Topul pictorilor români în licitațiile de artă din țară

Topul pictorilor români în licitațiile de artă din țară (2003-2024)

Când vorbești despre piața de artă, în România te referi aproape exclusiv la licitațiile de artă. Deși ca număr de lucrări propuse, licitațiile reprezintă probabil doar 10% din întreaga piață, casele de licitații sunt singurele care oferă date transparente și permit astfel analize privind capitalizarea, dinamica și popularitatea pieței ca întreg și a autorilor din această piață. Ceilalți actori din piața de artă – galeriile, dealerii privați, anticarii, colecționarii, site-urile care comercializează lucrări sau artiștii activi care își vând propriile lucrări – oferă rarisim sau nu oferă niciodată informații despre vânzări, volumele sau sumele tranzacționate. În aceste condiții, orice analiză a pieței de artă se reduce în mod obligatoriu la vânzările prin licitații, unde informațiile sunt publice și transparente.

Nu este lipsit de importanță nici faptul că, din rațiuni comerciale și dat fiind caracterul de raritate al operei de artă, cele mai valoroase lucrări sunt, de regulă, vândute prin licitații. Astfel, oferta are mai multe șanse de a întâlni cererea, iar prețul se stabilește flexibil și transparent. Tendința a devenit aproape generală în ultimii ani, când piața de artă a căpătat consistență și previzibilitate. Lucrări ale artiștilor clasici încă mai pot fi găsite în galerii și anticariate, dar, mai devreme sau mai târziu, ele vor ajunge în licitații.

Cine-și mai amintește criza din 2009? Și ce a făcut ea bun pentru artă?

După pandemie și cu tulburările globale induse de invadarea Ucrainei de către ruși, vechile crize s-au estompat în bună măsură. Totuși, în 2007-2009 la nivel mondial și în 2009-2015 în România, criza financiară a avut un impact deosebit. Ea a schimbat multe dintre practicile de economisire și strategiile de investiții. În România, criza financiară a avut și un efect pozitiv: a direcționat un volum important de capitaluri spre piața de artă și astfel a scos-o din anonimat.

La fel ca aurul sau ca activele imobiliare, arta este considerată o valoare de refugiu. În special când prospectul de creștere economică este negativ, arta (clasică) oferă oportunitatea unei creșteri sigure pe termen lung. În aceste condiții (și în contextul că piața imobiliară tocmai fusese afectată de un bubble), licitațiile de artă din România au avut o creștere explozivă. Între 2008 și 2011 capitalizarea acestora a crescut cu peste 400%. Din acel moment, începând cu 2011, când piața a trecut prima dată de 10 milioane de euro, putem vorbi cu adevărat despre o piață de artă în România.

Între 2008 și 2013 piața licitațiilor a crescut continuu. Un nou puseu de creștere a fost în 2017-2021. Ulterior, pandemia Covid a blocat la nivel mondial vânzările. Licitațiile de artă din România își revin mai greu decât în alte țări, poate și pentru că din piață lipsește un actor esențial: cumpărătorii instituționali.

Ce se vinde și ce nu se vinde în licitațiile de artă?

Până nu de mult, licitațiile de artă contemporană erau de neimaginat. Ele au devenit în ultimele decenii deosebit de importante la nivel global și chiar și în România reușesc vânzări remarcabile. Totuși, partea substanțială a pieței – cu vânzările de maximă importanță – este cea a artei clasice. Licitațiile din țară sunt dominate de pictorii antebelici și interbelici, cu Grigorescu și Tonitza în prim-plan.

Dintre sculptori, în țara lui Brâncuși nici măcar Brâncuși nu are o cotă bună. (Valoarea mult prea mare a operelor sale, începând cu 10 milioane de dolari, îl face inaccesbil în țară). Marcel Guguianu, Ion Irimescu, Mircea Roman apar frecvent cu lucrări importante, dar gradul de adjudecare pentru sculptură este mult mai mic decât pentru pictură și tehnicile minore.

Artiștii contemporani din mai multe generații și grupări atrag tot mai mult interes. Ștefan Câlția este printre performerii acestui an, foarte aproape de top 3. Ilfoveanu, Șerban Savu și Felix Aftene sunt alte semnături, din mai multe generații, care contabilizează atenția colecționarilor. Totuși, licitațiile reprezintă o piață terțiară. Circuitul natural al unei opere este ca, prin galerii, artistul să o vândă colecționarilor, iar aceștia, ulterior, să o revândă prin galerii sau licitații. Accesul în licitații nu este, așadar, foarte comod, dat fiind ciclurile financiare lente din această piață.

Galerie foto: lucrări din Licitația de Artă Postmodernă și Contemporană de la Artmark, 11 iulie 2024
(Click pe imagine pentru titlu și detalii)

Poate cel mai important element este însă că lucrările cu valoare financiară mare reprezintă excepția. Tablourile vândute cu sute de mii de euro sunt cele care atrag atenția, dar ele reprezintă doar o mică parte a pieței. Partea consistentă este reprezentată de lucrările sub 1000 de euro. Aici intră schițe ale maeștrilor, desene, acuarele, eboșe. Se adaugă lucrările seriale. Fotografie, gravură, aquaforte – serii de autor. Conform unui raport Artmark, ele reprezentau 71% din piață în 2016.

