Cosmin Perța Trilogia lui Teofil (În urmă nu mai e nimic • Arșiţa • Teofil și Câinele de lemn) Editura Polirom, 2024
Ce faci când viața ta ajunge într-un astfel de punct? Când în jurul tău există doar certitudini? Eu nu cred în certitudini decât în contexte precise, în rest îmi propun să investighez cu toate instrumentele pe care le am la dispoziție limitele umanului. Asta mă interesează, de fapt, ființa umană, în toată diversitatea sa și în cele mai paradoxale și paroxistice ipostaze.
(Foto: Dirk Skiba)
Timp de 10 ani, Teofil a locuit în trei romane diferite. Acum locuiește într-o trilogie. Cine este Teofil? De unde vine și încotro se duce?
Teofil este un personaj compozit, un aliaj de bravură inconștientă și teamă, o mixtură contrastantă și contradictorie de pasiune și pioșenie, revoltă și conformism. Ceea ce îl ghidează pe Teofil este căutarea unui sens și a unui scop al său în raport cu lumea. Și din perspectiva aceasta Teofil este reprezentativ pentru propriile mele căutări între 20 și 35 de ani. E o tipologie a marginalului, a celui care ezită între observator și actant pentru că se simte copleșit de absurdul și violența unei realități finite ale cărei granițe încearcă să le transgreseze, căutând mereu înțelesul dincolo, într-o suprarealitate mistică și simbolică care pare mai coerentă decât oferta concretului, mai împlinitoare. Teofil e un loser care încearcă cu disperare să devină un salvator. Pe alocuri e ridicol, dar există un filon tragic în demersul său, iar „fata dracului”, ghidul pe care-l găsește în acest univers profund traumatic și ininteligibil pentru el, dincolo de faptul că îi dă opțiunea de alegere, pe care credea că nu o are, îi satisface parțial nevoia dureroasă de afecțiune. Mai mult decât sensul, Teofil caută afecțiune, confirmare și empatie și pentru asta e dispus să sacrifice tot.
Instituția, Șantierul, Subpământa, Spitalul. Sunt locuri pe harta lumii lui Teofil. Ce fel de lume e asta? Ce o instituie și ce o guvernează? Unde să o plasăm pe o hartă mai mare, pe care, mental, fiecare dintre noi o are?
Aș îndrăzni să spun că traseul lui Teofil este unul de natură etică, al unei conștiințe care trebuie să discearnă constant între bine și rău, dar există situații în care opțiunile sunt un rău și alt rău, ca să nu mai zic că există situații în care răul e mascat în bine. Într-o astfel de lume, pentru a nu ne pierde cu totul reperele e nevoie de niște locuri simbolice, niște poli care să poată ghida busola etică și în cea mai adâncă ceață. Instituția, Șantierul, Subpământa și Spitalul sunt astfel de poli alegorici și într-o oarecare măsură sunt micro-universuri simbolice care reconstituie unele dintre cele mai terifiante tipare sociale ale societății umane sau ale mentalului colectiv.
De ce anume e interesat scriitorul Cosmin Perța? Ca univers narativ, ca tehnică textuală, ca fundament ideatic. Se schimbă, în timp, aceste seturi de interese?
Cred că există un filon intuitiv constant de preocupări care de-a lungul timpului se manifestă în diferite tipuri de expresie și suportă nuanțări, cizelări, transfigurări, evoluții. Înțelegerea, în sensul de percepție și asumare a existenței, nu este un dat, ea evoluează odată cu informația la care avem acces, cu experiența personală (fizică, psihică, spirituală), cu mutarea punctului de vedere și a perspectivei, cu starea afectivă în care percepția se produce. Tocmai de aceea lumea nu poate fi plictisitoare, pentru că lumea (înțelegerea ei) se transformă odată cu noi pe măsură ce ne diversificăm orizontul de cunoaștere și de referință. Un om care învață continuu este un om care se adaptează și evoluează, un om viu. Să ne imaginăm un joc video în care personajul nu mai poate evolua și fiecare zonă de hartă este cunoscută în detaliu și nu se schimbă nimic. Un astfel de joc video îl abandonezi, dar ce faci când viața ta ajunge într-un astfel de punct? Când în jurul tău există doar certitudini? Eu nu cred în certitudini decât în contexte precise, în rest îmi propun să investighez cu toate instrumentele pe care le am la dispoziție limitele umanului. Asta mă interesează, de fapt, ființa umană, în toată diversitatea sa și în cele mai paradoxale și paroxistice ipostaze. Știu că s-a postulat sfârșitul vizunii antropocentrice, și poate că e întemeiat, dar eu încă nu am terminat de explorat umanul. În ceea ce privește tehnica, pot spune doar că în prezent mă interesează o apropiere mult mai directă de subiect, brutală aproape, neintermediată de simbol, metaforă, alegorie, parabolă, pe care le-am exersat în nenumărate forme și aveau rolul și sensul lor bine determinat în aceea etapă a mea de autor. Prin urmare există teme obsesive, dar care se „specializează”, pornești de la ceva destul de larg, vag, confuz și pe drum ajunge să te intereseze ceva precis, mic, exact din obsesia de la care ai pornit; dar există și teme contextuale, perene, provocate de context, educație, interacțiuni, teme care apar și dispar în funcție de preocupări de moment. Iar în ceea ce privește expresia, stilul evoluează. Dacă nu te cantonezi în manierism, stilul presupune exercițiu, acumulare, însușire, personalizare constante, autorii mari au voci recognoscibile (asta ține de tema obsesivă de substrat mai mult decât de stil), dar stil fluent, reușind să fie proaspeți și bine acordați fiecărui nou subiect.
Scrisul tău este destul de divers. Treci de la poezie la proză, de la fantastic la realist, de la cărți pentru adulți la cărți pentru copii. Cum se simte asta? Că ar consuma energie sau că ar produce energie? E efectul unui context sau e o alegere?
E o alegere. Cred în versatilitate, nu cu sensul de dicționar, de nestatornicie, ci cu acela popular, de ușurință a schimbării registrelor. Cred în complexitatea și multifațetarea discursului și acestea nu pot fi atinse decât prin exercițiul tehnic al limbajului. Nu cred că există formă de literatură pe care să nu o fi exersat, dincolo de proză, poezie, eseu, am scris dramaturgie, scenariu, știre și reportaj, literatură experimentală sau texte absurde, în poezie am exersat mai toate formele fixe, în proză am scris pe toate întinderile, de la flash fiction la roman, în eseu am jonglat când analitic/conceptual, când impresionist. Am scris baroc și am scris esențializat, am folosit figuri de stil și am exersat expresia nudă, simplă și directă și toate aceste exerciții cred că mi-au consolidat un tip de dexteritate care îmi permite să produc expresivitate în text, indiferent de natura mesajului sau a formei pe care trebuie să o utilizez. Sau asta vreau să cred. Cert e că mă pot exprima prin limbaj, prin scris mai exact, mult mai bine decât o pot face în orice altă manieră. Și da, e un efort, consumul de energie nu este de neglijat, dar recompensa e fabuloasă.
Interviu realizat de Carmen Corbu
