate de consecințe, că există o ordine morală care reglează lumea. Și în comentariile despre Elena apare: „dacă acceptăm asta, unde ne oprim?” O logică a consecințelor morale automate. O pantă inevitabilă. Ordinea morală a culturii va fi perturbată dacă nu e apărată.
Toate patru predispoziții. Într-o dispută despre castingul unui film în care apare un personaj mitologic născut dintr-un ou.
Nașterea Elenei /Ekkolapsis (din greacă ἐκκόλαψις – „schiusa” sau „ieșirea din ou”) . Basorelief din calcar din secolul al V-lea î.Hr., expus la Museo Archeologico Nazionale di Metaponto din Italia.
Dintre vechile teme mitologice, nașterea Elenei este una dintre cele mai puțin reprezentate în arta mondială. Rar întâlnită în Antichitate, ea a lipsit din Renaștere și epocile ulterioare. Abia în modernism a avut ecouri notabile prin Oul lui Brâncuși și pictura Copilul geopolitic privind nașterea omului nou de Salvador Dali)
V. De ce oul e acceptat și culoarea pielii nu
Aceasta e poate cea mai fascinantă întrebare.
Ambele — oul și culoarea pielii actriței — sunt, în raport cu așteptările ontologice naturale, la fel de „contraintuitive”. Un om care se naște dintr-un ou violează categoriile biologice de bază la fel cum o actriță kenyană violează reprezentarea sedimentată a personajului.
Dar oul e acceptat fără ezitare. Culoarea pielii provoacă indignare.
Mecanismul e cel al sedimentării. Oul e parte din tradiția transmisă — e acolo de la Homer încoace, a trecut prin milioane de minți, a dobândit statut de dat. Culoarea pielii actriței e nouă, vizibilă ca interpretare, neprotejată de autoritatea transmisiei culturale.
Același mecanism, în forma lui cea mai familiară nouă: nașterea dintr-o fecioară, moartea și învierea după trei zile, transformarea apei în vin. Din perspectiva ontologiei intuitive, acestea sunt violări masive ale categoriilor biologice de bază — la fel de contraintuitive ca nașterea dintr-un ou fecundat de o lebădă. Nimeni nu le procesează însă ca pe niște absurdități. Sunt transmise de două milenii prin instituții cu autoritate epistemică maximă, prin texte sacre, prin ritual repetat, prin artă și liturghie. Au încetat de mult să fie percepute ca reprezentări. Sunt date.
Iar dovada că mecanismul e cel al sedimentării, nu al conținutului, e reacția la reprezentările noi ale acelorași elemente. Un Isus cu trăsături est-africane sau un Isus reinterpretat cinematografic provoacă mult mai multă indignare decât nașterea dintr-o fecioară — care nu provoacă niciuna. Miracolul e acceptat. Reinterpretarea imaginii nu e. Nu pentru că una ar fi mai plauzibilă decât cealaltă, ci pentru că una a trecut prin filtrul transmisiei culturale care o face invizibilă ca interpretare, iar cealaltă nu.
Oul a fost contraintuitiv cândva. Acum e dat.
Culoarea pielii actriței e contraintuitivă acum — nu față de ontologia biologică, ci față de reprezentarea sedimentată. Și asta e suficient pentru a activa precauția față de pericol, esențialismul, teleologia, dualismul.
Mintea nu face diferența între o amenințare la adresa realității și o amenințare la adresa reprezentării sedimentate a realității.
VI. Esențialismul psihologic ca formă de gândire religioasă
Nu avem niciun motiv să credem că fiecare comunitate din lumea egeeană și-o imagina identic.
La fel de problematică e și imaginea unei Mediterane populate de oameni aproape nordici. Bazinul mediteraneean a fost dintotdeauna una dintre cele mai intense zone de migrație, comerț și amestec uman din lume. Fenotipurile erau probabil variate. Proiectarea categoriilor rasiale moderne asupra lumii miceniene e profund anacronică — și, dacă e să fim exacți, neștiințifică.
Susan Gelman a documentat extensiv esențialismul psihologic — tendința universală de a presupune că oamenii, grupurile, speciile și — adaug eu — personajele culturale posedă o „esență” invizibilă, stabilă, care le definește identitatea reală dincolo de aparențe.
Această tendință e evolutivă. A ajutat la clasificarea rapidă a prădătorilor, a membrilor grupului, a hranei. Dar aplicată personajelor mitologice, zeilor, tradițiilor culturale, ea produce exact ceea ce vedem în disputa despre Elena: convingerea că există o Elena „adevărată”, cu o esență care trebuie protejată.
Nu e diferit de convingerea că există o apă „sfântă” cu proprietăți intrinseci, care o diferențiază de apa obișnuită, chiar dacă chimic sunt identice. Nu e diferit de convingerea că moaștele unui sfânt au puteri reale, că o icoană originală are alt statut decât o reproducere, că locul sacru e calitativ diferit de orice alt loc.
