Unu: Muzica. Pentru că muzica veche nu înseamnă același și același Anton Pann, ci și Downland sau Llibre Vermell de Montserrat. Pentru că poate să sune curat și rarefiat. Pentru că poate fi o rețea de linii independente și precise. Pentru că te poate face să te simți într-un salon elisabetan sau într-o mănăstire, nu într-o mahala. O variație binevenită, zic.
Doi: Comunitatea. Pentru că este un festival destinat nu neapărat turiștilor și pentru că el face parte din viața orașului. Pentru acel „mergeți cu noi!” pe care îl primești ca răspuns la întrebarea „cum ajung la Biserica Sfântul Augustin?”, unde „noi” înseamnă grupuri de oameni din oraș, într-o după-amiază târzie, la finalul activităților zilnice, încolonate pe dealul pe care se află biserica.
Trei: Poveștile întrețesute cu festivalul. De exemplu, povestea trupei Borozda (putem să traducem prin „Brazda”, dacă ținem neapărat), o legendă a mișcării culturale din Transilvania. Cum a pornit, la mijlocul anilor ’70, în Ungaria și apoi în Transilvania, ca mișcare a tinerilor intelectuali și artiști care doreau să descopere folclorul viu, nealterat de spectacolele grandioase și adesea artificiale promovate de regimul comunist. Cum, spre deosebire de orchestrele populare clasice, Borozda a readus în atenția publicului instrumente tradiționale arhaice. Și cum, în urma restricțiilor drastice impuse de regimul comunist, membrii trupei s-au răspândit prin lume, pentru a începe, după 1989, să se întoarcă anual pentru acest festival. Sau, un alt exemplu, povestea clujeanului Fehér Árpád, inginerul de Automatică și Calculatoare, devenit specialist în interpretare istorică la lăută. Cum Universitate de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc a devenit, an de an, vacanța lui și a întregii familii și cum soția lui cântă într-un cor, iar cei trei copii la flaut, violoncel și vioară.
Patru: Spațiile de concert. Parchetul poate să scârțâie într-una dintre săli și muzicienii să încerce să se miște cât mai puțin, pentru a nu combina în muzica lor aceste sunete. O sală, recent modernizată, a unui cinematograf, în care acustica poate să fie de alt tip decât cea necesară instrumentelor istorice. Curtea interioară de la Cetatea Mikó și bisericile, cu acustici perfecte. Muzica medievală și renascentistă nu căuta perfecțiunea, condițiile ideale. Grația e valoarea acestei muzici, capacitatea de a te transpune, dar și oportunitatea de a împărtăși cu ceilalți. Nu sălile cu acustică perfectă și nu boxele de peste 400.000 de kW, ci un scaun în seara din curtea de la Mikó, oferit de domnul care îl ocupa, din timp în timp, celor care nu au prins loc.
Cinci: Orașul. Unul în care nu auzi manele în mijlocele de transport în comun, niște microbuze mici, deloc aglomerate, care circulă conform programului și te scot și te aduc în oraș cu o frecvență mai mult decât decentă.
Plus unul (derivat din mai vechi preferințe personale): Corurile. De exemplu, Campanella, corul de copii din Sfântu Gheorghe pe care l-am ascultat în ultima zi la Biserica Franciscană de la Șumuleu Ciuc. (Probabli și corul Laudate, cu repertoriul din Codex Caioni, dar pentru asta îți trebuie o cultură muzicală pe care n-o are oricine).
Piesa utilizată ca fundal sonor principal în clipul de mai jos (și interpretată de Borozda), „Cuncti simus concanentes”, provine din celebrul manuscris medieval Llibre Vermell de Montserrat, compilat în jurul anului 1400 la mănăstirea benedictină de pe muntele Montserrat din Catalonia. Este destinată pelerinilor și are o importantă dimensiune comunitară.
