Unu: Muzica. Pentru că muzica veche nu înseamnă același și același Anton Pann, ci și Downland sau Llibre Vermell de Montserrat. Pentru că poate să sune curat și rarefiat. Pentru că poate fi o rețea de linii independente și precise. Pentru că te poate face să te simți într-un salon elisabetan sau într-o mănăstire, nu într-o mahala. O variație binevenită, zic.
Doi: Comunitatea. Pentru că este un festival destinat nu neapărat turiștilor și pentru că el face parte din viața orașului. Pentru acel „mergeți cu noi!” pe care îl primești ca răspuns la întrebarea „cum ajung la Biserica Sfântul Augustin?”, unde „noi” înseamnă grupuri de oameni din oraș, într-o după-amiază târzie, la finalul activităților zilnice, încolonate pe dealul pe care se află biserica.
Trei: Poveștile întrețesute cu festivalul. De exemplu, povestea trupei Borozda (putem să traducem prin „Brazda”, dacă ținem neapărat), o legendă a mișcării culturale din Transilvania. Cum a pornit, la mijlocul anilor ’70, în Ungaria și apoi în Transilvania, ca mișcare a tinerilor intelectuali și artiști care doreau să descopere folclorul viu, nealterat de spectacolele grandioase și adesea artificiale promovate de regimul comunist. Cum, spre deosebire de orchestrele populare clasice, Borozda a readus în atenția publicului instrumente tradiționale arhaice. Și cum, în urma restricțiilor drastice impuse de regimul comunist, membrii trupei s-au răspândit prin lume, pentru a începe, după 1989, să se întoarcă anual pentru acest festival. Sau, un alt exemplu, povestea clujeanului Fehér Árpád, inginerul de Automatică și Calculatoare, devenit specialist în interpretare istorică la lăută. Cum Universitate de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc a devenit, an de an, vacanța lui și a întregii familii și cum soția lui cântă într-un cor, iar cei trei copii la flaut, violoncel și vioară.
Patru: Spațiile de concert. Parchetul poate să scârțâie într-una dintre săli și muzicienii să încerce să se miște cât mai puțin, pentru a nu combina în muzica lor aceste sunete. O sală, recent modernizată, a unui cinematograf, în care acustica poate să fie de alt tip decât cea necesară instrumentelor istorice. Curtea interioară de la Cetatea Mikó și bisericile, cu acustici perfecte. Muzica medievală și renascentistă nu căuta perfecțiunea, condițiile ideale. Grația e valoarea acestei muzici, capacitatea de a te transpune, dar și oportunitatea de a împărtăși cu ceilalți. Nu sălile cu acustică perfectă și nu boxele de peste 400.000 de kW, ci un scaun în seara din curtea de la Mikó, oferit de domnul care îl ocupa, din timp în timp, celor care nu au prins loc.
Cinci: Orașul. Unul în care nu auzi manele în mijlocele de transport în comun, niște microbuze mici, deloc aglomerate, care circulă conform programului și te scot și te aduc în oraș cu o frecvență mai mult decât decentă.
Plus unul (derivat din mai vechi preferințe personale): Corurile. De exemplu, Campanella, corul de copii din Sfântu Gheorghe pe care l-am ascultat în ultima zi la Biserica Franciscană de la Șumuleu Ciuc. (Probabli și corul Laudate, cu repertoriul din Codex Caioni, dar pentru asta îți trebuie o cultură muzicală pe care n-o are oricine).
Piesa utilizată ca fundal sonor principal în clipul de mai jos (și interpretată de Borozda), „Cuncti simus concanentes”, provine din celebrul manuscris medieval Llibre Vermell de Montserrat, compilat în jurul anului 1400 la mănăstirea benedictină de pe muntele Montserrat din Catalonia. Este destinată pelerinilor și are o importantă dimensiune comunitară.
Foto: Szigeti Vajk István // Sursa video: https://www.facebook.com/Csikszeredai.Regizene.Fesztival/
- Top 5 lucruri care mi-au plăcut la Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc - 17 iulie 2026
- „Cred că publicul este cucerit de muzica veche pentru că ea are o sonoritate mai intimă” - 16 iulie 2026
- „La un film AI trebuie să ne uităm ca la un film normal, dar cu o doză suplimentară de atenție” - 23 mai 2026