Aceeași țară – două seturi de artiști

În licitațiile internaționale, arta românească se vede radical diferit decât în cele de la București. La nivel mondial, Brâncuși este, la mare distanță, cel mai important artist român. Recordurile sale – cu mai multe vânzări la peste 20 de milioane – i-au stabilit o cotă care, în valoare de inventar, o egalează probabil pe cea a tuturor celorlalți artiști români la un loc. Foarte dinamic și cu recorduri ce tind spre 10 milioane de euro, Adrian Ghenie este singurul prezent cu lucrări, constant, și în licitațiile din România și în cele din străinătate. Ceilalți artiști români cu cotă internațională apar rarisim în licitațiile de la București: Victor Brauner, Reuven Rubin, Arthur Segal, Jaques Herold, Arikha sau Spoeri. Ei au plecat din țară în timpul dictaturilor de aici, iar vârful de creație a fost în diaspora.

O nouă diaspora, de după comunism (în care poate fi încadrat și Ghenie) a produs generații de artiști aproape necirculați în țară. Gert și Uwe Tobias, Mircea Cantor, Victor Man și alții și-au obținut o notorietate externă, dar nu au lucrări care să fie tranzacționate pe piața românească.

În schimb, multianual, o listă cu artiștii cei mai reprezentativi pentru piața de artă din România îi cuprinde pe Grigorescu, Tonitza, Andreescu (artist cu foarte puține lucrări), Luchian, Ressu, Petrașcu și Pallady. Alături de aceștia, Iser, Mützner sau Schweitzer-Cumpăna, artiști care au lăsat un număr uriaș de lucrări, compensează prin volum lipsa unor vânzări remarcabile.

Cine (nu) sunt cumpărătorii

Direcțiile artistice noi – postpicturalul în primul rând – contestă estetica vechilor arte plastice. Mulți dintre artiști și un mare număr de consumatori de artă se opun nu doar vechilor direcții din pictură și sculptură, ci picturii și sculpturii ca atare. Noi tipuri de obiecte și conținuturi artistice sunt propuse pentru a înlocui cu totul vechile arte. Un tablou agățat pe perete este classy, dar nu mai e trendy.

O altă direcție, cu propria sa estetică să spunem, este însă și mai generală. Cele mai multe case din România nu expun niciun fel de artă sau expun o aglomerare de kitsch. Lipsa unei minime educații plastice afectează nu doar piața de artă, ci și gusturile generale ale publicului.

Un alt actor important pe piața de artă din străinătate, dar care lipsește în România, este reprezentată de cumpărătorii instituționali. La nivel mondial, cele mai valoroase lucrări sunt cumpărate de muzee. Marile muzee de artă au capacitatea de a-și administra și valorifica colecțiile, iar achiziția de noi lucrări este esențială pentru „rețeta de business” a acestora. În România, doar MARe a reușit să se impună ca muzeu de acest tip. Celelalte instituții muzeale aparțin de stat și au o capacitate administrativă redusă. Fondurile pentru achiziții – inexistente – le reduc posibilitatea de a realiza evenimente remarcabile. Achizițiile de stat, când se fac, sunt rarisime și sunt făcute prin Ministerul Culturii. Spre deosebire de practica internațională, aceste achiziții nu respectă regulile pieței.

La urmă, topul pictorilor români

Scriam mai demult că Tonitza este campion în țara lui Grigorescu. Dacă pictorul de la Câmpina reprezintă încă numele cu maximă notorietate între pictorii din România și deși lucrările sale au adesea vânzări remarcabile, Nicolae Tonitza este mult mai atractiv prin tematica operelor, prin cromatică și picturalitate. În ultimii 12 ani, Tonitza s-a aflat permanent între primii trei pictori din licitații. Grigorescu a prins top 3 doar în 10 dintre ani.

Prima precizare ce trebuie făcută este că în realizarea topului și a infografiei au fost folosite volumele anuale de tranzacționare. O a doua este că în reprezentarea grafică a volumelor (coloana din stânga) am redus spectrul al valorile 300.000-un milion. Valori peste un milion nu au fost, dar, pentru consistența grafică, am eliminat valorile sub 300.000. Chiar și în aceste cazuri, ocupantul locului 3 este corect indicat. În anii în care în spectrul vizat au fost mai mult de trei artiști, valorile de tranzacționare pentru locurile următoare au fost incluse în reprezentarea grafică, iar numele lor poate fi identificat prin codul de culoare specific fiecărui artist din infografie. Ca o ultimă precizare: imaginile artiștilor sunt autoportrete (cu excepția lui Bălașa, care a preferat să se autoreprezinte doar fotografic).

Referințe

Tudor-Art – Indexul Independent al Pieței de Artă din România

Graficante.ro – Blogul pieței de artă

Rapoartele anuale publicate de casa de licitații Artmark

• Despre
• Ultimele Postari

Nicu Ilie

Nicu Ilie este jurnalist și dezvoltator new-media.

Ultimele postari ale lui Nicu Ilie (vezi toate)

• Cât de mare este ascensiunea forțelor extremiste? O analiză a partidelor politice din Parlamentul European - 17 iulie 2024
• Topul pictorilor români în licitațiile de artă din țară - 30 iunie 2024
• Ce muzică ascultă românii? Cine sunt cei care ascultă rock și cine cei care ascultă manele? - 16 iunie 2024