Foto: Szigeti Vajk István // Sursa video: https://www.facebook.com/Csikszeredai.Regizene.Fesztival/
- Top 5 lucruri care mi-au plăcut la Festivalul de Muzică Veche de la Miercurea Ciuc - 17 iulie 2026
- „Cred că publicul este cucerit de muzica veche pentru că ea are o sonoritate mai intimă” - 16 iulie 2026
- „La un film AI trebuie să ne uităm ca la un film normal, dar cu o doză suplimentară de atenție” - 23 mai 2026
Aproape de fiecare data atunci cand e festivalul, guvernul de la Bucuresti imi taie „Mar’shika” (trenul Iasi-Brasov si invers). Imi risc atunci viata cu 2 microbuze un dus, prin Cheile Bicazului, pe doar 200 km in linie dreapta. Nu mai cred in „unire” (adica de fapt anexare) si nici nu mai am nici de unele deja de la 1859. Dar inainte am avut de toate. In tzara care a fost pana la 1241. De la Nistru pana la Tisa. Urmashii lui Bogdan Voda au adus secui, impotriva tatarilor, in 6 localitati din statul pe care l’a intemeiat in 1362, intre care si Miklosfalva, unde s’a nascut si tatal meu. Atunci cand ai totusi trenul acela, care si ala tot pe ruta ocolitoare merge, cand vezi din el turlele bisericilor catolice din satele csango, iti dai sama ca, de fapt, au ramas tot una si aceeasi tzara. Aceasta este tzara mea. Bine ati venit in ea. Numai ca in ziua de azi, cand, asa cum arat, guvernul de la Bucuresti nu vrea sa stii ce se intampla in „noile” regiuni, mai ales atunci cand vii dintr’un orash hiperaglomerat, hiperpoluat, hipermanelizat asa ca acela din care scriu iar acum – si pasesti iar in Ciuc pentru festivalul de muzica veche, ai atunci impresia ca ai intrat, in sfarsit, in alta tzara. Alt ritm de viata. Orasul moare dupa ora 17:00, precum si in weekend dar reinvie luni dimineata. Nu stiu din ce traiesc dar toti cei doar 30000 sunt atunci iar pe strada. M’as muta aici oricand daca as avea sansa, ca sa scap astfel, totodata si de lipsa aia de transport – si as vorbi si numai maghiara atunci. Asa insa, ma intorc, ca fraierul, de fiecare data, acolo de unde scriu iar acum, supravietuind inca un transport riscant si hiperaglomerat, cu oameni care il intarzie mereu, sperand, de fiecare data, ca mai apuc si urmatoarea editie. Totusi, cred ca in 2023 a fost ceva mai greu. Cred ca au fost atunci lucrari la un giratoriu care este crucial orasului – si atunci s’a aglomerat din pacate si strada Petofi, inclusiv noaptea – si asa am mai auzit din pacate, totusi si manele chiar si in Ciuc. Am crezut ca nu plecasem de aici, de unde scriu iar acum. Apoi a disparut tot din pacate si Csiki Boutique Hotel, locul meu din Ciuc, de pana atunci, la festival. Asa am ajuns, in schimb, la San Gennaro si la Fenyo, apoi numai la San Gennaro. Din pacate, nefiind localnic, nu pot sta la tot festivalul, desi imi pare rau si ca s’a redus deja de la 9 la doar 7 zile. Dar in editiile 2024-2025 am venit c^te doua weekenduri consecutive, de fiecare data. Acum si’a revenit in sfarsit iar si Csiki Boutique Hotel dar tot din pacate e deja de doua ori mai scump dec^t San Gennaro, iar sala de mic dejun a devenit, in schimb, restaurantul Meg. Atunci cand nu e activitate, de obicei sambata, duminica,saum eventual, chiar luni dimineata, la plecare, eu mai merg si in Cimitirul catolic nou, la un fost coleg de armata si de facultate, care din pacate a murit deja la doar 61 ani a doua zi dupa ce s’a incheiat editia 2022 a festivalului, pe 19 iulie. N’as fi banuit nici ca Feher Arpad e si dumnealui insusi tot „in bransha”.