E același mecanism. Aplicat diferit, în contexte diferite, de minți construite cognitiv identic.
Aceasta e „religia sălbatică” în acțiunea ei cea mai cotidiană. Nu rituală, nu spectaculoasă, nu exotică. Ci prezentă în comentariile de pe Facebook, în indignarea față de un casting, în apărarea unei „esențe” a unui personaj mitologic.
VII. Religia nu e ce credem că e
„Religia”, așa cum o înțelegem astăzi — un fenomen cu doctrină clară, corp de experți specializați, instituții și texte sacre — e o invenție recentă. O invenție a societăților agrare complexe cu elite alfabetizate, care au selectat anumite practici informale, le-au sistematizat, le-au monopolizat și le-au impus coercitiv.
„Religia sălbatică” — forma de gândire magico-religioasă care operează prin predispozițiile evolutive descrise mai sus — e mult mai veche, mult mai răspândită și mult mai rezistentă. Nu necesită doctrină. Nu necesită zei. Nu necesită comunitate de credincioși. Operează în orice minte umană, în orice context, ori de câte ori sunt activate condițiile potrivite: incertitudine, amenințare la adresa ordinii, perturbarea unei reprezentări sedimentate.
Oamenii care comentează indignat despre Elena nu sunt credincioși în sens doctrinar. Mulți se declară agnostici sau atei. Nu se roagă la Elena. Nu o venerează.
Dar mintea lor a activat exact aceleași module cognitive pe care le activează credincioșii când simt că ceva sacru e profanat.
Aceasta e concluzia care contează.
Nu că Nolan a greșit sau a avut dreptate. Nu că există o Elena „autentică” sau nu. Ci că disputa despre Elena ne arată ceva fundamental despre cum funcționează mintea umană — cum construiește reprezentări, cum le sedimentează ca adevăr, cum le apără cu aceleași instrumente cognitive cu care apără zeii, sufletele și ordinea morală a lumii.
VIII. Concluzie
Comentariile indignate despre castingul Elenei nu sunt o curiozitate a internetului. Sunt date etnografice.
Ele ilustrează, mai clar decât orice experiment de laborator, că „religia sălbatică” nu e un fenomen al societăților tradiționale, exotice, premoderne. E o proprietate emergentă a arhitecturii cognitive umane. Apare ori de câte ori o reprezentare sedimentată e perturbată, ori de câte ori o „esență” imaginată e amenințată, ori de câte ori ordinea simbolică a lumii e pusă sub semnul întrebării.
Ganesh, Elena, Batman, Sfânta Parascheva, Superman — aparțin aceleiași clase cognitive. Sunt construite prin aceleași mecanisme. Sunt transmise prin aceleași procese. Sunt apărate prin aceleași predispoziții evolutive.
Diferența dintre ele nu e ontologică. E istorică — cine a transmis reprezentarea, cu cât prestigiu, prin ce instituții, de câte generații.
Și atâta timp cât oamenii vor fi animale cu mințile pe care le au — minți modulare, construite evolutiv, predispuse la esențialism, teleologie, dualism și precauție față de pericol — „religia sălbatică” va continua să apară. În temple. În câmpuri de bătălie. În ritualuri șamanice.
Și în comentariile de pe Facebook despre culoarea pielii unui personaj mitologic născut dintr-un ou.
Epilog
Așadar, sunt slabe speranțele ca religia să dispară.
Nu pentru că ar fi adevărată. Nu pentru că oamenii ar fi creduli sau needucați. Ci pentru că gândirea religioasă nu e o opinie pe care o poți schimba cu argumente. E un mod de funcționare al unei minți construite evolutiv să detecteze agenți, să presupună esențe, să caute scopuri și să apere ordinea simbolică.
Secularizarea schimbă conținutul. Nu mecanismul.
Oamenii vor înceta să se certe despre Elena. Se vor certa despre altceva, cu aceleași module cognitive, cu aceeași indignare, cu aceeași certitudine că apără ceva real.
Atâta timp cât vom avea mințile pe care le avem.
Psihologii numesc acest mecanism esențialism psihologic: tendința de a presupune că oamenii, grupurile sau personajele posedă o „esență” invizibilă, stabilă, care le definește identitatea și care trebuie păstrată intactă. Tocmai această intuiție ne face să căutăm o Elena „adevărată”, un Isus „adevărat”, un dac „adevărat” sau o identitate „pură”, chiar și atunci când vorbim despre mituri, unde identitățile au existat întotdeauna în multiple variante și reinterpretări, nu ca esențe fixe.
Miturile supraviețuiesc tocmai pentru că fiecare epocă le rescrie în limbajul propriilor obsesii. Controversa despre Elena spune foarte puțin despre Grecia miceniană și foarte mult despre felul în care noi, astăzi, ne imaginăm trecutul. Nu discutăm despre Homer. Discutăm despre noi.
[1] Tehnică de creație spontană care implică utilizarea de structuri predefinite. Termen impus de analiza creașiei jazzistice (n.red.)